DECIZIE Nr.
411 din 16 mai 2006
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 43 alin. 3 din Codul familiei
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 530 din 20 iunie 2006
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Ion Tiucă -
procuror
Daniela Ramona Maritiu - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. 3 din Codul familiei,
excepţie ridicată de Stan Liviu Iulian în Dosarul nr. 26.607/299/2005 al
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
La apelul nominal răspund personal şi asistaţi de
avocaţi autorul excepţiei şi partea Mioara Manuela Stan, lipsă fiind Primăria
Sectorului 1 Bucureşti, faţă de care procedura de citare este legal
îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, avocatul autorului
excepţiei solicită admiterea excepţiei de neconstitutionalitate, deoarece
textul de lege criticat conduce la o discriminare între părintele căruia nu i
s-a încredinţat copilul şi cel căruia i s-a încredinţat copilul, acesta din
urmă având mai multe drepturi decât primul. Apare astfel şi o restrângere
nejustificată a exercitării drepturilor părinteşti, deoarece părintele căruia
nu i s-a încredinţat copilul pierde toate drepturile părinteşti, cu excepţia
dreptului de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la
creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.
Avocatul părţii Mioara Manuela Stan solicită
respingerea excepţiei de neconstitutionalitate. In acest sens, arată că în
susţinerea criticii de neconstitutionalitate autorul acesteia ignoră dispoziţia
art. 42 din acelaşi act normativ, care reglementează obligaţia instanţei de
judecată care pronunţă divorţul de a dispune şi cu privire la încredinţarea
copiilor minori unuia dintre cei doi părinţi. Părintele căruia nu i s-a
încredinţat copilul, din cauze obiective, nu mai poate lua măsuri disciplinare
faţă de copil, stabili locuinţa acestuia sau de a dispune de bunurile
minorului, o eventuală recunoaştere a exerciţiului acestor drepturi şi în
favoarea acestui părinte putând duce la prejudicierea intereselor copilului.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstitutionalitate ca neîntemeiată, arătând că cei
doi părinţi divorţaţi se află în situaţii diferite, drepturile exercitate de
cei doi părinţi în timpul căsătoriei nemaiputând fi exercitate, din motive
obiective, în acelaşi mod ca înainte de separarea acestora.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului,
reţine următoarele:
Prin Incheierea din 27 februarie 2006, pronunţată în
Dosarul nr. 26.607/299/2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor
art. 43 alin. 3 din Codul familiei. Excepţia a fost ridicată de Liviu Iulian Stan cu ocazia
soluţionării unei cereri de desfacere a căsătoriei.
In motivarea excepţiei de neconstitutionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate vin în
contradicţie cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece
legăturile copilului cu părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul
sunt limitate, iar această limitare apare ca o sancţiune a acelui părinte. Deşi
până în momentul divorţului ambii părinţi au recunoscute de lege aceleaşi drepturi
în privinţa copiilor lor minori, după desfacerea căsătoriei acest fapt nu mai
este valabil, cei doi părinţi având drepturi diferite în privinţa copiilor. De
asemenea, arată că textul de lege criticat contravine şi prevederilor art. 53
din Legea fundamentală.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstitutionalitate este neîntemeiată.
Astfel, se arată că după încredinţarea copilului către unul dintre părinţi
celălalt părinte continuă a avea dreptul şi obligaţia creşterii copilului, însă
nu mai are exerciţiul pazei şi supravegherii copilului, exerciţiul drepturilor
de a lua măsuri disciplinare faţă de copil, de a stabili locuinţa copilului şi
de a dispune cu privire la bunurile copilului, determinat de împrejurarea că
măsura încredinţării presupune locuirea şi convieţuirea copilului cu celălalt
părinte şi în mod obiectiv aceste drepturi nu pot fi exercitate de părintele
care nu locuieşte cu copilul. Eventualitatea recunoaşterii exerciţiului tuturor
acestor drepturi şi în favoarea celuilalt părinte divorţat, care are alt
domiciliu decât al copilului, ar putea duce la imposibilitatea luării măsurilor
ce se impun cu privire la copil, atunci când ele sunt necesare, iar întârzierea
să fie vătămătoare pentru interesele acestuia din urmă.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstitutionalitate.
