Decizia Nr.43 din 21.11.2016

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT Dosar nr. 2.160/1/2016

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.160/1/2016 este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi ale art. 27⁴ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţiile Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulament.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.650/208/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:– dacă, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare, răspunderea contravenţională pentru contravenţia prevăzută de art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare care îndeplinesc, la momentul săvârşirii contravenţiei, condiţia de a fi proprietare ale autovehiculului sau răspunderea contravenţională revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, ca proprietare, chiar dacă la momentul săvârşirii faptei respectivul autovehicul era înstrăinat, în baza unor acte translative de proprietate purtând dată certă prin prezentarea la o autoritate publică, însă acesta nu a fost înmatriculat pe numele noului proprietar;

– dacă termenul de două luni prevăzut de art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 este un termen special de prescripţie, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, iar în caz afirmativ, dacă acesta se calculează de la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale ori de la data la care agentul constatator, în urma vizualizării înregistrării, a constatat că pentru respectivul autovehicul lipseşte rovinieta valabilă şi a identificat utilizatorul vehiculului, pe baza datelor furnizate de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor. Magistratul-asistent prezintă referatul cu privire la obiectul sesizării, arătând că la dosar au fost depuse hotărâri judecătoreşti şi puncte de vedere ale instanţelor cu privire la problemele de drept în discuţie, din analiza cărora se desprinde concluzia existenţei unei bogate şi neunitare jurisprudenţe referitoare la prima problemă de drept supusă dezlegării; se arată, de asemenea, că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, exprimându-şi punctul de vedere cu privire la acesta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. (fosta C.N.A.D.N.R. - S.A.), având calitatea de intimată în dosarul de sesizare.În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizării1. Tribunalul Caraş-Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 17 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.650/208/2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunile de drept sus-menţionate.II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina2. Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeş, petenta S.C. T.A.M. - S.R.L. a solicitat anularea procesului-verbal de contravenţie din 6 iulie 2015, întocmit de C.N.A.D.N.R. - S.A., susţinând că a fost sancţionată pentru lipsa rovinietei valabile, însă autoturismul implicat în săvârşirea contravenţiei nu mai era în proprietatea sa la momentul săvârşirii presupusei contravenţii, astfel că obligaţia de a deţine rovinieta nu îi mai incumba, după cum rezultă din factura fiscală, contractul de vânzare-cumpărare din 8 decembrie 2014 şi procesul-verbal de predare-primire din data de 9 decembrie 2014; de asemenea, petenta a arătat că a radiat autovehiculul din evidenţele fiscale, după cum rezultă din certificatul de atestare fiscală din 10 decembrie 2014 şi din procesul-verbal de scoatere din evidenţă, emis de direcţia de taxe şi impozite locale.3. Instituţia intimată, prin întâmpinare, a solicitat respingerea plângerii şi menţinerea procesului-verbal, ca fiind temeinic şi legal, susţinând că actul de vânzare-cumpărare încheiat între petentă şi cocontractant produce efecte doar între părţile care lau încheiat, neputând fi opus terţilor; orice schimbare a proprietarului/utilizatorului autoturismului în cauză devine opozabilă terţilor doar după transcrierea dreptului de proprietate în evidenţele serviciului public comunitar regim permise şi înmatriculare a vehiculelor competent. Intimata a susţinut că, potrivit art. 24 alin. (2) lit. d) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor (Ordinul nr. 1.501/2006), „Proprietarii de vehicule înmatriculate sau înregistrate sunt obligaţi să solicite radierea din circulaţie în termen de 30 de zile de la data trecerii vehiculului înregistrat în proprietatea altei persoane".4. Prin Sentinţa nr. 1.460 din 11 noiembrie 2015, instanţa de fond a respins plângerea contravenţională şi a menţinut procesul-verbal de contravenţie atacat, reţinând că prin acest act petenta a fost sancţionată cu amendă contravenţională, prevăzută de art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, întrucât a circulat fără rovinietă valabilă, faptă ce constituie contravenţie, conform art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ. S-a