DECIZIE Nr.
439 din 15 aprilie 2008
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind
azilul in Romania
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 354 din 8 mai 2008
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu
-judecător
Acsinte Gaspar
-judecător
Petre Ninosu
-judecător
Ion Predescu
-judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader
-judecător
Augustin Zegrean -judecător
Simona Ricu -
procuror
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul
în România, excepţie ridicată de Muhammad Kamil Khudeir Al Mayali în Dosarul
nr. 7.717/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
La apelul nominal se constată
lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Se
prezintă interpretul de limbă arabă, desemnat în cauză spre a asigura
traducerea, domnul Dalati Bassam.
Magistratul-asistent informează Curtea asupra faptului
că partea Oficiul Român pentru Imigrări a transmis la dosar punctul său de
vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate, solicitând, în final,
respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 din
Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, arătând că acestea nu încalcă
prevederile constituţionale invocate. Precizează, în sensul criticilor de
neconstituţionalitate formulate, că procedura audierii nu este interzisă de
textul de lege, dar nici obligatorie, ea depinzând de probatoriul administrat
în cauza dedusă judecăţii.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 19 noiembrie 2007, pronunţată în
Dosarul nr. 7.717/302/2007, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a sesizat
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.
63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România.
Excepţia a fost ridicată de Muhammad Kamil Khudeir Al
Mayali într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea unei plângeri împotriva
hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări de respingere a cererii de acordare a
statutului de refugiat şi pentru acordarea unei forme de protecţie subsidiară.
In motivarea
excepţiei de neconstituţionalitate, autorul
acesteia susţine că textul de lege criticat contravine dreptului la apărare,
drept absolut garantat de Constituţie, Convenţia privind statutul refugiaţilor,
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deoarece lasă la libera apreciere a
judecătorului cauzei posibilitatea şi oportunitatea audierii solicitantului de azil. Or, în materia
acordării protecţiei umanitare şi a drepturilor refugiaţilor, principiile
speciale cum sunt credibilitatea şi prezumţia de bună-credinţă joacă un rol
esenţial. Audierea străinului în cadrul procedurilor judecătoreşti oferă
instanţei posibilitatea de a cerceta în mod direct şi nemijlocit întregul
material probator ce contribuie la lămurirea împrejurărilor cauzei şi de a-şi
forma astfel o opinie, deci nu exclusiv pe baza constatărilor „ex propriis sensibus" şi a
afirmaţiilor unui funcţionar al Oficiului Român pentru Imigrări.
Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti opinează în sensul netemeiniciei excepţiei de
neconstituţionalitate. Reglementarea posibilităţii de a se audia solicitantul
de azil numai dacă instanţa de judecată consideră că audierea este utilă
soluţionării cauzei nu constituie o restrângere a exerciţiului dreptului la
apărare, legiuitorul putând impune anumite condiţii pentru exercitarea acestui
drept.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România sunt
constituţionale, acestea nefiind de natură să restrângă exercitarea liberului
acces la justiţie sau a dreptului la apărare. Textul de lege criticat conţine
norme de procedură, fiind în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Legea
fundamentală, şi prevede reguli speciale, proprii procedurii specifice în
materia azilului, şi anume a soluţionării plângerii formulate de solicitantul
de azil împotriva hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări de respingere a
cererii.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de
vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în
România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18
mai 2006, cu următorul conţinut:
- Art. 63. -Audierea: „Instanţa
poate dispune audierea solicitantului de azil atunci când apreciază că aceasta
este utilă soluţionării cauzei."
Autorul excepţiei consideră că prin dispoziţiile legale
criticate sunt încălcate, în ordinea invocării lor, prevederile art. 24 alin.
(1) care garantează dreptul la apărare, art. 53 - Restrângerea exerciţiului
unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 16 alin. (1) şi (2) din Convenţia
privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, ratificată
de România prin Legea nr. 46/1991, privind dreptul de a sta în justiţie, art.
