Decizia Nr.385 din 05.06.2018

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, obiecţie formulată de Preşedintele României în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.2. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost transmisă cu Adresa nr. CP1/780/11 mai 2018, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.570/11 mai 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 704A/2018.3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că legea vizată a fost supusă controlului de constituţionalitate în două rânduri, concretizat prin pronunţarea Deciziei nr. 61 din 13 februarie 2018 şi a Deciziei nr. 251 din 19 aprilie 2018, însă, cu toate acestea, se consideră că forma rezultată după punerea de acord a legii cu decizia prin care Curtea a constatat neconstituţionalitatea unor texte din aceasta conţine, în continuare, o serie de dispoziţii contrare art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 124, art. 125, art. 133, art. 134 şi art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.4. Astfel, se susţine că dispoziţiile art. I pct. 26, pct. 28, pct. 29 şi pct. 32 din legea supusă controlului de constituţionalitate [referitoare la art. 40 alin. (1) lit. b), c), d), e), h) şi art. 40 alin. (2) lit. a), b), c), d), e), f) şi j) din Legea nr. 317/2004] încalcă prevederile art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1), (2) şi (4) din Legea fundamentală. Pct. 26 şi 28 ale art. I abrogă art. 35 lit. d) teza finală, respectiv art. 36 alin. (1) lit. d) şi f) din Legea nr. 317/2004, dispoziţii referitoare la unele atribuţii ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Prin art. I pct. 32, o serie de atribuţii ce aparţin în prezent Plenului CSM sunt conferite secţiilor CSM pentru judecători şi procurori, ca urmare a unor modificări legislative operate în planul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, potrivit noilor reglementări, celor două Secţii ale CSM le vor aparţine atribuţii care, în prezent, revin Plenului CSM. Or, potrivit art. 125 alin. (2), art. 134 alin. (1), (2) şi (4) şi art. 1 alin. (4) din Constituţie, dar şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie (Decizia nr. 374/2016), CSM este organism colegial şi autoritate publică de rang constituţional, fiind, în calitatea sa de garant al independenţei justiţiei, entitatea care gestionează, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, selecţia judecătorilor şi procurorilor. Totodată, Curtea a arătat, în Decizia nr. 45/2018, că, în accepţiunea art. 134 alin. (1) din Constituţie, numirea în funcţie a procurorilor definitivi se face prin decret prezidenţial, la propunerea CSM, iar a celor stagiari, de către CSM prin hotărâre, precum şi că „promovarea judecătorilor atât în funcţii de execuţie, cât şi în funcţii de conducere se realizează de CSM". Trimiterile pe care legiuitorul constituant le face la legea organică a CSM nu pot avea decât semnificaţia unor explicitări suplimentare ale modalităţilor de realizare, sub aspect procedural, a atribuţiilor CSM, respectiv ale secţiilor sale, şi a unor atribuţii noi de rang legal, dar complementare şi nu contrare celor de rang constituţional, care nu pot afecta ori impieta rolul constituţional stabilit pentru CSM.5. Aceasta deoarece, potrivit normelor invocate din Legea fundamentală, competenţa generală de garant al independenţei justiţiei aparţine Plenului CSM, ca organism colectiv reprezentativ al autorităţii judecătoreşti, iar secţiile au doar o competenţă specială, de atribuire, limitată numai la răspunderea disciplinară a magistraţilor.6. Totodată, din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 133 alin. (2) lit. a) cu cele ale art. 134 alin. (2) din Legea fundamentală, rezultă faptul că cele două secţii ale CSM nu se compun din toţi membrii Consiliului, ci exclusiv din cei 14 membri aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat, Secţia pentru judecători fiind compusă din 9 judecători, iar Secţia pentru procurori din 5 procurori. Modul de constituire a secţiilor reflectă rolul constituţional al acestora, stabilit de art. 134 alin. (2) din Constituţie, acesta fiind exclusiv în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, ca element specific, particular, al rolului general al CSM care, în ansamblul său, este garantul independenţei justiţiei. Aceasta este raţiunea pentru care, atunci când legiuitorul constituant a utilizat sintagma Consiliul Superior al Magistraturii, a avut în vedere Plenul CSM, în timp ce, atunci când a reglementat răspunderea disciplinară a magistraţilor, a trimis expressis verbis la secţiile Consiliului.7. Aşadar, atât timp cât Constituţia a prevăzut o competenţă generală pentru Plenul CSM, ca organ colegial şi reprezentativ, şi doar o competenţă de atribuire pentru secţiile sale, nu se poate admite ca, prin lege organică, atribuţiile stabilite la nivel constituţional pentru a fi exercitate de Plen să fie exercitate de către secţii şi nici ca secţiile CSM să primească alte atribuţii care fie sunt contrare, fie depăşesc rolul constituţional stabilit în art. 134 alin. (2) din Constituţie. În caz contrar, ar însemna acceptarea funcţionării de facto a două