Guvernul arată că
excepţia de neconstitutionalitate este neîntemeiată, deoarece în cazul
părinţilor divorţaţi sau separaţi exercitarea drepturilor părinteşti poate avea
de suferit din cauza unor elemente
obiective precum domiciliul diferit al părinţilor, distanţa dintre părinţi sau
situaţia unuia sau altuia dintre aceştia. Nu poate exista o egalitate între
părinţii divorţaţi, deoarece prioritar este interesul copilului, în sensul
stabilirii unui domiciliu şi a unui mediu de viaţă stabil. Astfel, legiuitorul
este nevoit să intervină în această situaţie obiectivă şi să stabilească căruia
din părinţi i se încredinţează copilul şi care dintre părinţi va exercita paza,
supravegherea şi creşterea copilului. In mod corelativ, celălalt părinte va
continua să-şi exercite drepturile asupra copilului, dar într-o măsură mai
mică, determinată de distanţa dintre părinţi, fără ca în acest mod să se aducă
atingere prevederilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 53 din Constituţie.
Avocatul Poporului arată
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. In acest sens, arată că
instituirea unui tratament juridic diferit în ceea ce priveşte părintele
divorţat căruia nu i s-a încredinţat minorul, faţă de celălalt părinte, este
justificată în mod obiectiv şi rezonabil de faptul că cei doi părinţi se află
în situaţii juridice care nu sunt identice şi nici similare. De asemenea, arată
că nu poate fi reţinută nici afirmaţia potrivit căreia textul de lege criticat
contravine prevederilor art. 53 din Constituţie.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate ridicată.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 43 alin. 3 din Codul familiei, cu următorul
conţinut: „Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul,
păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea
la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională."
In susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii
legale autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale
art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi şi ale art. 53
referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că aplicarea dispoziţiilor de lege criticate este subsecventă
pronunţării de către instanţa de judecată a divorţului între soţi. Desfacerea
căsătoriei prin divorţ şi implicit separarea părinţilor unul de celălalt va
duce evident la modificarea
modului de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, acestea
realizându-se pe viitor prin moduri specifice. Astfel, părintele divorţat,
căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile
părinteşti, iar părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul,
păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea
la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională, deci acesta
îşi păstrează dreptul şi îndatorirea de a contribui efectiv la creşterea
copilului.
Părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează
exerciţiul drepturilor părinteşti, chiar dacă acesta apare ca fiind diferit
faţă de exerciţiul drepturilor părinteşti din timpul căsătoriei şi faţă de
exerciţiul drepturilor părinteşti al părintelui căruia i s-a încredinţat
copilul. Aceste diferenţieri sunt determinate de separarea părinţilor şi de
imposibilitatea obiectivă de menţinere şi după desfacerea căsătoriei a
aceloraşi modalităţi de exerciţiu a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.
Astfel, se constată că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia
dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din
Constituţie. De altfel, părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul
poate solicita instanţei judecătoreşti, în cazul schimbării împrejurărilor,
potrivit art. 44 din Codul familiei, modificarea măsurilor privitoare la
drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi
şi copii. Astfel, el poate introduce acţiune în justiţie prin care să solicite
încredinţarea copilului aflat la celălalt părinte, în situaţia în care s-au
schimbat împrejurările care au fost avute în vedere la încredinţarea minorului.
In ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor
art. 53 din Constituţie, Curtea reţine că acestea sunt aplicabile numai în
ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, restrângere care, astfel cum s-a arătat anterior, nu s-a
constatat.
De altfel, Curtea s-a mai pronunţat cu privire la
constituţionalitatea art. 43 alin. 3 din Codul familiei, statuând prin Decizia
nr. 82 din 25 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 189 din 26
martie 2003, că dreptul părintelui divorţat, căruia nu i s-a încredinţat
copilul, de a avea legături personale cu acesta şi de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională, prin derogare de la regula
potrivit căreia orice drept dă expresie unui interes legitim, este recunoscut
în considerarea interesului exclusiv al copilului. Mai mult, reglementarea
criticată instituie o modalitate prin care autorităţile publice îşi îndeplinesc
obligaţiile de a respecta şi a ocroti viaţa intimă, familială şi privată,
constituind totodată o componentă a regimului special de protecţie şi asistenţă
a copiilor şi tinerilor în realizarea drepturilor lor.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 43 alin. 3 din Codul familiei, excepţie ridicată de Liviu Iulian Stan în
Dosarul nr. 26.607/299/2005 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 mai 2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Mariţiu