DECIZIE Nr.
435 din 26 mai 2006
asupra cererii formulate de
presedintele Consiliului Superior al Magistraturii de solutionare a
conflictului juridic de natura constitutionala dintre autoritatea
judecatoreasca, pe de o parte, si Presedintele Romaniei si primul-ministru, pe
de alta parte
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 576 din 4 iulie 2006
In temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art.
34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, la data de 4 aprilie 2006, a depus la
Curtea Constituţională cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi
Preşedintele României şi primul-ministru al Guvernului României, pe de altă parte.
Cererea a fost înregistrată la Curtea Constituţională
sub nr. 3.121 din 4 aprilie 2006, constituind obiectul Dosarului nr. 544E/2006,
şi este structurată după cum urmează:
1. Premisele legale ale
sesizării
1.1. Potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană „are dreptul
la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a
cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de
lege".
1.2. Conform art. 1 alin. (4) din Constituţie „Statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească
- în cadrul democraţiei constituţionale ".
1.3. In temeiul dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din
Constituţie, Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la
buna funcţionare a autorităţilor publice. In acest scop, Preşedintele exercită
funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
1.4. In conformitate cu dispoziţiile art. 133 alin.
(1) din Constituţie, „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul
independenţei justiţiei", ceea ce legitimează reprezentarea de către
Consiliul Superior al Magistraturii a autorităţii judecătoreşti în raporturile
dintre aceasta şi alte autorităţi publice. Această legitimare rezultă şi din
prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie, care reglementează dreptul
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii de a sesiza Curtea
Constituţională în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice.
1.5. Comentariile doctrinare ale dispoziţiilor art.
146 lit. e) din Constituţie au reliefat că „prin conflicte juridice de natură
constituţională trebuie să se înţeleagă nu numai cele legate de interpretarea
şi aplicarea unor texte legale, ci şi afectarea statutului constituţional al
unei puteri sau alteia".
1.6. Prin Decizia nr. 53/2005 a Curţii Constituţionale
s-a statuat că autorităţile care sunt susceptibile de a fi implicate într-un
conflict juridic de natură constituţională sunt cele prevăzute la titlul III al
Constituţiei.
2. Elemente esenţiale ale
situaţiei de fapt
2.1. In cuprinsul cererii se arată că „Preşedintele
României a făcut, în repetate rânduri, afirmaţii generalizatoare la adresa
justiţiei şi a magistraţilor, în general, referindu-se la «incompetenţă»,
«independenţă faţă de lege»
şi «un înalt nivel al corupţiei»". Se apreciază că acest conflict juridic
de natură constituţională nu rezidă „în existenţa acestor declaraţii grave, ci în
efectele lor juridice, fiindcă ele constituie factori de natură să genereze un
dezechilibru între puterile statului şi chiar un blocaj instituţional."
Luările de poziţie ale Preşedintelui României care au
generat conflictul au fost intens mediatizate, având „un puternic impact asupra
opiniei publice interne şi internaţionale"; cu titlu exemplificativ, sunt
menţionate următoarele:
- „în luna mai 2005, după o şedinţă extraordinară a
Guvernului, Preşedintele României a declarat, conform «Mediafax», că justiţia
este «independentă în corupţie şi în ineficientă», iar sistemul instituţiilor
statului manifestă «opunere faţă de reformă pentru a nu-şi pierde
privilegiile»;
- la 11 ianuarie 2006, participând la şedinţa
Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele României a afirmat, conform
«Mediafax»: «aceasta (eliberarea din arest a unor infractori - n.r.) se
întâmplă pentru că ori citaţia a fost strâmbă la colţ, ori judecătorul e
corupt».
In data de 20 februarie 2006, cu prilejul şedinţei de
bilanţ a Ministerului Public, Preşedintele României a afirmat, între altele:
«Nu pe noi ne are în faţă cetăţeanul când se adresează justiţiei, ci pe
judecători, nu noi am făcut împroprietăriri ilegale prin hotărâri
judecătoreşti, nu noi am dat soluţii ca după ce a fost devalizată o bancă
precum «Bancorex» toată lumea este nevinovată. Nu dumneavoastră, procurorii,
sunteţi cei care constataţi nevinovaţii în mari acte de corupţie. Aşa este. Şi
ştiu că întotdeauna aţi fost de cealaltă parte a baricadei în marile cazuri care
s-au soluţionat negativ şi fără rezultat aşteptat şi îndreptăţit în instanţe...
In instanţe încă avem un nivel ridicat de corupţie. Ştiu că adesea procurorii
nu au soluţii ştiind că au un dosar corect. Ştiu că adesea vă confruntaţi cu
lovituri uneori nedrepte, dar vă cer să treceţi peste ele, vă cer să înfruntaţi
realităţile justiţiei din care faceţi parte.»"
Aceste declaraţii au fost comentate pe larg în presa
scrisă şi au fost preluate de marea majoritate a posturilor de radio şi
televiziune.
La şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii din 10
martie 2006, Preşedintele României a declarat: „Până când nu se va diminua
numărul petiţiilor la Preşedinţie, nu se va diminua numărul de reclamaţii la
CEDO, până când justiţia nu va începe să funcţioneze, nimeni nu mă va bloca în
acest mod de a acţiona."
2.2. Cu privire la primul-ministru, se arată că, la
rândul său, acesta „a făcut în repetate rânduri (aprilie, mai, octombrie şi
noiembrie 2005, februarie şi martie 2006), în cadrul unor întâlniri oficiale şi
conferinţe de presă, afirmaţii de genul: „sistemul judiciar este corupt",
„în instanţe şi parchete nivelul de corupţie este alarmant" ori „în
România justiţia nu funcţionează", „justiţia este un sistem
ticăloşit" - afirmaţii care au fost reflectate pe larg în mass-media.
2.3. De asemenea, se exemplifică unele declaraţii şi
afirmaţii ofensatoare la adresa justiţiei făcute de ministrul justiţiei, care a
afirmat că „70% dintre magistraţi sunt corupţi"; într-un talk-show
televizat din 24 septembrie 2005 ministrul justiţiei a afirmat, între altele,
că trebuie să îi „înfricoşeze pe judecători şi procurori cu dosare referitoare
la ei, privitoare la corupţie", că „şpăgile în dosare penale ajung la 3
milioane de euro" şi că „judecătorii câştigă bani din sistemul corupt".
2.4. Se arată că ministrul sănătăţii, de asemenea,
„după ce au fost pronunţate unele soluţii judecătoreşti care i-au fost
nefavorabile, a atacat furibund întregul sistem judiciar, instigând la
nerespectarea acelor hotărâri judecătoreşti."
3. Scurte comentarii
cu privire la acuzaţiile aduse puterii judecătoreşti
3.1. Se apreciază că astfel de exprimări sunt contrare
principiilor constituţionale şi mai multor reglementări internaţionale, cum ar
fi, cu titlu de exemplu:
- pct. 4 din primul principiu cuprins în Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind
independenţa judecătorilor, adoptat de Congresul al VII-lea, desfăşurat la
Milano în anul 1985, şi aprobat prin rezoluţiile Adunării Generale nr. 40/32 şi
40/49 din acelaşi an, potrivit căruia: „Nu vor exista nici un fel de ingerinţe inadecvate sau
nejustificate în procesul judecătoresc. ";
- art. 2 din Carta
Universală a Judecătorului, care prevede că acesta „trebuie să fie capabil
să îşi exercite funcţia fără a fi supus presiunilor sociale, economice şi
politice";
- principiul 1 pct. 2
lit. d) din Recomandarea nr. R 94/12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei, care statuează că „judecătorii trebuie să pronunţe deciziile în
deplină independenţă şi să poată acţiona fără restricţie şi fără să fie
obiectul influenţelor, incitărilor, presiunilor, ameninţărilor ori
intervenţiilor directe sau indirecte din partea oricui sau pentru orice
motiv.";
- art. 6 paragraful 1
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
conform căruia orice persoană „are dreptul la judecarea în mod echitabil, în
mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege.".
Invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat, în cauza Sabău şi Pârcălab contra României şi
în cauza Hrico contra Slovaciei, că „instanţele au nevoie, pentru a-şi îndeplini în mod
corespunzător atribuţiile, de încrederea opiniei publice, fiind deci necesar să
fie protejate împotriva unor atacuri distructive lipsite de fundament", că
orice persoană „are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi
într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi
imparţială, stabilită de lege," adică de un tribunal, în sensul
Convenţiei, independent şi imparţial, precum şi faptul că, „pentru ca un
tribunal să poată fi considerat independent, trebuie să fie luaţi în
considerare următorii factori: a) modul de desemnare şi durata mandatului
membrilor ce îl compun; b) existenţa unei protecţii adecvate împotriva
presiunilor exterioare; c) posibilitatea de a se verifica dacă el prezintă sau
nu aparenţa de independenţă," care înseamnă încrederea pe care instanţele
de judecată trebuie să o inspire justiţiabililor.
3.2. Se consideră că afirmaţiile Preşedintelui României
sunt argumentate pe trei coordonate principale:
„- percepţia proastă a justiţiei la nivelul opiniei
publice, constând în gradul redus de încredere a cetăţenilor, astfel cum este
exprimat în sondajele de opinie;
- numărul mare de petiţii adresate de cetăţenii
români la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de condamnări ale României;
- memoriile, reclamaţiile şi plângerile adresate
instituţiei prezidenţiale, în care se fac referiri la abuzurile şi corupţia din
justiţie şi reprezintă percepţii subiective cu caracter generalizator, care
produc efecte asupra sistemului judiciar în ceea ce priveşte credibilitatea şi
imparţialitatea judecătorilor."
4. Normele juridice cu privire la care s-a produs
conflictul
Potrivit prevederilor art. 124 alin. (3) din
Constituţie, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii".
Preşedintele României, prin luările sale de poziţie, „a
adus atingere acestei independenţe, susţinând că, în timp ce procurorii îşi fac
datoria, fiind «de cealaltă parte a baricadei în marile cazuri care s-au
soluţionat negativ şi fără rezultat aşteptat şi îndreptăţit în instanţă...»,
judecătorii sunt corupţi, iar soluţiile lor nu fac decât să constate
nevinovăţia în mari acte de corupţie".
Curtea Constituţională a statuat, prin considerentele
Deciziei nr. 53/2005, că „un conflict juridic de natură constituţională între
autorităţi publice poate fi pozitiv sau negativ, iar conflictul pozitiv
«presupune acte sau atitudini concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi
arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin
altor autorităţi publice»".
Se susţine că în speţă există un conflict pozitiv,
deoarece se încearcă substituirea judecătorului cu procurorul, care nu este
independent faţă de puterea executivă.
De asemenea, se mai susţine că opiniei publice i se
poate inocula percepţia că judecătorii sunt independenţi numai dacă dispun
arestări preventive şi confirmă rechizitoriile prin condamnări.
5. Urmările conflictului
juridic de natură constituţională
Se solicită Curţii Constituţionale să constate că
prezenta cauză se deosebeşte
în mod esenţial de cauza soluţionată prin Decizia nr. 53/2005, deoarece:
„- părţile aflate în conflict juridic de natură constituţională
sunt în mod incontestabil autorităţi publice prevăzute de titlul III al
Constituţiei;
- prin acest conflict una dintre puterile statului -
cea judecătorească - este pusă în mod real în pericol de a nu-şi mai putea
exercita atribuţiile potrivit exigenţelor;
- declaraţiile publice ale Preşedintelui României şi
primului-ministru cu privire la autoritatea judecătorească au creat o stare de
confuzie şi de tensiuni ce au degenerat într-un conflict de natură juridică,
deoarece prin gravitatea şi caracterul lor repetat împiedică îndeplinirea
normală a atribuţiilor constituţionale ale instanţelor judecătoreşti şi
parchetelor. Este fără nici o îndoială că în justiţie există probleme serioase,
care excedează sfera acestei cauze."