structuri de tip CSM - una pentru judecători şi una pentru procurori, ceea ce ar afecta unicitatea şi reprezentativitatea CSM, ar accentua semnificativ „corporatismul" decizional al secţiilor şi ar afecta independenţa justiţiei şi principiul constituţional al cooperării loiale în cadrul autorităţii judecătoreşti.8. În concluzie, se afirmă că CSM este o autoritate constituţională instituită în sfera autorităţii judecătoreşti care exercită colectiv, în ansamblul său, o serie largă de atribuţii constituţionale şi legale, în timp ce secţiile exercită doar acele atribuţii pe care Constituţia le-a încredinţat în mod expres acestora, precum şi alte atribuţii de natură legală, dar care sunt în strânsă legătură cu rolul constituţional al acestora, prevăzut de art. 134 alin. (2) din Constituţie. În alte sisteme constituţionale, unde constituantul a intenţionat să marcheze o distincţie netă între corpul profesional al judecătorilor şi corpul profesional al procurorilor, au fost create chiar prin Legea fundamentală consilii judiciare distincte. De lege lata, nu aceasta este situaţia în România şi, prin urmare, o lege organică nu poate institui o reglementare contra constitutionem. Aplicând ad similis acest raţionament, ar însemna ca şi comisiile parlamentare, organe interne de lucru ale Parlamentului, să se substituie acestuia în exercitarea atribuţiei de adoptare a legilor, ceea ce, evident, nu poate fi acceptat.9. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 37 şi pct. 41 din legea examinată, prin care se modifică art. 45 alin. (4), respectiv se introduce un nou articol, art. 45¹, în Legea nr. 317/2004, se apreciază că încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 din Constituţie, deoarece, pe de o parte, nu instituie un termen clar şi cât mai scurt în care inspectorul-şef confirmă sau infirmă rezoluţia de clasare în urma verificărilor preliminare şi, pe de altă parte, stabilesc un dublu control exercitat de către inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare asupra rezoluţiei de clasare, de natură a întârzia nejustificat exercitarea dreptului de acces la instanţă.10. Dispoziţiile art. I pct. 49, prin care este introdus art. 48¹ din Legea nr. 317/2004, încalcă, datorită lipsei de claritate, precizie şi predictibilitate, exigenţele specifice principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Textul nou-introdus este apt să creeze un conflict de competenţe între cele două secţii ale CSM şi inspectorul-şef, deoarece ambele subiecte de drept au posibilitatea de a stabili, în acelaşi timp, termene mai scurte în cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit. Dincolo de alte neclarităţi de ordin procedural ce rezultă din cuprinsul noului art. 48¹ din Legea nr. 317/2004, se evidenţiază faptul că stabilirea prin lege a posibilităţii ca secţiile CSM să intervină în activitatea Inspecţiei Judiciare pentru a dispune scurtarea sau prelungirea termenelor în anumite cauze urgente sau de interes public deosebit generează o contradicţie de natură legislativă, având în vedere că, la adoptarea legii, intenţia legiuitorului a fost, potrivit expunerii de motive, creşterea rolului Inspecţiei Judiciare şi asigurarea independenţei sale operaţionale faţă de CSM.11. Referitor la art. I pct. 54, prin care se modifică art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi potrivit căruia, în esenţă, măsura suspendării din funcţie a magistratului poate fi oricând reevaluată, pe durata judecării acţiunii disciplinare, până la pronunţarea hotărârii de către secţia corespunzătoare, se afirmă faptul că nu respectă cerinţele privitoare la calitatea legii, fiind imposibil de dedus, pe cale de interpretare, elementele substanţiale ale procedurii care ar face efectivă această prevedere, şi anume cine poate solicita această reevaluare. În plus, textul criticat cuprinde o contradicţie vădită: deşi teza a doua a alin. (1) al art. 52 prevede că măsura suspendării poate fi reevaluată oricând pe durata judecării acţiunii disciplinare, totuşi, reevaluarea suspendării poate avea loc doar „până la pronunţarea hotărârii, de către secţia corespunzătoare", hotărâre care poartă asupra existenţei unei abateri disciplinare, şi nu asupra suspendării din funcţie a magistratului. Cu toate că modificările aduse prin art. I pct. 55 din legea criticată întăresc ideea accesului liber la justiţie, acestea nu sunt de natură a clarifica contradicţia mai sus relevată, întrucât şi acestea limitează în timp dreptul magistratului suspendat din funcţie de a solicita reevaluarea suspendării sale dincolo de pragul stabilit prin art. I pct. 54 teza a doua, şi anume „până la pronunţarea hotărârii, de către secţia corespunzătoare", ceea ce afectează, în final, principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, stabilit de art. 1 alin. (5) din Constituţie.12. Art. I pct. 61, prin care se modifică alin. (1)-(5) ale art. 55 în sensul introducerii unui nou caz de revocare din funcţia de membru ales al CSM ca urmare a retragerii încrederii de către majoritatea judecătorilor sau procurorilor sau, după caz, care funcţionează efectiv la instanţele şi parchetele pe care aceştia îl reprezintă, este contrar prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 133 şi ale art. 134, coroborate cu art. 124, art. 125 şi art. 147 alin. (4). În plus, prin Decizia nr. 196/2013, Curtea Constituţională a pus în evidenţă că, în baza mandatului reprezentativ, membrul CSM este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi. Ca atare, instituţia revocării ca urmare a retragerii încrederii încalcă mandatul reprezentativ al membrului ales al CSM, iar posibilitatea ca acesta să fie revocat doar prin asumarea prin semnătură olografă a unei propuneri de retragere a încrederii, în absenţa unui vot în cadrul organismului colegial, echivalează şi cu încălcarea principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind asigurarea securităţii raporturilor juridice.13. Dispoziţiile art. I pct. 70 din legea criticată, prin care se modifică art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, încalcă, potrivit susţinerilor autorului obiecţiei, prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Aceasta deoarece textul prestabileşte calitatea de judecător a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare şi pe cea de procuror a inspector-şef-adjunct; or legiuitorul nu poate institui o diferenţiere în cadrul aceleiaşi categorii profesionale a magistraţilor, sub aspectul vocaţiei de a fi numit în funcţia de inspector-şef doar în favoarea judecătorilor şi a vocaţiei de a fi numit în funcţia de inspector-şef-adjunct doar în favoarea procurorilor, fără a contraveni principiului nediscriminării. Această modalitate discriminatorie de stabilire a regulilor pentru ocuparea principalelor funcţii de conducere ale Inspecţiei Judiciare afectează independenţa operaţională internă a Inspecţiei Judiciare, precum şi imparţialitatea activităţii acestei structuri, având în vedere faptul că legiuitorul trebuie să asigure, pentru numirea conducerii Inspecţiei Judiciare, un proces de selecţie care să reflecte atribuţiile acestei structuri, exercitate în egală măsură în privinţa ambelor categorii de magistraţi. Prin urmare, la concursul organizat de CSM pentru funcţia de inspector-şef ar trebui să aibă posibilitatea să se înscrie atât candidaţi judecători, cât şi candidaţi procurori. În plus, textul nu cuprinde nicio referire cu privire la procedura de revocare a inspectorului-şef-adjunct, în condiţiile în care, în privinţa revocării inspectorului-şef, sunt aplicabile condiţiile prevăzute la art. I pct. 77. 14. Prevederile art. I pct. 74 şi pct. 78 din legea supusă controlului sunt criticate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 133 alin. (1) şi (3) din Constituţie, deoarece elimină din procedura de concurs pentru ocuparea funcţiei de inspector-şef al Inspecţiei Judiciare proba scrisă şi testul psihologic (art. I pct. 74), pe de o parte, iar, pe de altă parte, prevăd că desemnarea de către inspectorul-şef a persoanelor din conducerea Inspecţiei Judiciare se face în urma unei simple evaluări a proiectelor de management specifice fiecărui post de conducere, fără a stabili în mod clar, precis vreun criteriu obiectiv de evaluare (art. I pct. 78). Se apreciază că modificările referitoare la procedura de numire în funcţiile de conducere ale Inspecţiei Judiciare indică o relativizare a standardelor profesionale impuse Inspecţiei Judiciare şi promovează subiectivismul, cu consecinţa eliminării independenţei sale operaţionale şi a afectării calităţii activităţii acestei structuri în materia răspunderii magistraţilor. Prin urmare, se pun în pericol independenţa justiţiei şi însuşi rolul constituţional al CSM. Totodată, desemnarea echipei de conducere se face de către inspectorul-şef pe criterii subiective, arbitrare, ceea ce creează o dependenţă totală a tuturor mandatelor de conducere din cadrul Inspecţiei Judiciare de mandatul inspectorului-şef, aceasta reprezentând o încălcare a principiului asigurării securităţii raporturilor juridice în exercitarea mandatelor de conducere de către inspectorii judiciari.15. În sfârşit, se susţine că art. I pct. 32, pct. 33, pct. 71 şi pct. 73 din legea dedusă controlului de constituţionalitate contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie, ca urmare a existenţei unor contradicţii şi paralelisme legislative. Astfel, pct. 32 şi pct. 33 ale art. I prevăd una şi aceeaşi atribuţie, de aprobare a măsurilor pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanţe, însă în cadrul a două categorii diferite de atribuţii ale Secţiei pentru judecători a CSM, şi anume atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi, respectiv, atribuţii referitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor. Totodată, se remarcă o necorelare între prevederile pct. 71 şi cele ale pct. 73 ale art. I, deoarece, pe de o parte, se arată că „Inspecţia Judiciară funcţionează cu un număr de posturi necesar care săi asigure îndeplinirea activităţii în condiţii optime", în timp ce, pe de altă parte, pct. 73 face referire la „numărul maxim de posturi", ce poate fi modificat prin hotărâre a Guvernului, la propunerea inspectorului-şef. Această modalitate de reglementare nu este riguroasă şi nu poate fi conformă principiului legalităţii, în componenta sa referitoare la calitatea legii, având în vedere faptul că art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative interzice paralelismul legislativ, abatere sancţionată, de altfel, şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (indicată fiind, în acest sens, Decizia nr. 1/2014).16. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.17. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/5.070 din 23 mai 2018, punctul său de vedere, înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 3.987/23 mai 2018, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este inadmisibilă.18. În acest sens se face referire la jurisprudenţa constituţională în materia admisibilităţii sesizărilor de neconstituţionalitate, respectiv Decizia nr. 67/2018, prin care Curtea Constituţională a identificat patru ipoteze, în funcţie de dispoziţiile constituţionale şi legale care stabilesc termenele în care poate fi formulată o sesizare de neconstituţionalitate. Legea supusă controlului a constituit, ulterior adoptării sale de către Parlament din 21 decembrie 2017, obiectul a două sesizări adresate Curţii Constituţionale de către parlamentari aparţinând grupului P.N.L., respectiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acestea fiind soluţionate prin Decizia nr. 61/2018, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unor texte din legea examinată. Prin urmare, legea a făcut obiectul procedurii de reexaminare, fiind adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 martie 2018. În ziua în care proiectul de lege a fost trimis Preşedintelui României spre promulgare - 30 martie 2018 -, un număr de 89 parlamentari ai P.N.L. şi U.S.R. au formulat o nouă sesizare de neconstituţionalitate, soluţionată prin Decizia nr. 251/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 4 mai 2018.19. Se arată că, la acel moment, Preşedintele României avea două opţiuni, şi anume: să promulge legea în temeiul art. 77 alin. (1) sau alin. (3) din Constituţie ori să formuleze în termenele prevăzute sesizare de neconstituţionalitate. În realitate, peste termenele prevăzute de art. 77 din Constituţie, la 43 de zile de la primirea proiectului, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, înregistrată în data de 11 mai 2018.20. În aceste condiţii, se menţionează faptul că, deşi sesizarea nu a fost depusă în interiorul termenului de protecţie, iar aceasta, aparent, ar respecta condiţia de admisibilitate referitoare la obiectul controlului de constituţionalitate deoarece legea nu a fost încă promulgată, prin Decizia nr. 67/2018 a fost reţinută ca referinţă privind admisibilitatea condiţia ca sesizarea să fie realizată în interiorul termenului de 20 de zile, prevăzut la art. 77 alin. (1), respectiv al celui de 10 zile stabilit de art. 77 alin. (3) din Constituţia României, republicată, după caz. Este adevărat că sesizarea s-a realizat anterior promulgării legii, însă această împrejurare se datorează faptului că termenul de promulgare a fost întrerupt ca urmare a unei alte sesizări de neconstituţionalitate (din 30 martie 2018), introdusă prealabil celei care face obiectul prezentului dosar. Or, cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 67/2018, pronunţată într-o speţă similară, că „în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, admisibilitatea sesizării nu poate fi raportată decât la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, iar nu la lipsa decretului de promulgare. Cu alte cuvinte, după expirarea termenului de 5 zile sau 2 zile, după caz, şi a termenului de 20 de zile în care legea ar fi fost promulgată în lipsa cauzei de întrerupere a procedurii de promulgare (sesizarea anterioară a instanţei constituţionale), titularii dreptului de a sesiza Curtea pierd acest drept, cu consecinţa că obiecţiile de neconstituţionalitate formulate peste aceste termene vor fi respinse ca inadmisibile".21. În sensul celor stabilite de Curte prin decizia mai sus amintită, se apreciază că existenţa unei obiecţii de neconstituţionalitate formulate anterior nu poate constitui temei pentru prelungirea termenelor privind sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece reţinerea unui astfel de motiv ar putea avea ca principală consecinţă ca admisibilitatea controlului a priori a legilor să fie condiţionată de conduita prealabilă a unor subiecte de drept, acte care prin natura lor au un grad ridicat de imprevizibilitate.22. Astfel, având în vedere că prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională pe data de 11 mai 2018, după împlinirea termenului de 10 zile prevăzut la art. 77 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în care, dacă legea nu ar fi fost contestată în prealabil (sesizare respinsă prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 251/2018), Preşedintele României ar fi trebuit să o promulge, se apreciază că sesizarea este inadmisibilă, neîntrunind condiţiile prevăzute de lege pentru a fi analizată şi din perspectiva incidenţei şi temeiniciei argumentelor invocate în fond.23. Totuşi, Preşedintele Camerei Deputaţilor face câteva precizări cu privire la unele texte supuse controlului de constituţionalitate, de natură a constata inadmisibilitatea criticilor formulate. Astfel, autorul sesizării consideră că prevederile art. 48¹ sunt neconstituţionale, făcându-se abstracţie de cele menţionate la paragraful 147 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 61/2018, prin care s-a constatat că textul este constituţional. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a „art. 40 alin. (1) lit. m) [în realitate litera n)] raportat la art. 41 alin. (1) lit. b)", se precizează faptul că redactorul sesizării face o confuzie între cele două articole în condiţiile în care art. 40 se referă la cariera judecătorilor, iar art. 41 se referă la organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti. Nu există nicio neconcordanţă între prevederile art. 66 alin. (4) şi art. 66 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, modificate prin art. I pct. 71 şi pct. 73 din legea criticată, primul text referindu-se la numărul de posturi necesar funcţionării, iar cel de-al doilea la modalitatea de obţinere a unor posturi atunci când activitatea Inspecţiei Judiciare o reclamă. Critica privind neconstituţionalitatea art. 45¹ alin. (1) nu are în vedere, pe de-o parte, prevederea de la alin. (3) al aceluiaşi articol, care dă dreptul persoanei nemulţumite să se adreseze instanţei de judecată, iar, pe de altă parte, că cele două soluţii ale inspectorului-şef se referă la două situaţii diferite, una cu privire la raportul întocmit de inspectorul de caz, iar cea de-a doua cu privire la plângerea formulată de judecător sau procuror. De asemenea, se subliniază faptul că toate textele criticate ca fiind contrare prevederilor constituţionale şi pentru care autorul sesizării a solicitat intervenţia Curţii Constituţionale au fost adoptate la data de 21 decembrie 2017, iar, la 27 decembrie 2017, Legea a fost înaintată Preşedintelui României pentru promulgare, precum şi faptul că, prin Decizia nr. 61/2018, Curtea Constituţională a constatat că Legea nr. 317/2004 este constituţională în ansamblul ei, cu excepţia textelor declarate neconstituţionale.24. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.25. La dosarul cauzei a fost depusă o cerere din partea autorului sesizării, Preşedintele României, care arată că, la data de 3 mai 2018, a solicitat Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei - Comisia de la Veneţia - emiterea unei opinii cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Răspunzând acestei solicitări, Comisia de la Veneţia a comunicat calendarul acţiunilor ce urmează a fi întreprinse, estimând că la finalul lunii iunie/începutul lunii iulie 2018 va fi în măsură să emită o opinie preliminară cu privire la cele trei legi menţionate. Faţă de aceste împrejurări, autorul sesizării de neconstituţionalitate solicită Curţii ca „dezbaterile asupra obiecţiilor de neconstituţionalitate formulate cu privire la aceste legi să fie astfel stabilite încât opinia Comisiei de la Veneţia să poată fi valorificată".CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:26. Curtea Constituţională a fost sesizată, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.27. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv dispoziţiile art. I pct. 26, 28, 29, 32, 33, 37, 41, 49, 54, 61, 70, 71, 73, 74 şi 79 din aceasta.28. Textele constituţionale invocate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 16 alin. (1) şi (2) privind principiul egalităţii şi al nediscriminării, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, art. 125 - Statutul judecătorilor, art. 133 privind rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, art. 134 privind atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi ale art. 147 alin. (4) cu referire la deciziile Curţii Constituţionale. În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt invocate şi prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.29. Cu privire la cererea formulată de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate privind stabilirea unui termen de soluţionare a criticilor formulate ulterior transmiterii de către Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), a opiniei cu privire la „Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii", opinie solicitată de Preşedintele României la data de 3 mai 2018, cu o zi înaintea sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta cauză, plenul Curţii, reiterând cele statuate prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, paragrafele 54-55, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, reţine că punctul de vedere solicitat forului internaţional vizează competenţa principală a Comisiei de la Veneţia, aceea de a oferi statelor membre solicitante consiliere legală, sub forma opiniilor legale/avizelor exprimate cu privire la proiecte de acte normative sau legislaţie aflată în vigoare, care este supusă revizuirii, situaţii în care sesizarea Comisiei se realizează de statul membru (parlamentul naţional, guvernul sau şeful statului), în temeiul art. 3 pct. 2 din Statutul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept, adoptat de Comitetul de Miniştri la 21 februarie 2002, la cea de-a 78-a Reuniune a Miniştrilor adjuncţi.30. Având în vedere însă stadiul procedurii legislative constituţionale în