DECIZIE Nr.
40890 din 18 mai 2010
în Cauza Draganschi
împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 143 din 25 februarie 2011
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
reunită la 18 mai 2010 într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert
Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Santiago Quesada, grefier de
secţie,
având în vedere cererea introdusă la 22 octombrie 2004,
după ce a deliberat, pronunţă prezenta decizie.
ÎN FAPT
1. Reclamanţii, doamna Silvia
Drăganschi şi domnul Constantin Drăganschi, sunt cetăţeni români, născuţi în
1965 şi, respectiv, în 1985 şi locuiesc în Tulcea.
A. Circumstanţele
cauzei
2. Faptele cauzei, astfel
cum au fost prezentate de către reclamanţi, pot fi
rezumate astfel.
1. Circumstanţele decesului
soţului reclamantei şi primele măsuri de anchetă dispuse de autorităţi
3. In dimineaţa zilei de 11
noiembrie 2003, la ora 8 şi 10 minute, M. D., soţul primei reclamante şi tatăl
celui de-al doilea reclamant, topitor la societatea metalurgică F, şi-a pierdut
cunoştinţa în cursul unei operaţiuni de curăţare a unui cuptor la care
participa împreună cu alţi colegi. In ciuda încercărilor de reanimare
întreprinse de colegii săi şi, în special, de către o asistentă medicală a
societăţii F şi de către personalul Spitalului de Urgenţă Tulcea, unde el a
fost dus cu o ambulanţă, M. D. a decedat la ora 9.
4. Parchetul de pe lângă
Tribunalul Tulcea a deschis o anchetă şi, la 12 noiembrie 2003, a solicitat
Institutului de Medicină Legală (IML) efectuarea unei necropsii pentru stabilirea cauzelor decesului,
inclusiv a unui examen toxicologic care să clarifice existenţa unei eventuale
legături de cauzalitate între deces şi activitatea desfăşurată de către M. D.
la locul de muncă. Ca urmare a unei examinări efectuate în aceeaşi zi, IML a
concluzionat, la sfârşitul lunii aprilie 2004, că decesul lui M. D. „a fost
cauzat de o insuficienţă cardiorespiratorie acută datorată ischemiei cardiace
(scleroza miocardului, zone hipoxice miocardice şi arteroscleroză coronariană)
de care suferea M.D., asociată unei posibile miocardite (reacţie inflamatorie reziduală
discretă) a cărei etiologie nu a putut fi precizată". De altfel, examenul
toxicologic exprimase rezultate negative pentru substanţele chimice obişnuite.
5. La 16 decembrie 2003,
Inspectoratul Teritorial de Muncă Tulcea (/T/W) a întocmit un proces-verbal
cuprinzând concluziile cercetărilor efectuate cu privire la decesul lui M. D.,
pentru a stabili circumstanţele şi cauzele decesului, eventualele dispoziţii
legale încălcate şi responsabilităţile, precum şi măsurile necesare pentru a
preveni apariţia unor incidente similare.
6. Procesul-verbal reţine că M. D., având vârsta de 38
de ani şi o vechime de 21 de ani în meseria de topitor, şi-a pierdut cunoştinţa
la câteva secunde după ce un alt coleg, A. C, a observat semne de oboseală pe
chipul lui şi i-a cerut să iasă din echipa care curăţa cuptorul prin
introducerea de conuri de masă carbonică în orificiile cuptorului. Operaţiunea
în cauză implica un important efort fizic în condiţii de temperatură ridicată
şi emanaţii de gaze chimice.
7. Procesul-verbal a
identificat drept cauze ale decesului efortul fizic pe fondul bolii cardiace de
care suferea M. D. şi care nu putea
fi depistată la controalele medicale periodice, precum şi acceptarea lui la
muncă în condiţiile în care era foarte obosit, cu încălcarea art. 11 lit. i)
din Regulamentul cu privire la protecţia muncii din 2002. Procesul-verbal
menţiona că nivelul emanaţiilor de gaze în societatea F., controlat periodic
(ultima dată în iunie 2003), se situa în limitele admise. Procesul-verbal
concluziona că era vorba despre un accident de muncă, dar că nu existau
persoane responsabile şi nici sancţiuni de aplicat. Totuşi, se recomanda să se
ia măsuri pentru a limita efortul fizic implicat de asemenea operaţiuni şi
pentru a nu permite accesul la muncă al persoanelor prezentând o stare de
oboseală accentuată. 2. Derularea anchetei penale cu
privire la decesul lui M.D.
8. Reclamanta s-a adresat de
mai multe ori în scris Parchetului, Inspectoratului Teritorial de Muncă şi
Institutului de Medicină Legală, solicitând informaţii despre cauzele decesului
lui M. D. şi despre derularea anchetei, precum şi pentru a avea acces la
dosarul anchetei şi a primi copii ale documentelor din dosar, în special ale
declaraţiilor martorilor. De asemenea, ea a solicitat exhumarea corpului lui M.
D. pentru o nouă examinare medico-legală. Autorităţile au răspuns la o parte
dintre aceste solicitări, informând reclamanta că ancheta este în desfăşurare
şi trimiţându-i în mai multe rânduri copii ale documentelor solicitate. Astfel,
în lunile aprilie şi mai 2004, reclamanta a primit copii ale rapoartelor
redactate de ITM şi IML, menţionate mai sus. Ea a contestat raportul IML,
susţinând că M. D. era perfect sănătos, astfel cum rezulta din ultima examinare
medicală realizată în octombrie 2003 sub controlul societăţii F., şi că decesul
a fost cauzat de condiţiile dificile sau chiar necorespunzătoare de muncă şi de
emanaţiile de substanţe chimice, de care societatea F. era responsabilă.
9. La 8 mai 2004, reclamanta a
fost audiată de procurorul care conducea ancheta; ea a refuzat să semneze
declaraţia, susţinând că a fost supusă unor presiuni pentru a declara că M.D.
suferea de boli cardiace. La 6 august 2004, în urma cererii sale, reclamanta a
putut să consulte dosarul de cercetare penală, dar nu putut face copii ale
declaraţiilor martorilor audiaţi de parchet.
10. La 18 noiembrie 2004, Parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la circumstanţele decesului
lui M. D. Reclamanta a atacat această soluţie cu o plângere adresată Judecătoriei
Tulcea, cu motivarea că Parchetul nu a răspuns scrisorilor sale şi nici nu i-a
furnizat copii ale documentelor solicitate. Ea a solicitat să i se permită
studierea tuturor mijloacelor de probă care au stat la baza emiterii soluţiei
Parchetului.
11. Printr-o sentinţă
din 15 martie 2005, Judecătoria a respins plângerea ca nefondată. Instanţa a
amintit circumstanţele decesului şi a stabilit că nu exista legătură de
cauzalitate între deces şi condiţiile de muncă în respectivul loc de la
societatea F., în care nivelul emisiilor toxice se situa în limite normale. De altfel, pe baza
informaţiilor furnizate de IML, instanţa a relevat că era posibil ca bolile
cardiace ale lui M. D. să nu fi putut fi observate cu ocazia unui control
medical de rutină, în lipsa unor simptome sau manifestări comunicate de către
acesta medicului.
12. Reclamanta a introdus recurs la Tribunalul Tulcea („Tribunalul Judeţean") împotriva sentinţei
Judecătoriei. Ea a contestat concluzia de neîncepere a urmăririi penale, a
arătat că avocatul ales nu dorea să o mai reprezinte şi a acuzat Judecătoria că
nu ar fi examinat documentele pe care le depusese la
dosar.
13. Printr-o decizie definitivă
din 12 mai 2005, Tribunalul a respins recursul. Pe lângă motivarea instanţei de
fond, Tribunalul a reţinut că bolile cardiace de care suferea M. D. puteau să
fi avut ca rezultat o moarte subită, că Judecătoria luase în considerare toate
documentele medicale pertinente pentru raportul medico-legal prezentate de
către reclamantă şi că autorităţile nu erau obligate să asigure reclamantei un
avocat din oficiu în acest tip de procedură.
3. Procedurile civile şi în
contencios administrativ introduse de către reclamantă cu privire la decesul
lui M.D.
14. La 13 septembrie 2004, în baza art. 998 din Codul civil
şi a Codului muncii, reclamanţii s-au adresat Tribunalului cu o acţiune în
despăgubiri împotriva societăţii F, solicitând un milion de euro drept daune
morale pentru decesul lui M. D. şi 500.000 lei româneşti pentru neglijenţa
societăţii în a-l proteja pe M. D. împotriva accidentelor de muncă. Ei au
arătat că, şi dacă decesul ar fi fost cauzat de o insuficienţă
cardiorespiratorie, societatea F. rămânea responsabilă pentru nerespectarea mai
multor dispoziţii ale contractului colectiv de muncă cu privire la obligaţiile
de a asigura muncitorilor controale medicale periodice, o asigurare medicală şi
condiţii de muncă adecvate. Societatea F. a contestat susţinerile
reclamanţilor.