Pierderea încrederii în justiţie
„a început deja să conducă la fenomene de anomie socială, în sensul că
cetăţenii nu vor mai apela la o justiţie despre care aud mereu cele mai rele
lucruri cu putinţă, ci îşi vor face dreptate singuri (cazul Chitaru), cu
consecinţe incalculabile privind disoluţia autorităţii de stat."
In concluzie, solicită admiterea cererii şi pronunţarea
unei decizii prin care să se constate existenţa conflictului juridic de natură
constituţională dintre reprezentanţii puterii executive şi autoritatea
judecătorească, dispunându-se „măsurile pe care Curtea Constituţională le va
socoti necesare în vederea restabilirii ordinii constituţionale, care trebuie
să existe între autorităţile statului".
Nu se propune în mod concret o modalitate de
soluţionare a conflictului.
In susţinerea cererii de soluţionare a conflictului
juridic de natură constituţională, preşedintele Consiliului Superior al
Magistraturii a depus, o dată cu aceasta, sesizările Asociaţiei Magistraţilor
din România, tabelele cu semnăturile magistraţilor care au solicitat sesizarea
Curţii Constituţionale, precum şi comunicate şi alte materiale de presă.
In conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicată părţilor aflate în conflict,
solicitându-le să îşi exprime punctul de vedere asupra conţinutului
conflictului juridic de natură constituţională şi asupra eventualelor căi de
soluţionare a acestuia.
Preşedintele României a comunicat punctul său de
vedere cu adresa nr. 1.162 din 17 aprilie 2006,
înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 3.876 din 17 aprilie 2006, prin
care solicită respingerea cererii formulate de preşedintele Consiliului
Superior al Magistraturii ca inadmisibilă, având în vedere că declaraţiile
Preşedintelui României sunt declaraţii politice şi, ca atare, intră în sfera
imunităţii constituţionale de care beneficiază Preşedintele în exerciţiul
mandatului, iar, prin natura lor, astfel de declaraţii nu pot genera un
conflict juridic de natură constituţională.
Totodată, solicită să se constate că cererea este
neîntemeiată, deoarece în cauză nu este vorba de existenţa vreunui conflict
juridic de natură constituţională între autorităţile publice aparţinând puterii
executive şi autoritatea judecătorească. In argumentarea acestui punct de vedere
se arată că toate declaraţiile Preşedintelui României referitoare la justiţie
sunt asemănătoare declaraţiilor făcute de-a lungul timpului de membrii
Guvernului şi de reprezentanţii Parlamentului cu privire la activitatea
justiţiei. Aprecieri similare au fost făcute sistematic şi de reprezentanţii
presei ori ai societăţii civile, dar şi de unii comisari ai Comisiei Europene.
Toate aceste afirmaţii generale sunt declaraţii politice pentru care
Preşedintele României, ca şi membrii Parlamentului, potrivit art. 84 alin. (2)
şi art. 72 alin. (1) din Constituţie, nu poate fi tras la răspundere juridică.
In acelaşi sens, citează considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr.
53 din 28 ianuarie 2005 şi nr. 148 din 16 aprilie 2003, precum şi Avizul
consultativ al Curţii Constituţionale nr. 1 din 5 iulie 1994 privind propunerea
de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Invocă şi Hotărârea din 17
decembrie 2002 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza A. contra Regatului Unit, referitoare la
libertatea de exprimare.
Se mai arată că Preşedintele României nu şi-a arogat şi
nu a exercitat atribuţii ale puterii judecătoreşti, nu a instigat la
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti şi nu a îndemnat la realizarea
justiţiei private, astfel încât conflictul invocat de preşedintele Consiliului
Superior al Magistraturii nu poate fi considerat ca având natură juridică,
fiind doar un diferend de opinii.
Or, Curtea Constituţională este competentă să
soluţioneze conflicte juridice de natură constituţională între autorităţile
publice, care presupun o divergenţă cu privire la departajarea atribuţiilor
puterilor în stat. De altfel, în state precum Austria sau Elveţia un conflict
juridic de natură constituţională poate să apara între autorităţile aflate în
poziţii diferite pe plan ierarhic. In aceste state competenţa de a distribui atribuţiile în stat
aparţine confederaţiei, iar conflictele de competenţă sunt generate de
distribuirea neechilibrată a competenţelor. In alte state, precum Franţa,
„simplele declaraţii ale unor persoane publice alese precum parlamentarii sau
şeful statului cu privire la activitatea unei alte puteri, fie ea şi putere
judecătorească, nu constituie conflict juridic de natură constituţională atât
timp cât nu afectează statutul şi atribuţiile autorităţii respective".