18 alin. (2) din Constituţie privind dreptul de azil care se acordă şi se
retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor la
care România este parte, precum şi art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (2) din
Legea fundamentală, cu referire la art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces
echitabil, şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fără a preciza un
text anume al acesteia.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată următoarele:
Autorul excepţiei apreciază că neconstituţionalitatea
art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România constă în caracterul
dispozitiv al normelor legale criticate, în sensul că acestea nu impun instanţei
de judecată obligaţia audierii solicitantului de azil, ci o lasă la libera
apreciere a judecătorului, care dispune în funcţie de utilitatea acestui mijloc
de probă pentru soluţionarea cauzei. Sunt restrânse, în opinia autorului
excepţiei, exercitarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil
şi a dreptului de a sta în justiţie, consacrate prin art. 24 alin. (1) din
Constituţie, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 16 pct. 1 şi 2 din Convenţia
privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, la care
România a aderat prin Legea nr. 46/1991, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că aceasta nu este întemeiată.
Procedura acordării unei forme
de protecţie umanitară, reglementată de Legea nr. 122/2006, are un caracter
special, derogatoriu de la normele de drept comun. Acordarea unei forme de
protecţie umanitară se realizează în două etape: prima, cea administrativă,
desfăşurată în faţa autorităţii specializate - Oficiul Român pentru Imigrări -,
în cadrul căreia are loc intervievarea solicitantului şi analizarea motivelor
invocate, în urma cărora autoritatea dispune în sensul admiterii sau
respingerii cererii, şi a doua etapă, cea judecătorească, declanşată prin
plângerea solicitantului împotriva deciziei autorităţii competente. Etapa judecătorească este guvernată de
principiile celerităţii şi confidenţialităţii, având în vedere natura cauzelor
ce urmează a fi soluţionate. Astfel de cauze se judecă, potrivit art. 62 din
lege, „cu precădere faţă de celelalte cauze civile", în cadrul unor
termene procedurale scurte, imperativ fixate de lege, „dezbaterile au loc în
şedinţă secretă", astfel cum prevede art. 58 alin. (1), iar exercitarea
drepturilor procedurale „se face numai personal sau prin asistenţa unui
apărător" (art. 59).
Examinând prevederile legale ce reglementează procedura
acordării unei forme de protecţie umanitară, Curtea nu poate reţine pretinsa
încălcare a dreptului la apărare, a liberului acces la justiţie sau a dreptului
la un proces echitabil. Dreptul de a sta în faţa instanţei, prevăzut şi de art.
16 pct. 1 şi 2 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva
la 28 iulie 1951, este asigurat prin însăşi reglementarea etapei judecătoreşti
succesive celei administrative, precum şi prin instituirea căii de atac a
recursului împotriva hotărârii judecătoreşti. In cadrul etapei judecătoreşti,
solicitantul beneficiază de toate drepturile şi garanţiile procedurale
specifice unui proces echitabil, drepturi pe care le exercită „numai personal
sau prin asistenţa unui apărător". Instanţa soluţionează cauza pe baza
susţinerilor cuprinse în plângerea solicitantului-reclamant, a celor arătate de
intimat în întâmpinare, a afirmaţiilor martorilor, dacă este cazul, şi, în
măsura în care este utilă cauzei, a audierii solicitantului.
Prin urmare, audierea solicitantului, care a constituit
elementul principal al etapei administrative, desfăşurate în faţa autorităţii
competente, specializate în materia acordării azilului, este reluată în faţa
instanţei doar dacă aceasta apreciază că este de natură a aduce noi lămuriri
asupra cauzei, în cadrul controlului judecătoresc. Legea nu interzice audierea
străinului, dar nici nu o impune ca obligatorie, depinzând de probatoriul
administrat în cauză, în funcţie de circumstanţele specifice acesteia.
Totodată, este de remarcat că utilitatea reprezintă un criteriu pentru
admisibilitatea probei în faţa instanţei. Nu în ultimul rând, ar fi contrar
principiului celerităţii, predominant în materie, ca în faţa instanţei de
judecată să fie în mod obligatoriu reluată audierea solicitantului de azil,
fără a fi apreciată în concret utilitatea ei, întrucât ar putea să nu aducă
informaţii noi, suplimentare faţă de cele înregistrate în faza administrativă a
procedurii acordării azilului, singurul efect fiind, în acest caz, doar
tergiversarea soluţionării cauzei.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 63 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie
ridicată de Muhammad Kamil Khudeir Al Mayali în Dosarul nr. 7.717/302/2007 al
Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 aprilie
2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi