DECIZIE Nr.
432 din 15 aprilie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii), art.
63 si 84 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul
strainilor în Romania
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 361 din 2 iunie 2010
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu
-judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Carmen-Cătălina Gliga - procuror
Valentina Bărbăţeanu -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii),
art. 63 şi 84 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România, excepţie
ridicată de Viorica Zaiat în Dosarul nr. 392/39/2009 al Curţii de
Apel Suceava - Secţia comercială, contencios administrativ şi
fiscal.
La apelul nominal se constată lipsa
părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal
îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată,
preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului
Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a
excepţiei, arătând că textele de lege criticate nu contravin
dreptului la viaţă intimă, familială şi privată,
ci au menirea de a sancţiona acele situaţii în care căsătoria
ar urmări alte scopuri decât cele legale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 26 octombrie 2009,
pronunţată în Dosarul nr. 392/39/2009, Curtea de Apel Suceava -
Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a sesizat
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii), art. 63 şi art. 84
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost
ridicată de Viorica Zaiat într-o cauză având ca obiect
soluţionarea unei cereri de anulare a deciziei de returnare a acesteia de
pe teritoriul României.
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate se susţine că
textul de lege care condiţionează prelungirea dreptului de
şedere de împrejurarea ca soţii să locuiască împreună
contravine dispoziţiilor art. 25 din Constituţie, care asigură
fiecărui cetăţean dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară. Aşadar,
obligarea unor persoane de a avea aceeaşi locuinţă contravine
libertăţii de stabilire a domiciliului şi încalcă dreptul
la liberă circulaţie. In ceea ce priveşte prevederile art. 63
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,
precizează că lipsa contribuţiei efective la îndeplinirea
obligaţiilor născute prin căsătorie nu poate fi
considerată un element pe baza căreia o căsătorie să
fie declarată de convenienţă. Mai arată că aprecierea
unei căsătorii ca fiind de convenienţă are ca efect
declararea nulităţii absolute a acesteia, or, singura autoritate
competentă să constate nulitatea sau ineficacitatea unui act juridic
civil de această natură este instanţa judecătorească,
iar nu un organ administrativ cum este Oficiul Român pentru Imigrări. Referitor
la prevederile art. 84 din ordonanţa de urgenţă amintită,
arată că este încălcat dreptul la recurs, ca drept fundamental,
prin faptul că sentinţa pronunţată este irevocabilă,
astfel că părţile nu se pot adresa unei instanţe superioare
printr-o cale ordinară de atac în scopul casării pentru eventuale
motive de netemeinicie şi nelegalitate a hotărârii
judecătoreşti pronunţate de instanţa de fond.
Curtea de Apel Suceava - Secţia
comercială, contencios administrativ şi fiscal consideră că prevederile art. 63 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 încalcă dispoziţiile art.
26 şi 48 din Constituţie, întrucât, „printr-o cale deturnată,
fără a se constata nulitatea căsătoriei sau fără
ca aceasta să fie desfăcută prin divorţ, se ajunge la
separarea soţilor, posibil chiar în mod definitiv, ca urmare a
returnării unuia dintre soţi. Prin returnarea soţului nu se
produc efecte exclusiv asupra dreptului de şedere, ci şi asupra
statutului civil, care nu poate fi privit doar formal, prin simpla
existenţă a căsătoriei". In ceea ce priveşte
celelalte texte de lege criticate, apreciază că excepţia este
neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază
că prevederile de lege ce formează obiect al excepţiei sunt
constituţionale. Precizează că protecţia generală a
cetăţenilor străini şi a apatrizilor şi ocrotirea
familiei sunt garantate în baza prezumţiei de bună-credinţă
a acestora în raport cu statul român, prezumţie care implică şi
ideea potrivit căreia căsătoria nu trebuie să fie de
convenienţă.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernul nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor,
concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii), art. 63 şi
84 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, care au următorul cuprins:
- Art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii): „Prelungirea
dreptului de şedere temporară pentru reîntregirea familiei
(1) Străinilor intraţi în România în
conformitate cu prevederile art. 46, cu excepţia persoanelor
prevăzute la art. 46 alin. (16), li se poate prelungi dreptul de
şedere, astfel:
a) pentru soţul/soţia sponsorului,
dacă: (...)
(iii) soţii locuiesc împreună."
Străinii prevăzuţi la art. 46 sunt cei
cărora li s-a acordat viza de lungă şedere pentru reîntregirea
familiei.
- Art. 63: „Căsătoria de
convenienţă
(1) Oficiul Român pentru Imigrări refuză
prelungirea dreptului de şedere obţinut în baza căsătoriei
dacă, în urma verificărilor efectuate, rezultă că acea
căsătorie este de convenienţă.
(2) Elementele pe baza cărora se poate constata
faptul că o căsătorie este de convenienţă pot fi
următoarele:
a) coabitarea matrimonială nu există;
b) soţii nu s-au cunoscut înaintea
căsătoriei;
c) lipsa unei contribuţii efective la
îndeplinirea obligaţiilor născute din căsătorie;
d) soţii nu vorbesc o limbă
înţeleasă de amândoi;
e) există date că anterior unul dintre
soţi a încheiat o căsătorie de convenienţă;
f) soţii sunt inconsecvenţi în declararea
datelor cu caracter personal, a circumstanţelor în care s-au cunoscut ori
a altor informaţii relevante despre aceştia;
g) încheierea căsătoriei a fost
condiţionată de plata unei sume de bani între soţi, cu
excepţia sumelor primite cu titlu de dotă.
(3) Constatarea elementelor prevăzute la
alin. (2) se realizează de către ofiţerul de interviu. Aceste
elemente pot rezulta din:
a) datele obţinute în urma interviului;
b) înscrisuri;
c) declaraţiile celor în cauză sau ale
unor terţe persoane;
d) controale la domiciliul conjugal ori alte
verificări suplimentare.";
- Art. 84: „Contestarea deciziei de returnare
(1) Decizia de returnare poate fi contestată
în termen de 10 zile de la data comunicării, la Curtea de Apel
Bucureşti, în cazul în care aceasta a fost emisă de Oficiul Român
pentru Imigrări, sau la curtea de apel în a cărei rază de
competenţă se află formaţiunea teritorială care a emis
decizia de returnare. Instanţa soluţionează cererea în termen de
30 de zile de la data primirii acesteia. Hotărârea instanţei este
irevocabilă.
(2) In cazul străinilor prevăzuţi la
art. 82 alin. (5), decizia de returnare sub escortă poate fi
contestată la curtea de apel competentă teritorial pe raza
căreia se află centrul de cazare, în termen de 3 zile de la data
comunicării. Instanţa se pronunţă în termen de 5 zile,
hotărârea fiind definitivă şi irevocabilă.
(3) Contestaţia prevăzută la alin.
(1) şi (2) suspendă executarea măsurii de îndepărtare.
(4) Contestarea deciziei de returnare formulată
de către străinii luaţi în custodie publică nu
suspendă măsura luării în custodie publică."
Străinii la care se referă art. 82 alin. (5)
sunt cei care au intrat ilegal, a căror şedere pe teritoriul României
a devenit ilegală, a căror viză sau drept de şedere a fost
anulat sau revocat, cei cărora li s-a refuzat prelungirea dreptului de
şedere temporară, cei cărora le-a încetat dreptul de şedere
permanentă, precum şi foştii solicitanţi de azil.
In opinia autorului excepţiei de
neconstituţionalitate, textele de lege criticate contravin
următoarelor dispoziţii din Legea fundamentală: art. 1 -„Statul
român", art. 18 - „Cetăţenii străini şi
apatrizii", art. 25 - „Libera circulaţie", art. 26 - „Viaţa
intimă, familială şi privată", art. 48 - „Familia",
art. 53 - „Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi" şi art. 129 - „Folosirea căilor de
atac".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, urmând să fie
respinsă ca atare, pentru motivele care se vor arăta în continuare:
In ceea ce priveşte critica de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii),
motivată de faptul că obligarea unor persoane de a avea aceeaşi
locuinţă contravine libertăţii de stabilire a domiciliului
şi încalcă dreptul la liberă circulaţie, Curtea
constată că nu o poate reţine.
In primul rând, Curtea observă că prevederile
art. 25 alin. (2) din Constituţie se adresează exclusiv
cetăţenilor români în ceea ce priveşte asigurarea, prin
intermediul Legii fundamentale, a dreptului de stabilire a domiciliului în
orice localitate din ţară. Străinii şi apatrizii trebuie
să se conformeze exigenţelor legale sub aspectul stabilirii
domiciliului pe teritoriul României. Prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) pct.
(iii) din Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002 conferă
străinilor care au obţinut viza de lungă şedere pentru
reîntregirea familiei posibilitatea de a obţine prelungirea dreptului de şedere
temporară în vederea realizării aceluiaşi scop, anume
reîntregirea familiei. Textul criticat se referă la soţul sau
soţia sponsorului, care poate obţine acest drept dacă, printre
altele, este îndeplinită condiţia coabitării. Prin urmare, atât
sponsorului - care, potrivit art. 2 lit. e) din ordonanţa de
urgenţă, este străinul cu şedere legală pe teritoriul
României, care depune cerere pentru reîntregirea familiei -, cât şi
soţului acestuia, i se impune să dovedească faptul că
locuiesc împreună pentru a putea beneficia de reîntregirea familiei. Dar,
prin ipoteză, nici sponsorul, nici soţul sau soţia acestuia nu
sunt cetăţeni români, astfel că nu este relevantă, în
motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, invocarea prevederilor
art. 25 alin. (2) din Constituţie, care, aşa cum s-a arătat, au
în vedere numai cetăţenii români.
In continuare, Curtea constată că textul art.
62 alin. (1) lit. a) pct. (iii) din Ordonanţa de urgenţă nr.
194/2002 nu este susceptibil de a fi analizat prin prisma prevederilor art. 25
alin. (1) din Constituţie, care garantează dreptul la liberă
circulaţie. Aceasta, întrucât nu există nicio legătură
între obligaţia soţilor de a locui împreună şi libertatea
de mişcare de care aceştia beneficiază, în condiţiile stabilite
de legislaţia corespunzătoare, astfel cum prevede art. 25 alin. (1)
din Constituţie.
In ceea priveşte dispoziţiile art. 63 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, Curtea
observă că a mai analizat problema căsătoriei de
convenienţă din perspectiva unor critici asemănătoare celor
formulate şi în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 132 din 21
februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al România, Partea I, nr.
229 din 14 martie 2006, analizând susţinerea potrivit căreia
stabilirea unei căsătorii ca fiind de convenienţă
înseamnă practic nulitatea absolută a căsătoriei, Curtea a
constatat că nu este întemeiată, întrucât, pe de o parte, nulitatea
absolută a căsătoriei poate fi constatată numai prin
hotărâre judecătorească şi reprezintă acea
sancţiune civilă aplicabilă căsătoriei încheiate cu
nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de Codul familiei, iar, pe de
altă parte, căsătoria de convenienţă este
constatată de o autoritate specializată, organizată în
subordinea unui minister, şi produce efecte exclusiv asupra dreptului de
şedere a străinilor în România, iar nu asupra statutului civil al
persoanelor în cauză.
De asemenea, prin Decizia nr. 350 din 2 mai 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 29 mai
2006, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte
căsătoria de convenienţă, se instituie o prezumţie
relativă care poate fi răsturnată prin proba contrară, în
sensul că solicitantul dreptului de şedere are posibilitatea de a
demonstra, prin orice mijloace de probă, caracterul efectiv şi
neechivoc al căsătoriei a cărei existenţă a invocat-o
în fundamentarea cererii sale. Introducerea prevederii referitoare la
căsătoria de convenienţă are menirea de a sancţiona
acele cazuri în care, prin încheierea căsătoriei, s-au urmărit
alte scopuri decât cele fireşti şi legale.
De altfel, Curtea observă că legiuitorul
român a adoptat aceleaşi criterii de evaluare a unei căsătorii
în vederea stabilirii caracterului său autentic sau convenţional ca
şi cele prevăzute în legislaţia Uniunii Europene. Astfel,
elementele enumerate în cuprinsul art. 63 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 au fost preluate integral din
Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene din 4 decembrie 1997 cu privire la
măsurile ce pot fi adoptate pentru combaterea căsătoriilor de
convenienţă (97/C 382/01), care se referă la
căsătoriile încheiate între cetăţeni ai statelor membre sau
rezidenţi legali pe teritoriul acestora şi persoane care au
naţionalitatea unui stat terţ. In plus, art. 35 din Directiva
2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004
privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul
statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor
acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare
a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE,
75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE permite statelor membre ca,
în caz de abuz de drept sau în caz de fraudă, aici fiind incluse
căsătoriile de convenienţă, să adopte măsurile
necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit prin directiva
menţionată.
Totodată, prin Decizia nr. 1.264 din 25 noiembrie
2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 23
decembrie 2008, Curtea a statuat că „Protecţia generală a
cetăţenilor străini şi a apatrizilor care locuiesc în
România, consacrată la nivel constituţional, are semnificaţia
garantării exercitării, de către aceştia, a tuturor
drepturilor şi libertăţilor, cu excepţia celor pentru care
Constituţia sau legea impune calitatea de cetăţean român, însă
în egală măsură are şi semnificaţia că
aceeaşi categorie de persoane trebuie să se supună
legislaţiei naţionale şi să îndeplinească
obligaţiile corelative acestor drepturi şi libertăţi. Prin
urmare, nu este contrar spiritului drepturilor şi libertăţilor
garantate de art. 18 alin. (1) şi art. 26 din Constituţie ca, prin
lege specială, să fie reglementate condiţiile în care
cetăţenii străini sau apatrizii pot beneficia de protecţia
generală a statului român, sub toate formele sale." In ceea ce
priveşte invocarea art. 1 din Legea fundamentală, Curtea reţine
că acest text consacră valorile supreme ale statului român, ca stat
de drept, democratic şi social, precum şi principiile pe care acesta
se organizează, iar textul de lege criticat nu se opune niciunei astfel de
valori ocrotite.
In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 84 din
Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002, Curtea observă că
s-a mai pronunţat sub aspectul pretinsei încălcări a
dispoziţiilor art. 129 din Legea fundamentală. Astfel, prin Decizia
nr. 6 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 118 din 14 februarie 2008, Curtea Constituţională a
constatat, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, că este de
competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de
desfăşurare a procesului în faţa instanţelor
judecătoreşti şi modalitatea de exercitare a căilor de
atac, iar principiul accesului liber la justiţie presupune posibilitatea
celor interesaţi de a le exercita, în condiţiile stabilite prin lege,
astfel încât accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate
structurile judecătoreşti şi la toate mijloacele procedurale
prin care se înfăptuieşte justiţia.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi
al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii), art. 63 şi 84 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul
străinilor în România, excepţie ridicată de Viorica Zaiat în
Dosarul nr. 392/39/2009 al Curţii de Apel Suceava - Secţia
comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică
din data de 15 aprilie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Valentina Bărbăteanu