15. După ce a fost suspendată,
la cererea reclamanţilor, în aşteptarea soluţionării anchetei penale menţionate
mai sus, procedura a fost reluată din oficiu de către Tribunal, care, printr-o
sentinţă din 7 septembrie 2006, a constatat că cei interesaţi nu au solicitat
repunerea dosarului pe rol într-un termen de un an după pronunţarea Hotărârii
din 12 mai 2005 (paragraful 13 de mai sus), în cauză intervenind perimarea
acţiunii. Reclamanţii nu au formulat recurs împotriva acestei sentinţe.
16. In cadrul unei proceduri
paralele în contencios administrativ, printr-o decizie irevocabilă din 8 mai
2006 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă acţiunea având ca
obiect despăgubiri pe care reclamanţii au introdus-o împotriva Guvernului şi a
Preşedintelui României, acuzaţi de a fi responsabili pentru lipsa de
supraveghere a societăţii F. (emisii de substanţe chimice, controale medicale
etc). Decizia a confirmat inadmisibilitatea unei asemenea acţiuni, ca urmare a
inexistenţei unor raporturi juridice între autorităţi şi M. D. şi a faptului că
autorităţile nu erau responsabile pentru condiţiile de muncă pe care le
denunţau reclamanţii.
4. Proceduri cu privire la
libertatea de circulaţie a reclamanţilor
17. Prin două sentinţe pronunţate la 28 aprilie 2006 în
primă instanţă la sesizarea Direcţiei de Paşapoarte, Tribunalul, reţinând că reclamanţii
au făcut obiectul unei returnări dispuse de către autorităţile franceze, a
dispus, în baza Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a
cetăţenilor români în străinătate, să restrângă exerciţiul dreptului la liberă
circulaţie pe teritoriul statelor Uniunii Europene pentru o durată de un an, în
cazul reclamantei, şi de 6 luni, în cazul reclamantului. Reclamanţii nu au
formulat recurs împotriva acestor hotărâri.
B. Dreptul şi
practica interne relevante
18. Aspectele esenţiale
cu privire la regimul general al răspunderii civile delictuale, rezultând din
art. 998-1000 din Codul civil, în vigoare la momentul derulării faptelor, sunt descrise în cauzele lambor împotriva României (nr. 1) (nr. 64.536/01, paragraful 142, 24 iunie 2008) şi Toma împotriva României (nr. 42.716/02,
paragraful 32, 24 februarie 2009).
19. Instanţele interne au fost
sesizate cu mai multe acţiuni având ca obiect acordarea de despăgubiri, bazate
pe art. 998- 999 din Codul civil şi pe dispoziţiile Codului muncii, în care victimele
unor accidente de muncă încercau să demonstreze responsabilitatea angajatorului
şi să obţină repararea daunelor suferite. Instanţele au analizat fondul acestor
acţiuni şi circumstanţele accidentului incriminat în fiecare dintre ele,
admiţând solicitările privind acordarea de despăgubiri când au constatat că
angajatorul era responsabil pentru comiterea unei greşeli, chiar uşoare, având
o legătură de cauzalitate cu accidentul, chiar atunci când şi victima era
responsabilă de producerea accidentului şi chiar când Parchetul a dispus
eventual neînceperea urmăririi penale, eliminând răspunderea penală a
angajatorului (Hotărârea nr. 27Rdin 11 ianuarie 2000 a Curţii de Apel Târgu
Mureş, Hotărârea nr. 829AA din 20 mai 1998 a Curţii de Apel Cluj, Hotărârea nr.
71 din 23 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, Hotărârea nr. 3.838 din 7
octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie - care respinge acţiunea datorită
culpei exclusive a victimei -şi Hotărârea nr. 3.602 din 5 mai 2005 a Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie).
CAPETE DE CERERE
20. Invocând art. 1, 2, 5, 6
paragrafele 1 şi 8 din Convenţie, reclamanţii se plâng că autorităţile nu au
desfăşurat o anchetă efectivă şi diligentă pentru a clarifica circumstanţele
decesului lui M. D. şi a-i sancţiona pe vinovaţi. In acest sens, reclamanta
consideră vinovată conducerea societăţii F. pentru decesul lui M. D., cauzat de
condiţiile şi organizarea nepotrivite ale muncii şi prin lipsa de supraveghere
în vederea evitării producerii accidentelor. După ce au susţinut, într-un prim
formular de plângere din octombrie 2004, că Parchetul nu i-a informat despre
rezultatul anchetei şi nici nu Ie-a oferit copii ale declaraţiilor martorilor,
chiar în condiţiile în care ar fi putut consulta dosarul de urmărire penală,
reclamanţii se plâng, într-un al doilea formular de plângere din noiembrie
2006, cu privire la modul de soluţionare a procedurilor judiciare având ca
obiect circumstanţele decesului lui M.D.