In concluzie, solicită respingerea cererii formulate de
preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, pentru următoarele motive:
- afirmaţiile Preşedintelui României nu sunt de
natură „a pune în pericol în mod real puterea judecătorească şi de a o face să
nu îşi mai poată exercita atribuţiile potrivit exigenţelor", întrucât
aceste afirmaţii nu au produs şi nici nu pot produce blocaje instituţionale ori
să afecteze statutul magistraţilor şi independenţa acestora;
- declaraţiile publice ale
Preşedintelui României nu aduc atingere îndeplinirii normale a atribuţiilor
constituţionale ale instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, întrucât aceste
autorităţi beneficiază de independenţă în exercitarea propriilor atribuţii,
fapt ce a fost evidenţiat şi prin rapoartele instituţiilor europene de
monitorizare a activităţii autorităţii judecătoreşti. In acest sens citează
paragraful cuprins la Capitolul 24 „Justiţie şi afaceri interne" al
Raportului de ţară al Comisiei Europene din 25 octombrie 2005, având următorul cuprins:
„Legislaţia existentă în domeniul luptei anti-corupţie trebuie aplicată
riguros, iar corupţia din structurile de aplicare a legii trebuie atacată ferm.
Mai mult, trebuie să existe o implementare total transparentă, responsabilă şi
strictă a tuturor codurilor etice şi deontologice pentru funcţionarii publici,
însoţită de o aplicare consecventă a pedepselor penale pentru a transmite un
mesaj puternic de descurajare a faptelor de corupţie."
Primul-ministru al
Guvernului României a comunicat punctul său de vedere cu adresa nr. 5/3.046 din
18 aprilie 2006,
înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 3.900 din 18 aprilie 2006, prin
care, pentru motive identice cu cele invocate în punctul de vedere al
Preşedintelui României, solicită respingerea cererii ca fiind inadmisibilă şi
neîntemeiată. Consideră că în prezenta cauză nu pot fi reţinute acte şi acţiuni
concrete ale primului-ministru prin care să se fi produs împiedicarea îndeplinirii
normale a atribuţiilor constituţionale ale autorităţii judecătoreşti, iar
opiniile sale politice referitoare la justiţie nu au reprezentat o subrogare în
atribuţiile şi competenţele instanţelor judecătoreşti, nu au constituit o
ingerinţă în actul de înfăptuire a justiţiei, de natură să producă efecte
juridice, deci să realizeze conţinutul conflictului juridic de natură
constituţională. Mai arată că primul-ministru, fiind consecvent obiectivelor
cuprinse în programul de guvernare, urmăreşte îndeaproape procesul de făurire a
reformei în domeniul justiţiei, exprimându-şi opiniile politice în acest sens,
fără ca să producă blocaje de natură instituţională sau să afecteze statutul
magistraţilor şi independenţa acestora.
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu a comunicat punctul de vedere solicitat.
Dezbaterile asupra cererii de soluţionare a
conflictului juridic de natură constituţională au avut loc la data de 8 mai
2006 şi s-au desfăşurat potrivit prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr.
47/1992, cu citarea părţilor şi ascultarea concluziilor reprezentanţilor
acestora, fiind consemnate în încheierea de la acea dată.
Curtea, având nevoie de timp pentru deliberare, a
amânat pronunţarea la data de 26 mai 2006.
CURTEA,
examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic
de natură constituţională, formulată de preşedintele Consiliului Superior al
Magistraturii, documentele anexate la cerere, punctul de vedere al
Preşedintelui României şi cel al primului-ministru al Guvernului României, raportul
întocmit de judecătorul-raportor şi documentele anexate la acesta, susţinerile
reprezentanţilor autorităţilor publice aflate în conflict, având în vedere
dispoziţiile Constituţiei, precum şi cele ale Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Curtea a fost legal sesizată şi este competentă
potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi ale art. 1,
10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra conflictului juridic de
natură constituţională dintre autorităţile publice.
Potrivit prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţia
revizuită şi republicată, Curtea Constituţională „soluţionează conflictele
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii".
In consecinţă, Curtea Constituţională este competentă
să examineze dacă există sau nu conflict juridic de natură constituţională
între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Preşedintele României şi
primul-ministru, pe de altă parte.
In cerere se afirmă, în esenţă, că acest conflict
rezidă în efectele juridice produse de luările de poziţie ale reprezentanţilor
celor două autorităţi publice, care sunt de natură să afecteze statutul
constituţional al autorităţii judecătoreşti, aducând atingere dispoziţiilor
art. 124 alin. (3) din Constituţie, referitoare la independenţa judecătorilor.
Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate prin
luările de poziţie ale Preşedintelui României şi primului-ministru sunt
următoarele:
- Art. 1 alin. (4): „Statul
se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale.";
- Art. 80 alin. (2): „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la
buna funcţionare a autorităţilor publice. In acest scop, Preşedintele exercită
funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.";
- Art. 124 alin. (3): „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.";
- Art. 133. alin. (1): „Consiliul
Superior al Magistraturii este garantul independenţei
justiţiei."
Dispoziţiile din actele juridice internaţionale pretins
încălcate prin aceleaşi luări de poziţie sunt următoarele:
- punctul 4 al primului principiu cuprins în
Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa
judecătorilor, adoptate de Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite, desfăşurat
la Milano în anul 1985, şi aprobate prin rezoluţiile Adunării Generale nr.
40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, potrivit
căreia: „Justiţia se exercită la adăpostul oricărei intervenţii
nejustificate sau ingerinţe, iar hotărârile judecătoreşti nu pot face obiect al
revizuirii. Acest principiu nu aduce atingere dreptului puterii judecătoreşti
de a proceda la revizuire [...] potrivit legii.
";
- fraza a doua din art. 2 din Carta Universală a Judecătorului, aprobată de
Asociaţia Internaţională a Judecătorilor la reuniunea Consiliului Central de la
Taipei în anul 1999, care prevede că „[...] Judecătorul, în calitate de deţinător al unei funcţii
judecătoreşti, trebuie să fie capabil să îşi exercite competenţa judecătorească
fără să fie supus presiunilor sociale, economice şi politice [...]";
- principiul 1 pct. 2
lit. d) din Recomandarea nr. R(94) 12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei către statele membre cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul
judecătorilor, care stabileşte că „Judecătorii trebuie să pronunţe deciziile
în deplină independenţă şi să poată acţiona fără restricţii şi fără să fie
obiectul influenţelor, incitărilor, presiunilor, ameninţărilor sau
intervenţiilor directe ori indirecte, din partea oricui, sau pentru orice
motiv";
- art. 6 paragraful 1
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, partea referitoare la dreptul oricărei persoane „la judecarea în mod echitabil, în
mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege".
Se susţine în cerere că luările de poziţie ale
reprezentanţilor autorităţilor publice implicate în conflict sunt contrare şi
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia independenţei
justiţiei.
Curtea, luând în consideraţie punctele de vedere
comunicate, reţine că reprezentanţii puterii executive, părţi implicate în
conflict, solicită respingerea cererii formulate, în principal, ca
inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
1. Cu privire la cauzele de
inadmisibilitate a cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură
constituţională
In punctul de vedere al Preşedintelui României se
susţine că, având în vedere caracterul politic al declaraţiilor ce fac obiectul
sesizării, cererea este inadmisibilă deoarece în exercitarea mandatului acesta
beneficiază de imunitate cu privire la astfel de declaraţii.
Primul-ministru consideră că cererea este inadmisibilă
în ceea ce-l priveşte, deoarece afirmaţiile sale privitoare la justiţie
reprezintă opinii politice care sunt expresia exercitării libertăţii
fundamentale garantate de Constituţie, şi anume libertatea de exprimare.
Opiniile politice nu produc efecte juridice, ci ele reprezintă expresia
preocupărilor societăţii cu referire la probleme de interes major.
Faţă de motivele invocate în susţinerea punctelor de
vedere privind inadmisibilitatea, Curtea Constituţională reţine că pentru
soluţionarea acestora este esenţial să se stabilească dacă garanţia
constituţională a imunităţii mandatului are menirea, în speţă, să împiedice
controlul de constituţionalitate.
Imunitatea mandatului de demnitate publică este
reglementată de Legea fundamentală la art. 72 alin.
(1), având ca titlu marginal „Imunitatea
parlamentară", potrivit căruia „Deputaţii
şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului". In conformitate cu dispoziţiile art. 84
alin. (2) din Constituţie, „Preşedintele României se bucură de imunitate.
Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător". Analizând
semnificaţia juridică a instituţiei imunităţii, Curtea constată că aceasta este
o garanţie constituţională, o măsură de protecţie juridică a mandatului, care
are menirea să asigure independenţa titularului mandatului faţă de orice
presiuni exterioare sau abuzuri. Interdicţia de tragere la răspundere prevăzută
la art. 72 alin. (1) din Constituţie are ca efect lipsa răspunderii juridice
pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, iar organele
competente să stabilească răspunderea juridică sunt instanţele judecătoreşti în
temeiul art. 126 alin. (1) din Constituţie care are următorul cuprins: „Justiţia
se realizează prin Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege."
Examinând susţinerea primului-ministru referitoare la
inadmisibilitatea cererii, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită.
Astfel, în practica sa jurisdicţională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
statuat în mod constant că exerciţiul libertăţii de exprimare poate fi supus
unor limitări atunci când este vizată administrarea justiţiei. Cu privire la
efectele declaraţiilor politice, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia
nr. 53/2005 că, în anumite circumstanţe, declaraţiile politice pot genera
conflicte de natură juridică între autorităţi publice.
Pentru toate acestea, Curtea constată că examinarea şi
soluţionarea pe fond a cererii formulate de preşedintele Consiliului Superior
al Magistraturii nu este împiedicată de existenţa vreunei cauze de
inadmisibilitate.
2. Cu privire la temeinicia
cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională
Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra unei
cereri de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, creat
între autorităţi publice, respectiv între Preşedintele României şi Parlament,
prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 144 din 17
februarie 2005. In acea decizie Curtea Constituţională a statuat asupra
conflictului juridic de natură constituţională între autorităţi publice, în
sensul că acesta „presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate
sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit
Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi
publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini
anumite acte care intră în obligaţiile lor. Or, un asemenea conflict de natură
constituţională nu a fost creat prin declaraţiile examinate, care nu au produs
niciun efect juridic.
Curtea constată că opiniile, judecăţile de valoare sau
afirmaţiile titularului unui mandat de demnitate publică, referitoare la alte
autorităţi publice, nu constituie prin ele însele conflicte juridice între
autorităţi publice. Părerile sau propunerile privind modul cum acţionează ori
ar trebui să acţioneze o anumită autoritate publică sau structurile acesteia,
chiar critice fiind, nu declanşează blocaje instituţionale dacă nu sunt urmate
de acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor
constituţionale ale acelor autorităţi publice. Asemenea păreri ori propuneri
rămân în cadrul limitelor libertăţii de exprimare a opiniilor politice, cu
îngrădirile prevăzute de art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie".
Interdicţiile prevăzute de art. 84 alin. (1) din
Constituţie potrivit căruia, „In timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid
şi nu poate îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată" „nu exclud însă posibilitatea exprimării, în continuare, a
opiniilor politice, a angajamentelor şi a scopurilor prezentate în programul
său electoral ori să militeze şi să acţioneze pentru realizarea acestora, cu
respectarea prerogativelor constituţionale".
Curtea constată că nu există alte motive întemeiate pe
dispoziţiile şi pe principiile Constituţiei care să justifice reconsiderarea acestor teze.
In acest sens, Curtea subliniază că, în activitatea de
îndeplinire a mandatelor constituţionale ce le revin, reprezentanţii
autorităţilor publice, prin poziţiile pe care le exprimă, au obligaţia de a
evita crearea unor stări conflictuale între puteri. Statutul constituţional al Preşedintelui şi
al primului-ministru, precum şi rolul acestora în cadrul democraţiei
constituţionale îi obligă să îşi aleagă forme adecvate de exprimare, astfel
încât criticile pe care le fac la adresa unor puteri ale statului să nu se
constituie în elemente ce ar putea genera conflicte juridice de natură
constituţională între acestea.
In plus, în prezenta cauză, Curtea Constituţională îşi
însuşeşte argumentele din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu
privire la aprecierea limitelor libertăţii de exprimare atunci când se discută
aspecte privind administrarea justiţiei. Această instanţă internaţională a
statuat că „presa reprezintă unul dintre mijloacele de care dispun
responsabilii politici şi opinia publică spre a se asigura că judecătorii se
achită de înaltele lor responsabilităţi, conform scopului misiunii ce le este
încredinţată. Se cuvine totuşi să se ţină seama de rolul deosebit ce revine
puterii judecătoreşti în societate. Ca garant al justiţiei, valoare
fundamentală a statului de drept, acţiunea sa are nevoie de încrederea
cetăţenilor; de aceea, poate să apară necesară protejarea ei împotriva
unor atacuri distructive lipsite de fundament serios, mai ales că
magistraţii sunt ţinuţi de obligaţia de rezervă care-i împiedică să reacţioneze
într-o anumită situaţie". (Cazul Prager şi Oberschlick împotriva
Austriei - 1995).
Cu toate că starea tensionată dintre autorităţile
menţionate nu a generat un conflict juridic de natură constituţională, totuşi
Curtea Constituţională observă că este reală susţinerea preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii că atât Preşedintele României, cât şi
primul-ministru, în repetate rânduri, au criticat unele aspecte ale activităţii
de înfăptuire a justiţiei. Nu se poate reţine însă că a fost vizată autoritatea
judecătorească în ansamblu, ca una dintre puterile statului, ci că au fost
vizate doar unele dintre instanţele judecătoreşti ori unii dintre judecători,
ca reprezentanţi ai acestei puteri. De asemenea, se constată că nu există
elemente concrete din care să rezulte că starea conflictuală verbală dintre
Preşedintele României şi autoritatea judecătorească ar fi produs efecte
juridice de natură să conducă la un blocaj instituţional ori să împiedice
exercitarea prerogativelor constituţionale ale vreunei autorităţi publice, care
ar putea fi remediate doar prin pronunţarea de către Curtea Constituţională a
unei soluţii susceptibile de executare.
In final, Curtea mai reţine că, în mod evident,
libertatea de exprimare şi de critică este indispensabilă democraţiei
constituţionale, însă ea trebuie să fie respectuoasă, chiar şi atunci când
exprimă o atitudine critică fermă. Intrucât independenţa autorităţii
judecătoreşti este garantată prin Constituţie, Curtea consideră că este
imperioasă o protejare efectivă, în sens constituţional, a magistraţilor
împotriva atacurilor şi denigrărilor de orice natură ar fi ele, aceasta cu atât
mai mult cu cât magistraţii, care sunt lipsiţi de orice drept de replică în
legătură cu activitatea lor de restabilire a ordinii juridice, ar trebui să
poată conta pe sprijinul celorlalte puteri ale statului, cea legislativă şi cea
executivă.
Având în vedere considerentele expuse în prezenta
decizie, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile
art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de
voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Constată că declaraţiile Preşedintelui României, domnul
Traian Băsescu, şi ale primului-ministru, domnul Călin Popescu-Tăriceanu, nu au
dat naştere unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile
publice - autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Preşedintele României
şi primul-ministru, pe de altă parte - în înţelesul prevederilor art. 146 lit.
e) din Constituţie.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României,
primului-ministru şi Consiliului Superior al Magistraturii şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 26 mai 2006 şi la
aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia
Cojocaru, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban
Viorel Stănoiu, judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Prim-magistrat-asistent,
Claudia Miu