care se află Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv faptul că procedura parlamentară de adoptare a actului normativ s-a finalizat, Parlamentul adoptând o lege, care este supusă controlului de constituţionalitate, Curtea constată că, din perspectiva atribuţiilor sale şi a controlului pe care aceasta îl realizează exclusiv prin raportare la normele constituţionale, opinia transmisă de Comisia de la Veneţia nu poate fi valorificată în cadrul examenului de constituţionalitate. Recomandările formulate de forul internaţional ar fi putut fi utile legiuitorului, în procedura parlamentară de elaborare sau modificare a cadrului legislativ, Curtea Constituţională fiind abilitată la efectuarea unui control de conformitate a actului normativ adoptat de Parlament cu Legea fundamentală, şi nicidecum la verificarea oportunităţii unei soluţii legislative sau alteia, aspecte care intră în marja de apreciere a legiuitorului, în cadrul politicii sale în materia legilor justiţiei.31. Pentru argumentele expuse, cu majoritate de voturi, Curtea respinge cererea formulată de Preşedintele României şi urmează a soluţiona prezenta obiecţie de neconstituţionalitate la termenul fixat pentru deliberările asupra cauzei.32. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii.33. Sub aspectul titularului dreptului de sesizare, Curtea constată că sesizarea este formulată de Preşedintele României care, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori. 34. Cu privire la cadrul legal al termenelor în care poate fi sesizată Curtea Constituţională se observă că, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile, respectiv de 2 zile, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă, de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, instanţa constituţională „se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora [...]". Potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie „Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire", iar, în ipotezele în care „Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei", potrivit alin. (3) al art. 77, „promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea".35. În ceea ce priveşte parcursul legislativ al legii examinate, Curtea constată că forma iniţială a acesteia a mai fost supusă controlului de constituţionalitate exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, soluţionat prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, în urma căreia a fost deschisă de drept procedura reexaminării legii. Aşadar, legea a parcurs două cicluri legislative, după cum urmează:36. În forma sa iniţială, legea a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 21 decembrie 2017, fiind apoi depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi trimisă la promulgare.37. La data de 22 şi, respectiv, 27 decembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, un număr de 52 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului de constituţionalitate anterior promulgării.38. Curtea a soluţionat cele două sesizări prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, prin care a admis, parţial, obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 5, pct. 15 (cu referire la sintagma „comisiile parlamentare de control al serviciilor de informaţii" ), pct. 19, 20 şi 62 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 sunt neconstituţionale.39. În temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie s-a deschis procedura reexaminării legii, pentru punerea de acord a dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale cu Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018.40. Până la momentul pronunţării deciziei mai sus menţionate, aceeaşi lege a mai fost atacată prin sesizarea formulată la data de 22 ianuarie 2018 de un număr de 51 de deputaţi, Curtea respingând sesizarea ca inadmisibilă prin Decizia nr. 65 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 10 aprilie 2018.41. Procedura reexaminării legii a demarat la data de 7 martie 2018 şi s-a finalizat prin adoptarea legii reexaminate la data de 26 martie 2018.42. Forma reexaminată a legii a fost contestată, la data de 29 martie 2018, de 89 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România, Curtea constatând, prin Decizia nr. 251 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 4 mai 2018, constituţionalitatea legii examinate.43. În data de 3 mai 2018, Curtea, în temeiul art. 77 alin. (3) din Constituţie, a transmis Preşedintelui României Decizia nr. 251/2018, prin care a constatat constituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în vederea promulgării ei. La data de 11 mai 2018, Preşedintele României a adresat Curţii Constituţionale prezenta sesizare de neconstituţionalitate.44. Referitor, aşadar, la primul ciclu al procesului legislativ propriu adoptării legii examinate, Curtea constată că aceasta a fost adoptată în procedură de urgenţă, devenind aplicabil termenul de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Sesizată fiind de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi un număr de 52 de deputaţi, Curtea, cu acest prilej, a transmis adresele nr. 12.663 din 27 decembrie 2017 şi nr. 12.717 din 28 decembrie 2017, prin care a adus la cunoştinţa Preşedintelui înregistrarea pe rolul instanţei constituţionale a sesizărilor formulate, astfel că, începând din data de 27 decembrie 2017, în sarcina Preşedintelui s-a născut interdicţia de a promulga legea. La aceeaşi dată, 27 decembrie 2017, Parlamentul a trimis legea (în forma sa iniţială) la promulgare, moment de la care sa născut dreptul Preşedintelui de a sesiza, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţională cu privire la această lege, drept ce nu a fost, însă, exercitat.45. Al doilea ciclu legislativ, al reexaminării deschise de drept ca urmare a publicării Deciziei nr. 61/2018, s-a finalizat prin adoptarea legii la data de 26 martie 2018. În data de 29 martie 2018, această lege a fost contestată la Curtea Constituţională de un grup de parlamentari. Şi cu prilejul înregistrării acestei sesizări, Curtea, prin Adresa nr. 2.443 din 29 martie 2018, a informat Preşedintele României asupra sesizării primite, fiind astfel activată interdicţia de a promulga legea. Totodată, la data de 30 martie 2018, Parlamentul a trimis legea la promulgare, astfel că, din acest moment, s-a activat inclusiv dreptul Preşedintelui de a sesiza Curtea, în termenul de 10 zile prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie, drept ce nu a fost exercitat nici cu acest prilej.46. Decizia nr. 251 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 4 mai 2018, prin care Curtea, în urma dezbaterii sesizării înregistrate la 29 martie 2018, a constatat constituţionalitatea legii examinate, a fost comunicată Preşedintelui, în temeiul art. 77 alin. (3) din Constituţie, la data de 3 mai 2018. În data de 11 mai 2018, Preşedintele a adresat Curţii prezenta sesizare de neconstituţionalitate.47. Faţă de această situaţie specifică acestei cauze, Curtea va analiza problema admisibilităţii prezentei sesizări. Astfel, pornind de la jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia termenele instituite de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 au un caracter de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale, neexistând nicio sancţiune dacă aceştia sesizează instanţa constituţională după expirarea acestora, cu condiţia ca legea să nu fi fost promulgată în prealabil de Preşedintele României, în termenele constituţionale de 20 de zile, respectiv 10 zile, după caz, Curtea apreciază că, în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, admisibilitatea sesizării nu poate fi raportată decât la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, iar nu la lipsa decretului de promulgare. Cu alte cuvinte, după expirarea termenului de 5 zile sau 2 zile, după caz, şi a termenului de 20 de zile sau de 10 zile, după caz, în care legea ar fi fost promulgată în lipsa cauzei de întrerupere a procedurii de promulgare (sesizarea anterioară a instanţei constituţionale), titularii dreptului de a sesiza instanţa constituţională pierd acest drept, cu consecinţa că obiecţiile de neconstituţionalitate formulate peste aceste termene vor fi respinse ca inadmisibile. Un nou drept de a sesiza Curtea se naşte după reexaminarea legii în Parlament, în cazul în care în urma efectuării controlului s-a constatat neconstituţionalitatea legii criticate. Într-o atare ipoteză devin incidente dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, coroborate, de această dată, cu dispoziţiile art. 77 alin. (3) din Constituţie, care prevăd termenul de promulgare de 10 zile, aplicabil în ipoteza legii adoptate de Parlament, după reexaminare.48. Potrivit jurisprudenţei recente şi constante a Curţii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, Decizia nr. 299 din 3 mai 2018 sau Decizia nr. 334 din 10 mai 2018), „o interpretare contrară, bazată pe ideea că nu există un termen-limită pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional, ar conduce la concluzia că formularea unei sesizări de neconstituţionalitate, ce determină întreruperea termenului de promulgare, creează o situaţie în care subiectele de drept prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie pot sesiza sine die instanţa constituţională, lipsind de efecte juridice dispoziţiile legale şi constituţionale referitoare la termenele de exercitare a drepturilor procesuale în faţa acesteia. S-ar putea ajunge la situaţia în care titularii dreptului de sezină ar formula alternativ şi succesiv, pe motive identice sau diferite, un număr nelimitat de obiecţii de neconstituţionalitate cu privire la o anumită lege, împrejurare care ar prelungi nepermis procedura legislativă, blocând indirect finalizarea acestei proceduri şi deci intrarea în vigoare a actului adoptat de Parlament. Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, instituirea prin lege a unor termene nu are ca scop decât disciplinarea raporturilor juridice născute între părţi şi preîntâmpinarea unei conduite abuzive, şicanatorii, a titularilor dreptului pentru care se instituie obligaţia respectării acestor termene. Prin urmare, odată reglementate termenele procedurale şi substanţiale care vizează raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, termene care au ca finalitate stabilirea unei rigori în derularea procedurii legislative, respectarea acestora se impune cu forţă egală tuturor subiectelor de drept aflate în ipoteza art. 146 lit. a) din Constituţie, care sunt obligate deopotrivă să se încadreze în prescripţia legală dacă apreciază că sunt temeiuri pentru sesizarea Curţii Constituţionale".49. Mai mult, Curtea a constatat că, „pentru a avea caracter legitim, exercitarea drepturilor legale şi constituţionale trebuie să se realizeze, în acord cu prevederile art. 57 din Constituţie, cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Cu alte cuvinte, numai exercitarea dreptului cu bună-credinţă, în interiorul termenelor instituite de legiuitorul constituant sau ordinar, are caracter legitim şi se bucură de protecţia oferită de lege şi Constituţie".50. În concluzie, prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, paragraful 70, Curtea a statuat că o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv două zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, (ii) va fi admisibilă după depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, în interiorul termenelor de promulgare de 20 de zile, respectiv 10 zile, prevăzute de art. 77 alin. (1) şi alin. (3) din Constituţie, însă condiţionat de nepromulgarea legii, (iii) va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării. Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condiţiile cu privire la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, sesizarea Curţii va fi respinsă ca inadmisibilă.51. În prezenta cauză, se constată că dreptul Preşedintelui României de a sesiza Curtea Constituţională putea fi exercitat în temeiul art. 77 alin. (1) din Constituţie, cu privire la forma iniţială a legii (primul ciclu legislativ), timp de 20 de zile, începând cu 27 decembrie 2017, data trimiterii legii (în forma sa iniţială) la promulgare. Cele trei sesizări înregistrate la Curtea Constituţională nu au fost formulate, însă, de acesta.52. Ca urmare a reexaminării legii şi trimiterii acesteia la promulgare, în data de 30 martie 2018, s-a deschis un nou drept al Preşedintelui de sesizare asupra neconstituţionalităţii acesteia, limitat, însă, la termenul de 10 zile prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie. Nici de această dată, Preşedintele nu a acţionat în sensul de a se adresa Curţii în acest termen, ci ulterior, prezenta sesizare fiind înregistrată la Curtea Constituţională în data de 11 mai 2018.53. Având în vedere că, în cauza de faţă, sesizarea a fost înregistrată pe rolul Curţii Constituţionale în data de 11 mai 2018, deci după împlinirea termenului de 10 zile, care a început să curgă din 30 martie 2018, dată la care legea a fost trimisă Preşedintelui spre promulgare, în temeiul art. 77 alin. (3) din Constituţie, Curtea constată că prezenta sesizare nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege şi Constituţie pentru a putea fi analizată pe fond, astfel că sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, în temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 77 alin. (3) din Constituţie. Împrejurarea că, în speţă, ca urmare a transmiterii către Preşedinte a deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a respins obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a început să curgă un nou termen de 10 zile de promulgare a legii nu echivalează cu o repunere a subiectelor de drept prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie, deci nici a Preşedintelui României, în termenul de sesizare a Curţii Constituţionale, care, aşa cum s-a arătat în prealabil, începe să curgă de la data finalizării procedurii parlamentare, iar nu de la data dezînvestirii Curţii Constituţionale. Aşadar, în etapa în care se află Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea nu mai poate efectua un nou control asupra modului în care Parlamentul şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a pune în acord legea cu decizia de admitere pronunţată de Curte.54. De altfel, Curtea a soluţionat recent o speţă similară prin Decizia nr. 357 din 30 mai 2018¹⁾, încă nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la momentul pronunţării prezentei decizii, considerentele ce au stat la baza soluţiei de respingere a sesizării, ca inadmisibilă, fiind valabile, mutatis mutandis, şi în această cauză.¹⁾Decizia Curţii Constituţionale nr. 357 din 30 mai 2018 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 8 iunie 2018.55. Pentru argumentele expuse, care vizează atât regularitatea sesizării sale, cât şi sfera sa de competenţă, Curtea urmează a constata că nu a fost legal sesizată şi nu este competentă să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate formulată, drept care o va respinge ca inadmisibilă. Cauza de inadmisibilitate mai sus evidenţiată are caracter dirimant, ceea ce face imposibilă analizarea pe fond a sesizării de neconstituţionalitate.56. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi*,* A se vedea opinia separată formulată cu privire la Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018.CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 5 iunie 2018.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent-şef,Claudia-Margareta Krupenschi