reţinut că din prevederile art. 7 şi art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 rezultă că obligaţia de plată a rovinietei revine proprietarului sau utilizatorului vehiculului care este menţionat în certificatul de înmatriculare şi că utilizator este persoana fizică sau juridică înscrisă în certificatul de înmatriculare, care are în proprietate sau care, după caz, poate folosi vehiculul în baza unui drept legal. Contractul de vânzare-cumpărare, act sub semnătură privată, încheiat între petentă şi cocontractant produce efecte doar faţă de părţile care l-au încheiat, neputând fi opus terţilor. Orice schimbare a proprietarului/utilizatorului autoturismului în cauză devine opozabilă terţilor doar după transcrierea dreptului de proprietate în evidenţele serviciului public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor competent.5. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel petenta. În motivarea căii de atac formulate s-a arătat, în esenţă, că utilizatori în sensul art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 sunt persoanele fizice sau juridice care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în România, iar din înscrisurile depuse la dosar a dovedit că la momentul constatării faptei nu mai era proprietara vehiculului, fiind înstrăinat către o altă societate. Invocându-se dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002), dispoziţiile art. 8 din Ordinul nr. 1.501/2006 şi art. 11 alin. (4) din Normele metodologice pentru aplicarea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri din România, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 769/2010 (Normele metodologice), se susţine că, în cazul transferului dreptului de proprietate asupra unui autovehicul, obligaţia înscrierii în evidenţele autorităţilor competente a noului proprietar revine cumpărătorului.III. Dispoziţiile legale supuse interpretării6. Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002: Articolul 1(1) În înţelesul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:(...) b)utilizatori - persoanele fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în România, denumite în continuare utilizatori români, respectiv persoanele fizice ori juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, care au în proprietate sau care, după caz, pot folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în alte state, denumite în continuare utilizatori străini; Articolul 8(1) Fapta de a circula fără rovinietă valabilă constituie contravenţie continuă şi se sancţionează cu amendă. Articolul 9(...)(8) Pentru lipsa rovinietei valabile, procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data constatării contravenţiei, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru lipsa rovinietei valabile pentru acelaşi vehicul. 7. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: Articolul 13(...)(4) Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte termene de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor contravenţionale. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de dreptA)Apelanta:8. Conform opiniei apelantei, termenul de „utilizator", în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, presupune îndeplinirea condiţiei ca, la momentul săvârşirii faptei, persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare să fie proprietara vehiculului. Pentru antrenarea răspunderii contravenţionale este necesară existenţa unui comportament ilicit, iar în condiţiile în care legea nu pune în sarcina vânzătoarei obligaţia efectuării formalităţilor de publicitate, respectiv radierea autovehiculului din evidenţe şi înmatricularea pe numele noului proprietar, nu poate fi antrenată răspunderea acesteia. 9. Termenul de două luni, prevăzut de dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, este un termen de prescripţie a răspunderii contravenţionale, iar data de la care se calculează este data efectuării cadrului foto. B)Intimata:10. Din punctul de vedere al intimatei, din analiza dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. b), coroborate cu cele ale art. 7 şi 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, reiese că responsabilitatea achitării rovinietei revine persoanei înscrise în cartea de identitate a autoturismului, ca proprietar sau utilizator al acestuia, indiferent de persoana care conduce efectiv autovehiculul, fiind o răspundere de tip obiectiv, raportată la proprietate sau alt drept legal de utilizare. 11. Dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 sunt clare, atât timp cât este stabilit şi neinterpretabil momentul de la care începe să curgă termenul de comunicare, precum şi termenul în care operează interdicţia de sancţionare a aceluiaşi utilizator pentru acelaşi tip de faptă, respectiv pentru utilizarea fără rovinieta valabilă a reţelei de drumuri naţionale. Atât termenul de comunicare din legea specială, cât şi cel de prescripţie a executării sancţiunii contravenţionale, reglementat de art. 14 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului 2/2001, au aceeaşi durată. 12. În ceea ce priveşte momentul „constatării" faptei, raportat la specificul acestei contravenţii, a susţinut că trebuie avută în vedere distincţia dintre proba unei fapte contravenţionale şi constatarea acesteia; dacă în primul caz legea impune folosirea unor mijloace tehnice, constatarea unei contravenţii reprezintă o activitate intelectuală a agentului constatator prin care, pe baza probei foto obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice prevăzute de lege, constată că fapta există, constituie contravenţie şi aplică sancţiunile conform legislaţiei. Faţă de specificul modalităţii de constatare a unor astfel de abateri, având în vedere şi modificările legislative survenite, momentul constatării faptei este cel al vizionării de către agent a înregistrărilor realizate cu mijloacele tehnice, când acesta stabileşte că s-a comis o faptă contrară regimului de utilizare a drumurilor naţionale, respectiv utilizarea fără rovinietă valabilă, sancţionată conform art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, iar nu momentul când se realizează captura fotografică a autovehiculului. 13. Referitor la teza a doua a dispoziţiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 a arătat că, din interpretarea logico-sistematică a acestui act normativ, rezultă clar că, prin apariţia Legi nr. 144/2012 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002, intenţia legiuitorului a fost aceea ca, în intervalul de două luni de la data constatării contravenţiei (care coincide cu data încheierii procesului-verbal), să nu se poată încheia alte procese-verbale, limitând astfel caracterul continuu al contravenţiei, la perioada de două luni. Opinează că nu ar putea fi interpretată teza în discuţie în sensul că textul legal prevede un termen de prescripţie a răspunderii contravenţionale mai scurt decât termenul general de 6 luni. Unicul rol al acestui text normativ este acela de a delimita în timp caracterul continuu al contravenţiei şi, în cazul în care acesta se repetă, să instituie o interdicţie temporară de sancţionare până la împlinirea termenului respectiv, în vederea eficientizării practice a actului de sancţionare, altminteri acesta devenind împovărător pentru contravenient. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării 14. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând că de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei, problema de drept enunţată este nouă, prin consultarea jurisprudenţei constatându-se că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar tribunalul este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. B. Cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării 15. Cu privire la prima chestiune de drept, membrii completului de judecată nu au exprimat un punct de vedere. 16. În privinţa celei de a doua probleme, instanţa de trimitere apreciază că termenul de două luni este un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii, care se calculează de la data săvârşirii faptei. 17. Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 13 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi ale art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 rezultă că, în cazul în care constatarea contravenţiilor s-a făcut cu ajutorul mijloacelor tehnice amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale, procesul-verbal de constatare trebuie întocmit şi comunicat în termen de 2 luni de la constatarea contravenţiei, fiind stabilit, prin acest text de lege, un termen special de prescripţie. 18. Intenţia legiuitorului a fost aceea ca, în intervalul de două luni de zile de la data constatării contravenţiei, să nu se poată încheia alte procese-verbale, limitând, astfel, caracterul continuu al contravenţiei la perioada de două luni. 19. Data de la care trebuie calculat termenul de două luni nu poate fi decât data constatării faptei cu ajutorul mijloacelor tehnice omologate amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale, respectiv data filmării/fotografierii, ce coincide cu data la care sa circulat fără rovinietă valabilă. 20. O soluţie contrară ar însemna ca data de la care se calculează cele două luni să fie incertă şi exclusiv la latitudinea agentului constatator, acesta putând oricând, înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 13 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, să constate contravenţia prin interogarea bazei de date. Reglementarea termenului de două luni ar fi fără utilitate dacă acesta ar curge de la o dată pe care o poate stabili discreţionar agentul constatator. 21. Abordarea contrară, potrivit căreia data de la care se calculează termenul este cea la care agentul constatator a descărcat imaginile înregistrate de camerele amplasate pe drumurile naţionale, ar putea conduce la rămânerea fără efect a prevederilor tezei finale a alin. (8) al art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, potrivit cărora în intervalul de două luni nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ. 22. Astfel, în situaţia în care pentru prima încălcare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 nu se încheie un proces-verbal în termenul de două luni de la săvârşire, dar pentru a doua faptă se încheie proces-verbal şi se comunică în termenul special, iar împotriva acestuia nu se formulează plângere sau, dacă se formulează, aceasta se respinge definitiv, dacă ulterior termenului special se întocmeşte şi comunică procesul-verbal pentru prima faptă, care este atacat în justiţie, în acest din urmă caz interdicţia rămâne fără consecinţe juridice, contrar voinţei legiuitorului, întrucât procesul-verbal pentru prima faptă nu ar putea fi anulat. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale şi opiniile exprimate de acestea 23. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii relevante pentru soluţionarea problemelor de drept supuse dezlegării, această categorie de litigii nefiind de competenţa instanţei supreme. 24. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cvasitotalitatea instanţelor de judecată au comunicat hotărâri şi puncte de vedere referitoare la problemele de drept în discuţie, din analiza cărora se desprinde concluzia existenţei unei bogate jurisprudenţe, atestând o practică deja divergentă privind prima problemă de drept. 25. Mai mult, aşa cum rezultă din Adresa nr. 3.004 din 16 septembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, problemele în discuţie au constituit obiect al dezbaterilor în cadrul mai multor întâlniri ale judecătorilor cu privire la practica neunitară (întâlnirea trimestrială a judecătorilor, în materia contenciosului administrativ şi fiscal, organizată la Curtea de Apel Cluj, în data de 14 decembrie 2015, întâlnirea pe trimestrul II-2015 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Alba Iulia; întâlnirea preşedinţilor Secţiilor de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia - Oradea, 31 mai 2016), unde s-au propus soluţii şi s-au tras concluzii cu privire la aceste aspecte. 26. Astfel, următoarele orientări şi opinii se desprind din analiza jurisprudenţei, respectiv a punctelor de vedere, transmise de instanţele de judecată: A)În ceea ce priveşte prima problemă de drept, reflectată majoritar în jurisprudenţa instanţelor:a)Tribunalele Bacău, Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Buzău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal Călăraşi, Covasna, Constanţa, Galaţi - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Giurgiu - Secţia civilă, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tulcea şi Vrancea: în condiţiile în care sa făcut dovada că persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare nu mai deţine dreptul de proprietate asupra bunului, nici vreun alt drept în baza căruia să poată folosi bunul, aceasta nu se încadrează în definiţia legală a noţiunii de „utilizator" şi, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002; cât timp toate obligaţiile stipulate de lege în sarcina vânzătorului (fost proprietar) au fost îndeplinite de acesta, făcându-se dovada radierii autovehiculului din rolul său fiscal, nu i se poate reproşa lipsa de diligenţă a noului proprietar (cumpărător), care omite o perioadă îndelungată să transcrie transmiterea dreptului de proprietate asupra autovehiculului; au fost, deci, anulate procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, prin care s-a stabilit răspunderea contravenţională în sarcina persoanei înscrise în certificatul de înmatriculare, deşi autovehiculul fusese, anterior, înstrăinat, fără a opera înmatricularea pe numele noului proprietar, reţinânduse că răspunderea contravenţională are caracter personal;b)Tribunalele Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal: în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, răspunderea contravenţională pentru contravenţia prevăzută de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare care îndeplinesc, la momentul săvârşirii contravenţiei, condiţia de a fi proprietare ale autovehiculului, cu excepţia cazului în care, la momentul săvârşirii faptei, respectivul autovehicul era înstrăinat, în baza unor acte translative de proprietate purtând dată certă prin prezentarea la o autoritate publică, însă acesta nu a fost înmatriculat pe numele noului proprietar;c)Tribunalele Arad, Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Botoşani, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Iaşi, Vaslui şi Vâlcea: răspunderea contravenţională revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare ca proprietare, chiar dacă la momentul săvârşirii faptei respectivul autovehicul era înstrăinat, în baza unor acte translative de proprietate purtând dată certă, prin prezentarea la o autoritate publică, însă acesta nu a fost înmatriculat pe numele noului proprietar.B)Referitor la cea de-a doua problemă de drept, cu privire la care s-a apreciat majoritar prin punctele de vedere exprimate de instanţe:a)Tribunalele Arad, Alba, Giurgiu şi Sibiu (opinia majoritară): termenul de 2 luni, stabilit la art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, nu este un termen special de prescripţie, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în astfel de speţe termenul de prescripţie fiind de 6 luni de la data la care autovehiculul a fost înregistrat de camerele video;b)Tribunalele Argeş, Bacău, Braşov, Bucureşti, Brăila, Constanţa, Ilfov, Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi, Tulcea, Timiş şi Vrancea: termenul de două luni este un termen special de prescripţie, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care se calculează de la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale;c)Tribunalul Covasna: termenul în discuţie este de decădere şi începe să curgă la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale, acesta fiind momentul obiectiv la care are loc constatarea contravenţiei în sensul vizat de norma legală;d)Tribunalele Galaţi şi Ialomiţa: fiind o contravenţie continuă, prin art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 s-a instituit un moment al epuizării contravenţiei, respectiv cel al comunicării procesului-verbal de contravenţie, moment până la care nu se pot constata noi contravenţii privind circulaţia fără rovinietă; se consideră că termenul în discuţie face parte din latura obiectivă a contravenţiei şi are ca efect prelungirea în timp a acţiunii sau inacţiunii contravenientului şi a procesului de producere a rezultatului;e)Tribunalele Iaşi şi Vaslui: termenul se calculează de la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video, amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale;f)Tribunalele Bihor, Botoşani şi Buzău: nu este un termen special de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale, derogatoriu de cel prevăzut de art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, ci este un termen de prescripţie a executării sancţiunii aplicate, în cazul necomunicării procesului-verbal de contravenţie, similar celui prevăzut de art. 14 din acelaşi act normativ;g)Tribunalul Prahova: este un termen special de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, şi se calculează de la data la care autovehiculul a fost surprins în trafic de camerele video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale (într-o orientare); este un termen de prescripţie a executării sancţiunii, care curge de la data aplicării acestuia, respectiv de la data încheierii procesului-verbal, care corespunde momentului în care agentul constatator, în urma vizualizării înregistrării, a constatat că pentru respectivul autovehicul lipseşte rovinieta valabilă şi a identificat utilizatorul vehiculului pe baza datelor furnizate de M.A.I. (într-o altă orientare).VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 27. Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002 prin mai multe decizii, următoarele fiind relevante pentru soluţionarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită: 28. Prin Decizia nr. 623 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 23 iulie 2012, Curtea Constituţională a apreciat ca neîntemeiată critica potrivit căreia sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei de a deţine rovinietă pentru circulaţia pe reţeaua de drumuri naţionale din România aplicată persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare al autovehiculului, iar nu conducătorului auto, ar conduce la crearea unei discriminări între cele două categorii de persoane. Curtea a reţinut, pe de o parte, că certificatul de înmatriculare al autovehiculului este acel act în baza căruia autovehiculul poate circula legal pe drumurile publice, astfel încât se poate prezuma că autovehiculul se află în proprietatea persoanei sau, după caz, în folosinţa persoanei înscrise în acest certificat, iar, pe de altă parte, nicio normă legală nu interzice încredinţarea spre folosinţă a autovehiculului unei alte persoane, cu singura condiţie ca aceasta să posede permis de conducere valabil pentru categoria respectivă de autovehicul. În acest din urmă caz, persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare îşi asumă întreaga responsabilitate, inclusiv riscul ca autovehiculul să fie folosit şi pe reţeaua de drumuri naţionale, unde deţinerea unei roviniete este obligatorie, aşa încât vina de a nu deţine rovinietă îi aparţine. Totodată, deţinătorul sau, după caz, cel care foloseşte în mod legal autovehiculul are acţiunea în regres împotriva persoanei căreia i-a fost încredinţat autovehiculul, dacă aceasta a depăşit termenii şi condiţiile în care i-a fost încredinţat autovehiculul şi a circulat pe reţeaua de drumuri naţionale fără rovinietă. 29. Prin Decizia nr. 459 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 13 august 2015, Curtea Constituţională a statuat că „prezumţia legală referitoare la sfera persoanelor care sunt considerate a fi utilizatori este o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, persoana sancţionată contravenţional având posibilitatea de a demonstra că, la data constatării săvârşirii contravenţiei, nu întrunea condiţiile precizate în art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 pentru a fi considerată utilizator al autovehiculului care a circulat în lipsa achitării tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale şi a fi sancţionată în consecinţă." 30. Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a reţinut că „certificatul de înmatriculare al autovehiculului este acel act în baza căruia autovehiculul poate circula legal pe drumurile publice, astfel încât se poate prezuma că autovehiculul se află în proprietatea persoanei sau, după caz, în folosinţa persoanei înscrise în acest certificat" şi că „deşi în limbajul comun termenul de «utilizator» poate evoca acea persoană care conduce la un moment dat autovehiculul, legiuitorul a oferit o definiţie legală, circumscrisă domeniului în care norma a fost edictată. Astfel, acesta a optat pentru stabilirea obligaţiei de plată a tarifului de utilizare în sarcina celui înscris în certificatul de înmatriculare în considerarea faptului că, teoretic, acelaşi autovehicul poate fi folosit, temporar şi succesiv, de mai multe persoane. Or, ar fi avut loc o relativizare a obligaţiei plăţii acestui tarif în ipoteza în care legiuitorul ar fi conferit responsabilitatea plăţii persoanei care era conducător al autovehiculului la momentul depistării acestuia în trafic fără a fi fost achitat acest tarif. Scopul introducerii unui asemenea tarif l-a reprezentat îmbunătăţirea calităţii reţelei de drumuri naţionale, obiectiv preconizat a fi îndeplinit inclusiv prin contribuţia fiecărui deţinător legal de autovehicule (proprietar sau titular al unui contract de leasing). Soluţia legislativă aleasă este optimă pentru realizarea finalităţii menţionate şi, în acelaşi timp, nu este de natură să contravină prevederilor art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, constituind, în fapt, una dintre modalităţile prin care statul îşi duce la îndeplinire obligaţia stabilită în textul constituţional menţionat". 31. Prin Decizia nr. 217 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 362 din 18 iunie 2013, referitor la art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, Curtea Constituţională a reţinut că „dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, aşa încât, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conţinutul şi limitele acestuia sunt stabilite de lege, iar alin. (7) al aceluiaşi articol obligă proprietarul la «respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului», îi revin. Aşa fiind, nu se poate susţine că prin instituirea unei sancţiuni contravenţionale în sarcina persoanelor fizice ori juridice se aduce atingere dreptului de proprietate, chiar dacă în mod automat executarea contravenţiei înseamnă diminuarea patrimoniului. De asemenea, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu conţin niciun fel de prevederi de natură a afecta în vreun fel libertatea comerţului, consacrată de art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie". VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene 32. În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate hotărâri relevante pentru soluţionarea problemelor de drept a căror dezlegare se solicită. IX. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 33. Prin Adresa nr. 750/C/2443/III-5/2016 din 18 iulie 2016, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. X. Raportul asupra chestiunii de drept 34. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se apreciază că, faţă de dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, sunt întrunite condiţiile pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. 35. Cu privire la fondul chestiunilor de drept supuse analizei, prin raport se propune soluţia potrivit căreia, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) raportate la art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, în cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra vehiculului, răspunderea contravenţională pentru fapta de a circula fără rovinietă valabilă revine persoanelor fizice sau juridice înscrise în certificatul de înmatriculare, până în momentul transcrierii transmiterii dreptului de proprietate în Registrul naţional de evidenţă a permiselor de conducere şi a vehiculelor înmatriculate. 36. De asemenea, prin raport se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, termenul de „cel mult două luni" nu reprezintă un termen special de prescripţie, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar prin „data constatării contravenţiei" se înţelege data întocmirii procesului-verbal de contravenţie. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 37. Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele: A)Asupra admisibilităţii38. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: – existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite;

– chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

– chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei să depinsă soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond" trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei (în aceste sens s-au pronunţat atât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre exemplu, prin Decizia nr. 1/2013 privind dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţată în Dosarul nr. 1/1/2013/HP, cât şi doctrina);

– chestiunea de drept să fie nouă, respectiv să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele (intră în această categorie hotărârile pronunţate întrun recurs în interesul legii şi hotărârile preliminare).39. Primele trei condiţii sunt îndeplinite de ambele întrebări deoarece, aşa cum rezultă din opiniile şi din hotărârile judecătoreşti comunicate Înaltei Curţi de către instanţe, chestiunile de drept sunt veritabile, au dat naştere la opinii diferite şi, în parte, la practică juridică neunitară; de asemenea sunt ridicate în cursul judecăţii în faţa unui complet al tribunalului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar de lămurirea lor depinde soluţionarea pe fond a cauzei. 40. În schimb, condiţia noutăţii este îndeplinită doar de cea de-a doua întrebare deoarece termenul de două luni la care se referă a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care a modificat, printre altele, art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002. Opiniile exprimate de instanţe cu privire la natura juridică a acestui termen nu au fost decât în puţine cazuri încorporate în hotărâri judecătoreşti, astfel încât scopul legiferării instituţiei procesuale a hotărârii prealabile, anume acela de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare (control a priori), poate fi atins. 41. Nu acelaşi este cazul primei întrebări, care se referă la interpretarea art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, în forma în vigoare din anul 2010, care a dat, deja, naştere unei practici neunitare, ce nu poate fi înlăturată decât prin mecanismul recursului în interesul legii (control a posteriori). În acest caz, scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă. 42. Drept urmare se apreciază că sesizarea este admisibilă numai în parte, cu privire la cea de-a doua întrebare formulată prin sesizare. B)Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării43. Instanţa de trimitere urmăreşte să afle interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 raportate la dispoziţiile art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, respectiv dacă termenul de „cel mult două luni" la care se referă primul text de lege reprezintă termen de prescripţie special pentru aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale. În caz afirmativ, instanţa solicită interpretarea expresiei „data constatării contravenţiei" din cuprinsul art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, respectiv dacă trebuie înţeleasă ca fiind data la care vehiculul a fost înregistrat de camerele video (data faptei) sau data întocmirii procesului-verbal de contravenţie. 44. Potrivit opiniei unor instanţe, termenul de „cel mult două luni" este unul de prescripţie şi începe să curgă de la data constatării faptei, respectiv de la data la care vehiculul a fost înregistrat de camerele video amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale. 45. Potrivit altor instanţe, termenul de „cel mult două luni" nu reprezintă termen de prescripţie, ci un interval în care este interzisă întocmirea de procese-verbale de contravenţie pentru acelaşi vehicul pentru fapta de a circula fără rovinietă valabilă. 46. În sfârşit, indiferent de natura termenului, unele instanţe îl calculează de la data înregistrării cu mijloace tehnice specifice a vehiculelor aflate în trafic, iar altele de la o dată ulterioară când, după verificări în Registrul naţional de evidenţă a permiselor de conducere şi a vehiculelor înmatriculate, agentul constată lipsa rovinietei valabile şi întocmeşte procesul-verbal de contravenţie. 47. Aşa fiind, luând în considerare chestiunea de drept sub toate aspectele strâns legate de întrebarea formulată, instanţa supremă este chemată să stabilească înţelesul expresiei „data constatării contravenţiei" din cuprinsul art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, indiferent de natura termenului „de cel mult două luni", deoarece de la această dată începe să curgă termenul în discuţie. 48. Pentru motivele ce se vor arăta în continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că termenul de „cel mult două luni", prevăzut de dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, nu reprezintă termen special de prescripţie a aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, şi că prin „data constatării contravenţiei" se înţelege data întocmirii procesului-verbal de contravenţie. 49. Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, fapta de a circula fără rovinietă valabilă constituie „contravenţie continuă", iar, potrivit art. 9 alin. (1) din acelaşi act normativ, constatarea contravenţiei se face cu mijloace tehnice. 50. Combinând informaţiile obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice cu datele privind utilizatorul vehiculului, furnizate de Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor şi constatând lipsa rovinietei, agentul constatator întocmeşte procesul-verbal de contravenţie. 51. Potrivit art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, pentru lipsa rovinietei valabile, procesul-verbal se comunică contravenientului în termen de cel mult două luni de la data constatării contravenţiei, interval pentru care nu se pot încheia alte procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru lipsa rovinietei valabile pentru acelaşi vehicul. 52. Raţiunea instituirii de către legiuitor a termenului de „cel mult două luni" trebuie înţeleasă în contextul în care contravenţia, fiind una continuă, are un element material care se prelungeşte în timp. 53. Destinatarul dispoziţiei legale este agentul constatator care, în acest interval, are două obligaţii. 54. Prima este o „obligaţie de a face" şi constă în comunicarea procesului-verbal de contravenţie către contravenient; comunicarea va putea fi făcută în oricare zi a termenului de două luni; cum procesul-verbal încorporează deja sancţiunea, conform art. 9 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, problema prescripţiei aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale nu se pune. 55. Cea de-a doua obligaţie este o „obligaţie de a nu face", respectiv de a nu întocmi noi procese-verbale de contravenţie pentru acelaşi vehicul, chiar dacă informaţiile obţinute cu ajutorul mijloacelor tehnice certifică împrejurarea că, în intervalul de două luni, acelaşi vehicul a mai fost surprins circulând fără rovinietă valabilă; altfel spus, fapta va fi considerată ca făcând parte din elementul material al contravenţiei pentru care a fost deja întocmit procesul-verbal. 56. În ce priveşte interpretarea sintagmei „data constatării contravenţiei" trebuie pornit de la dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care reprezintă legea generală în materie de regim juridic al contravenţiilor şi care se va aplica în toate ipotezele în care nu există normă specială derogatorie; potrivit acestor dispoziţii legale, „Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori". 57. Aşadar, constatarea contravenţiei se face prin proces-verbal şi, deci, nu poate fi anterioară acestuia; anterioară este constatarea faptei, care se face, în speţă, prin mijloace tehnice. 58. Cele două expresii - „constatarea contravenţiei" şi „constatarea faptei" - nu se confundă, fiind folosite distinct chiar de către legiuitor [spre exemplu, art. 13 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se referă expres la constatarea faptei]. 59. Sintetizând, dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 instituie în sarcina agentului constatator: – o obligaţie pozitivă - comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei în oricare zi a intervalului de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal (considerată data constatării contravenţiei);

– o obligaţie negativă - abţinerea de a întocmi noi procese-verbale de contravenţie pentru acelaşi vehicul, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, pentru întreg intervalul de două luni, calculat de la data întocmirii procesului-verbal.60. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite, în parte, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 17 mai 2016, dată în Dosarul nr. 2.650/208/2015 şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (8) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările şi completările ulterioare: – termenul de „cel mult două luni" nu reprezintă termen special de prescripţie, în sensul art. 13 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare;

– prin „data constatării contravenţiei" se înţelege data întocmirii procesului-verbal de contravenţie.Respinge, în rest, sesizarea, ca inadmisibilă. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2016. PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL IONEL BARBĂ Magistrat-asistent, Aurel Segărceanu