21. In baza aceloraşi articole, reclamanţii se plâng în
esenţă cu privire la deciziile din 28 aprilie 2006 ale Tribunalului Tulcea prin
care s-a dispus restrângerea dreptului lor la liberă circulaţie pe teritoriul
statelor Uniunii Europene.
ÎN DREPT
22. Curtea observă că se impune
examinarea capetelor de cerere menţionate mai sus ale reclamanţilor din punctul
de vedere al art. 2 din Convenţie şi al art. 2 din Protocolul adiţional nr. 4.
A. Cu privire la
pretinsele încălcări ale art. 2 din Convenţie
23. Reclamanţii se plâng
că autorităţile nu au desfăşurat o anchetă efectivă şi diligentă pentru a
clarifica circumstanţele decesului lui M.D. şi a sancţiona conducătorii
societăţii F. Ei invocă art. 2 din Convenţie, redactat în părţile sale
pertinente după cum urmează:
„Dreptul la viaţă al fiecărei persoane este protejat
prin lege."
24. Curtea aminteşte că obligaţiile pozitive enunţate
de art. 2 din Convenţie implică, sub aspect procedural, obligaţia pentru
autorităţi de a instaura un sistem judiciar eficace şi independent care să
permită stabilirea cauzei decesului unui individ şi de a-i pedepsi pe cei
vinovaţi (a se vedea, mutatis mutandis, Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei [MC], CEDO 2002,
paragraful 51).
25. Forma anchetei derulate
poate varia în funcţie de circumstanţe fără a fi necesară declanşarea urmăririi
penale în toate cazurile (Mastromatteo împotriva
Italiei [MC], nr. 37.703/97, paragrafele 90 şi
94-95, CEDO 2002-VIII, şi Furdik împotriva Slovaciei
(dec), nr. 42.994/05, 2 decembrie 2008). Curtea
aminteşte că art. 2 menţionat mai sus nu implică nici dreptul de a declanşa o
anchetă penală împotriva unui terţ sau ca acesta să fie condamnat la sancţiuni
de natură penală, nici o obligaţie de rezultat care ar presupune că orice
urmărire penală trebuie să se finalizeze printr-o condamnare (cf. mutatis
mutandis, Perez împotriva Franţei [MC], nr.
47.287/99, paragraful 70, CEDO 2004-I). In special, în ipoteza în care se pune problema respectării unei reglementări care
are ca obiect protecţia vieţii, acest articol impune organizarea unui sistem
judiciar de anchetă eficace la finalizarea căreia să nu existe nicio aparenţă
de apreciere arbitrară a faptelor care s-au aflat la
originea decesului (Bone împotriva Franţei (dec), nr. 69.869/01, 1 martie 2005).
26. In această privinţă, când se pune problema
anchetării unei neglijenţe, o cale judiciară civilă sau disciplinară, singură
ori paralelă cu o acţiune în faţa instanţelor penale, poate fi suficientă
pentru a stabili responsabilităţile în speţă şi, dacă se impune, pentru a
obţine aplicarea sancţiunii civile necesare, precum plata de despăgubiri (a se
vedea, de exemplu, Calvelli şi Ciglio, citată mai sus, paragraful 51; Mastromatteo împotriva Italiei [MC], nr. 37.703/97, paragrafele 90 şi 94-95, CEDO 2002-VIII, şi Furdik, citată mai sus).
27. Mai întâi, Curtea observă
că, în speţă, Parchetul a deschis imediat o anchetă penală cu privire la
decesul lui M. D. şi a solicitat Institutului de Medicină Legală efectuarea
unei examinări medico-legale. In urma acestei examinări, IML a precizat că
decesul era datorat bolilor cardiace de care nimeni nu avea cunoştinţă şi care
nu puteau fi descoperite în urma unui control medical de rutină, în lipsa
simptomelor specifice precizate de către bolnav. In plus, Inspectoratul
Teritorial de Muncă a examinat decesul în ceea ce priveşte respectarea
dispoziţiilor care reglementează dreptul muncii. Raportul său din 16 decembrie
2003 menţiona cauzele decesului, indicând în principal concluziile IML şi în
secundar nerespectarea de către societatea F. a art. 11 lit. i) din
Regulamentul de protecţie a muncii, având în vedere acceptarea la muncă a lui
M. D. deşi acesta se afla în stare de oboseală. Curtea constată, în acelaşi
timp, că reclamanta a fost invitată de Parchet să facă o declaraţie şi să
consulte dosarul de cercetare penală, chiar dacă ea a trebuit să facă demersuri
în acest sens. La finalizarea unei proceduri judiciare, printr-o hotărâre
definitivă din data de 12 mai 2005, Tribunalul Tulcea a confirmat soluţia de
neîncepere a urmăririi penale dispusă de Parchet la 18 noiembrie 2004.
