DECIZIE Nr.
422 din 15 aprilie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 99 alin. (2) teza întai din Legea
nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural national mobil
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 349 din 27 mai 2010
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu
-judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Carmen-Cătălina Gliga - procuror
Marieta Safta -
magistrat-asistent-şef
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) teza întâi
din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional
mobil, excepţie ridicată de Parohia Stavropoleos - Biserica
„Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril" în Dosarul nr.
3.765/299/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă.
La apelul nominal răspunde partea Muzeul
Naţional de Artă al României, prin avocat Nicu Lupaşcu, lipsind
celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este
legal îndeplinită.
Având cuvântul, partea prezentă solicită
respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată, în
esenţă, că prin dispoziţiile legale criticate, în mod
excepţional şi prin derogare de la dispoziţiile art. 11 din
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, legiuitorul a urmărit să dea posibilitatea foştilor
proprietari de a-şi valorifica drepturile de care au fost privaţi în
perioada dictaturii carliste şi a prigoanei comuniste. In aceste
condiţii, dat fiind caracterul public al bunurilor culturale mobile,
interdicţia instituită prin teza întâi a art. 99 alin. (2) din Legea
nr. 182/2000 nu constituie o încălcare a accesului liber la justiţie,
ci o consecinţă directă a dispoziţiilor art. 136 alin. (4)
din Constituţie, asigurându-se astfel justul echilibru între interesul
public şi interesul privat. Depune concluzii scrise în sensul celor
arătate.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că
dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile
constituţionale invocate, referindu-se şi la jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Kopecky împotriva
Slovaciei, 1998.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, reţine următoarele:
Prin Incheierea din 29 iunie 2009, pronunţată
în Dosarul nr. 3.765/299/2007, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a
IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) teza întâi
din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional
mobil, excepţie ridicată de Parohia Stavropoleos - Biserica
„Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril".
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate se susţine că
acest text de lege încalcă liberul acces la justiţie. Se arată
că Legea fundamentală garantează accesul liber la justiţie,
„fapt ce presupune depunerea oricărei cereri a cărei dezlegare este
de competenţa instanţei judecătoreşti". Caracterul
legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate trebuie să rezulte
numai în urma judecării pricinii respective şi va fi constatat
printr-o hotărâre judecătorească. Inadmisibilitatea
consacrată de legiuitor prin normele criticate împiedică persoanele
îndreptăţite să se adreseze instanţelor de judecată cu
cereri prin care să solicite restituirea proprietăţii asupra
anumitor categorii de bunuri.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă consideră că excepţia
ridicată este întemeiată, întrucât textul de lege criticat
încalcă liberul acces la justiţie şi prevederile art. 44 alin.
(2) privind garantarea şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii,
indiferent de titular.
Guvernul consideră
că excepţia de neconstituţionalitate formulată este
întemeiată. Se arată că „este adevărat că dreptul
fundamental al accesului liber la justiţie nu constituie un drept absolut,
putând fi instituite o serie de condiţionalităţi/limitări
[...] Insă, asemenea limitări nu pot afecta însăşi
substanţa dreptului în discuţie [...]". In opinia Guvernului,
acelaşi text de lege încalcă şi prevederile art. 16 din
Constituţie, deoarece „instituie o discriminare nejustificată între
cetăţeni în raport cu momentul obiectiv al preluării de
către autorităţile statului a respectivelor bunuri culturale
mobile: înainte sau după 6 septembrie 1940".
Avocatul Poporului consideră
că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale.
Arată că aceste dispoziţii, „prin interdicţia înapoierii
către proprietari a bunurilor mobile pe care le-au deţinut,
indiferent de modul în care acestea au fost preluate de autorităţile
statului, îngrădesc dreptul de proprietate privată [...].
Totodată, este îngrădit accesul liber la justiţie, în
condiţiile în care proprietarul bunurilor culturale mobile, intrate în
patrimoniul statului, nu are acces la mijloacele procedurale de înfăptuire
a justiţiei".
Atât Guvernul, cât şi Avocatul Poporului, în
punctele de vedere transmise Curţii, subliniază că, anterior
modificării şi completării Legii nr. 182/2000 prin Legea nr.
314/2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 16/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind
protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, nu exista
distincţia în raport de momentul preluării bunurilor culturale
mobile! textul art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 [devenit ulterior
republicării art. 99 alin. (2) ] având următorul cuprins: „Bunurile
culturale mobile, preluate în orice mod de autorităţi ale statului,
revendicate de proprietarii de drept, vor fi restituite acestora de către
instituţiile care le-au preluat, pe baza unei hotărâri
judecătoreşti definitive. Acţiunile în justiţie pentru
revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituţiile
deţinătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate
să permită accesul la documentele privind provenienţa şi
preluarea acestora."
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului nu au comunicat punctele lor de
vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, susţinerile părţii
prezente, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie dispoziţiile art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr.
182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional cultural mobil,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 9
decembrie 2008, care au următorul cuprins: „Bunurile culturale mobile
preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorităţi ale statului nu
pot fi revendicate".
Prevederile constituţionale invocate în
susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 21 -Accesul liber la
justiţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate
ridicată, Curtea reţine următoarele:
Legea nr. 182/2000 stabileşte regimul juridic al
bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil, care,
potrivit art. 3 alin. (1) din actul normativ menţionat, „este
alcătuit din bunuri de valoare istorică, arheologică, documentară,
etnografică, artistică, ştiinţifică şi
tehnică, literară, cinematografică, numismatică,
filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi
epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei
mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale
potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti,
precum şi a minorităţilor naţionale la civilizaţia
universală".
In considerarea importanţei acestui patrimoniu, ce
constituie parte a patrimoniului cultural naţional, actul normativ
menţionat prevede, în art. 2 alin. (2), că „exercitarea dreptului
de proprietate şi a altor drepturi reale, precum şi a dreptului de
administrare asupra unui bun din patrimoniul cultural naţional mobil este
supusă reglementărilor prezentei legi", aşadar
instituie reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie, inclusiv
în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare a acestor categorii de
bunuri.
Potrivit art. 99 din Legea nr. 182/2000, al cărui
alineat doi, teza întâi, este criticat în prezenta cauză, „(1) Bunurile
culturale mobile depuse în custodia unor instituţii publice după data
de 31 decembrie 1947 vor fi restituite de către instituţiile
deţinătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus,
potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei
Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
(2) Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6
septembrie 1940 de autorităţi ale statului nu pot fi revendicate;
bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului
după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept
şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le
deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Acţiunile in justiţie pentru revendicare sunt scutite de taxe
judiciare de timbru. Instituţiile deţinătoare de arhive privind
bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la
documentele privind provenienţa şi preluarea acestora.
(3) Bunurile culturale mobile clasate, care fac
obiectul restituirii în condiţiile alin. (2), pot fi transmise
proprietarilor de drept numai după garantarea în scris, de către
aceştia, a respectării dispoziţiilor prezentei legi."
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor
art. 99 din Legea nr. 182/2000 rezultă că legiuitorul a reglementat
posibilitatea proprietarilor de drept de a obţine restituirea bunurilor
culturale mobile preluate de autorităţi ale statului, instituind în
acest sens două condiţii pentru promovarea acţiunii în
revendicarea bunurilor în discuţie: aceste bunuri să fi fost preluate
ilegal, iar preluarea să fi avut loc după 6 septembrie 1940,
dată care marchează momentul imediat următor suspendării
Constituţiei României din 1938, prin Decretul Regal nr. 3.052 din 5
septembrie 1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940.
In ceea ce priveşte bunurile culturale mobile preluate anterior datei
menţionate de autorităţi ale statului, acestea nu pot fi
revendicate. Se constată aşadar, contrar susţinerilor autorului
excepţiei, că dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 182/2000 dau
expresie liberului acces la justiţie, reglementând, în realitate, o
măsură reparatorie şi regimul juridic al acesteia, iar nu o
măsură restrictivă.
De altfel, este unanim acceptat că dreptul de
acces la justiţie nu este un drept absolut, ci unul care poate implica
limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu
scopul urmărit. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în
acest sens în jurisprudenţa sa, de exemplu în Cauza Golder împotriva
Regatului Unit, 1975, că: „Dreptul de acces la tribunale nu este
absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut
fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului,
există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor
care circumscriu conţinutul oricărui drept." De asemenea, în
Cauza Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii, 1985,
aceeaşi Curte a reţinut că acest drept cere, prin
însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, reglementare ce
poate varia în timp şi spaţiu însă, în funcţie de
„resursele comunităţilor şi nevoile indivizilor". In
elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o
anumită marjă de apreciere.
In opinia instanţei de judecată în faţa
căreia a fost ridicată excepţia, textul de lege criticat încalcă
prevederile constituţionale ale art. 44 alin. (2) privind garantarea
şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular.
Examinând aceste dispoziţii constituţionale, precum şi, în
temeiul art. 20 din Constituţie, interpretarea dată de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului prevederilor care consacră dreptul
invocat, se observă că, în jurisprudenţa acestei Curţi,
proprietatea este analizată în lumina principiului de „respect"
pentru proprietate (primul alineat, prima frază din art. 1 din Protocolul
nr. 1), respectiv se subliniază necesitatea unui echilibru just între
cerinţele interesului general al comunităţii şi
imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Se
constată, totodată, că, în numeroase cauze, de exemplu, Cauza Păduraru
contra României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
reafirmat faptul că prin Convenţie „nu se impune statelor
contractante nicio obligaţie specifică de reparare a
nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi
ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor
contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să
restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice
Convenţia. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea
bunurilor confiscate [...] necesită o vastă analiză a numeroase
aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând un lucru
normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în
ceea ce priveşte politica economică şi socială, Curtea a
declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele
«utilităţii publice», cu excepţia cazului în care aprecierea sa
se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă".
Or, reglementarea criticată, privită în
ansamblul actului normativ şi al articolului din care face parte, dă
expresie ideii de just echilibru între cerinţele interesului general al
comunităţii şi imperativele apărării drepturilor
fundamentale ale individului, în sensul că, pe de o parte, reprezintă
o măsură de protecţie a patrimoniului cultural naţional,
iar pe de altă parte, oferă posibilitatea proprietarilor în drept de
a obţine, în condiţiile legii, restituirea bunurilor culturale mobile
preluate de stat.
Referitor la interesul general al comunităţii
cu privire la această categorie de bunuri, Curtea observă că
modificarea textului de lege din care face parte alineatul criticat s-a produs
ca urmare a adoptării Legii nr. 314/2004 privind aprobarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 16/2003 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural
naţional mobil. Potrivit expunerii de motive care a însoţit proiectul
de lege, unul dintre motivele care au determinat modificările pe care
aceasta le reglementează îl constituie transpunerea dispoziţiilor
Directivei nr. 93/7/CEE a Consiliului din 15 martie 1993 privind restituirea
bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat
membru, textul de lege criticat fiind, prin urmare, o expresie a politicii
statului de protecţie a patrimoniului cultural naţional,
politică în acord cu preocupările existente la nivel comunitar în
acest domeniu.
Cât priveşte aspectul referitor la protecţia
intereselor individului, se observă că însăşi stabilirea datei
în raport de care se pot formula acţiuni în revendicare a bunurilor
culturale mobile demonstrează preocuparea legiuitorului pentru realizarea
acestui interes. Astfel, în mod contrar celor reţinute în punctul de
vedere exprimat de Guvern, situaţia juridică a cetăţenilor
cărora le-au fost preluate bunuri din categoria avută în vedere de
lege, anterior datei de 6 septembrie 1940, sub imperiul Constituţiei de la
acea dată, este diferită de cea a cetăţenilor cărora
autorităţile statului le-au preluat astfel de bunuri ulterior datei
menţionate. Data de 6 martie 1940 marchează instaurarea unor regimuri
care au determinat persecuţii etnice, mişcări de populaţii,
nevoite să se refugieze, ori expulzări sau strămutări de
persoane în alte localităţi, urmată de instaurarea dictaturii
comuniste, la data de 6 septembrie 1945, situaţie specială care
explică opţiunea legiuitorului pentru alegerea momentului în raport
de care înţelege să procedeze, în condiţiile legii, la
restituirea bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autorităţi
ale statului.
De altfel, recunoaşterea sine die a
posibilităţii persoanei interesate de a revendica bunurile culturale
mobile proprietate publică a statului, indiferent de perioada în care
statul a dobândit dreptul, ar fi generat un climat de instabilitate
juridică în privinţa proprietăţii bunurilor culturale
mobile, fapt de natură să determine o vădită
disproporţie între interesul public şi cel privat, lipsirea de
protecţie juridică reală a patrimoniului cultural naţional.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art.
1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6)
din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000 privind
protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, excepţie
ridicată de Parohia Stavropoleos - Biserica „Sfinţii Arhangheli
Mihail şi Gavril" în Dosarul nr. 3.765/299/2007 al Curţii de
Apei Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică
din data de 15 aprilie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent-şef,
Marieta Safta