28. In această privinţă, Curtea
constată că elementele menţionate mai sus contrazic ipoteza prezentată de
reclamanţi cu privire la absenţa unei anchete a autorităţilor care să permită
clarificarea circumstanţelor decesului (a se vedea, mutatis
mutandis, Bone, citată mai sus). Faptul că
reclamanţii au o teză diferită în ceea ce priveşte cauzele decesului, teză pe
care, de altfel, au avut ocazia să o susţină în cursul procedurii penale, nu
influenţează în niciun fel această constatare.
29. Curtea aminteşte apoi că art. 2 citat mai sus nu
implică dreptul de a declanşa urmărirea sau condamnarea penală a unor terţi şi consideră că soluţia
autorităţilor în ceea ce priveşte inexistenţa unei responsabilităţi de natură
penală cu privire la decesul lui M. D. nu ar putea ridica o problemă prin
prisma acestui articol, având în vedere lipsa oricărei aparenţe de arbitrar în
aprecierea de către organele de anchetă a faptelor aflate la originea
decesului. Desigur, Inspectoratul Teritorial de Muncă a concluzionat, fără a
aplica şi sancţiuni, că societatea F. şi-a încălcat o obligaţie de supraveghere
acceptându-l pe M. D. la muncă în condiţiile în care acesta se afla în stare de
oboseală. Totuşi, în ceea ce priveşte faptele care ar putea fi considerate o
omisiune sau neglijenţă şi care nu au fost analizate din punctul de vedere al
legii penale de către autorităţi, statul era obligat, în virtutea obligaţiilor
sale pozitive, să ofere reclamanţilor posibilitatea exercitării unui recurs în
care să fie analizată responsabilitatea societăţii F. şi, dacă era cazul, să
obţină aplicarea oricărei sancţiuni civile necesare, precum plata de
despăgubiri (Mastromatteo, citată mai sus, paragrafele 90 şi 94-95, şi Furdik, citată mai sus).
30. De altfel, Curtea observă
că reclamanţii au introdus o acţiune împotriva societăţii F. solicitând plata
de despăgubiri pentru neregulile pretinse care ar fi contribuit la decesul lui
M. D. Curtea relevă că există o jurisprudenţa internă bazată pe art. 998-999
din Codul civil şi pe dispoziţiile Codului muncii, prin care victimele accidentelor
de muncă au avut posibilitatea să le fie analizată pe fond problema
responsabilităţii angajatorului şi, dacă era cazul, să obţină repararea
prejudiciului suferit. Faptul că în unele dintre aceste proceduri, cum s-a
întâmplat şi în cauza prezentă, Parchetul a dispus neînceperea urmăririi
penale, cu motivarea că faptele pertinente nu angajau răspunderea penală a
angajatorului, nu a împiedicat examinarea faptelor în fond de către instanţele
civile (paragrafele 18-19 de mai sus).
31. Din aceste elemente, Curtea
deduce că procedura de mai sus îndeplinea condiţiile impuse de jurisprudenţa
Curţii în ceea ce priveşte obligaţiile procedurale care revin statelor şi
relevă că reclamanţii nu au exercitat această cale de recurs intern împotriva
societăţii F. (a se vedea, mutatis mutandis, Murillo Saldias şi alţii
împotriva Spaniei (dec), nr. 76.973/01, 28
noiembrie 2006).'
32. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră
că reclamanţii nu ar putea reproşa autorităţilor că nu le-au pus la dispoziţie
un sistem judiciar adecvat care să permită clarificarea circumstanţelor
decesului lui M.D. şi sancţionarea vinovaţilor. Rezultă că acest capăt de
cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 din
Convenţie.
B. Cu privire la
pretinsa încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4
33. Reclamanţii se plâng
în esenţă cu privire la deciziile din 28 aprilie 2006
ale Tribunalului Tulcea care au restrâns exercitarea dreptului lor de a circula
liber pe teritoriul statelor Uniunii Europene.
34. Curtea observă că
reclamanţii nu au introdus recurs împotriva deciziilor menţionate mai sus.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor
interne de recurs, în temeiul art. 35 paragrafele 1 şi 4 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
declară cererea inadmisibilă.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier