DECIZIE Nr.
385 din 13 aprilie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 224 alin. 3, art. 264 alin. 3 si 4,
art. 343 alin. 1 si 2 si art. 356 alin. 1 lit. c) din Codul de procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 317 din 14 mai 2010
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar
-judecător
Petre Lăzăroiu
-judecător
Ion Predescu
-judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader
-judecător
Augustin Zegrean -judecător
Marinela Mincă - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 alin. 3, art. 264
alin. 3 şi 4, art. 343 alin. 1 şi 2 şi art. 356 alin. 1 lit. c)
din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Petru
Marcel Florea în Dosarul nr. 835/211/2008 al Tribunalului Cluj - Secţia penală.
La apelul nominal lipsesc părţile,
faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată,
preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public,
care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate
ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în
materie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 27 mai 2009, pronunţată
în Dosarul nr. 835/211/2008, Tribunalul Cluj - Secţia penală a
sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 alin. 3, art. 264 alin. 3
şi 4, art. 343 alin. 1 şi 2 şi art. 356 alin. 1 lit. c) din
Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Petru
Marcel Florea în dosarul de mai sus.
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate autorul acesteia
susţine că prevederile art. 224 alin. 3 din Codul de procedură
penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21
alin. 3, art. 11 şi art. 20 raportat la art. 6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
deoarece permit preluarea în procesul penal a unor mijloace de probă
obţinute în proceduri preliminare procesului penal.
Prevederile art. 264 alin. 3 şi 4 din Codul de
procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale
ale art. 126 alin. (1), art. 21 alin. (2) şi (3), art. 11, art. 20 alin.
(2) raportat la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 132
alin. (2), deoarece instituie un control jurisdicţional obligatoriu atât
asupra legalităţii, cât şi asupra temeiniciei rechizitoriului,
control care este încorporat în atribuţia fundamentală a
instanţelor penale, aceea de judecată, adică de examinare în
fond sub toate aspectele acţiunii penale.
Prevederile art. 343 alin. 1 şi 2 şi art. 356
alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală contravin
dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (1), art. 21 alin.
(3), art. 20 alin. (2) raportat la art. 6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
deoarece absenţa unei proceduri care să garanteze intrarea de
către instanţa de fond într-un examen asupra probelor şi
mijloacelor de probă, pentru a se vedea dacă sunt obţinute cu
respectarea strictă a legii, nu permite o judecată echitabilă.
In cauză, probele strânse în cursul urmăririi penale şi care au
servit ca temei al trimiterii în judecată, fiind viciate, nu au permis
instanţei de fond nici măcar să le verifice în conformitate cu
legea.
Tribunalul Cluj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate
este nefondată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat
punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor,
concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie dispoziţiile art. 224 alin. 3 cu denumirea marginală Acte
premergătoare, art. 264 alin. 3 şi 4 cu denumirea marginală Actul
de sesizare a instanţei, art. 343 alin. 1 şi 2 cu denumirea
marginală Obiectul deliberării şi art. 356 alin. 1 lit.
c) cu denumirea marginală Conţinutul expunerii, toate din
Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:
- Art. 224 alin. 3: „Procesul-verbal prin care se
constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de
probă.";
- Art. 264 alin. 3 şi 4: „Rechizitoriul este
verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de
prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este
făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic
superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de
la Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-sef de secţie,
iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea
se face de către procurorul general al acestui parchet. In cauzele cu
arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de
expirarea duratei arestării preventive.
Dacă rechizitoriul nu a fost infirmat,
procurorul ierarhic care a efectuat verificarea îl înaintează
instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei şi cu un
număr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate
inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere.";
- Art. 343 alin. 1 şi 2: „Completul de
judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi
apoi asupra chestiunilor de drept.
Deliberarea poartă asupra existentei faptei
şi vinovăţiei făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei,
asupra măsurii educative ori măsurii de siguranţă când este
cazul să fie luată, precum şi asupra computării
reţinerii şi arestării preventive.";
- Art. 356 alin. 1 lit. c): „Expunerea trebuie
să cuprindă: [...]
c) analiza probelor care au servit ca temei pentru
soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost
înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a
cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se
sprijină soluţia dată în cauză.
In caz de condamnare, expunerea trebuie să mai
cuprindă fapta sau fiecare faptă reţinuta de instanţa în
sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie,
circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidiva, timpul ce se
deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă
durata acesteia.
Dacă instanţa retine în sarcina
inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuirii, se
va arata în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat
condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau
achitarea;".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost
supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu
prilejul pronunţării Deciziei nr. 524 din 27 iunie 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7
septembrie 2006, Curtea Constituţională a respins ca nefondată
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224
alineatul ultim din Codul de procedură penală, reţinând în
esenţă că „judecata se desfăşoară de către o
instanţă independentă şi imparţială, în
condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar
judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul
probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel
că informaţiile culese imediat după săvârşirea faptei
reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret
riscul unui abuz de procedură."
Totodată, art. 224 alin. 3 din Codul de
procedură penală prevede că „Procesul-verbal prin care se
constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de
probă". Rezultă deci că în această fază, cu
excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi
efectuate acte de procedură care să constituie mijloace de probă
în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedură penală şi
care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind
autorul infracţiunii.
Curtea a reţinut că efectuarea în
practică, în cadrul actelor premergătoare, a unor acte specifice
urmăririi penale, în scopul eludării garanţiilor procesuale
asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în
speţă a dreptului la apărare, aşa cum se susţine în
motivarea excepţiei de neconstituţionalitate din cauză, chiar
dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare şi
respectare a legii, care nu intră sub incidenţa contenciosului
constituţional.
De asemenea, Curtea, prin aceeaşi decizie, a mai
arătat că „actele premergătoare au o natură proprie, care
nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine
determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultă din chiar
denumirea lor, acestea premerg faza de urmărire penală, având un
caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume
acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală,
de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta
convingerea organului de cercetare penală ori procurorului cu privire la
oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Aşa fiind,
aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter suigeneris, limitat
însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniţă
se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual al actelor care
trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza
urmăririi penale".
De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30
noiembrie 1999, Curtea a reţinut că „garantarea dreptului la
apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de
începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea
procesuală de învinuit sau inculpat. [...] Efectuarea de către
organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior
începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare
declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii
procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata
dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal". S-a mai
reţinut, de asemenea, că, deşi, „în conformitate cu prevederile
art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se
constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de
probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca
fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu
alt mijloc de probă, atunci când instanţa ar înţelege să-i
dea eficienţă".
Prin Decizia nr. 679 din 12 iunie 2008, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24 iulie 2008, Curtea
Constituţională a respins ca nefondată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 264 alin. 3 şi 4 din
Codul de procedură penală, prilej cu care s-a statuat că
activitatea de control al rechizitoriului este încorporată în
atribuţia fundamentală a instanţelor penale, aceea de
judecată, adică de examinare pe fond sub toate aspectele. Or, textul
legal contestat se referă la o altă etapă procesuală
specifică fazei de urmărire penală, la verificări
prealabile trimiterii în judecată. De altfel, în conformitate cu art. 126
alin. (2) din Constituţie, legiuitorul, ca un plus de garanţie pentru
respectarea dreptului la un proces echitabil, a instituit, potrivit art. 300
din Codul de procedură penală, obligativitatea instanţelor de
judecată de a verifica din oficiu, la prima înfăţişare,
regularitatea actului de sesizare, judecătorul restituind dosarul
organului emitent atunci când constată încălcări ale legii care
nu pot fi înlăturate de îndată şi nici prin acordarea unui nou
termen în acest scop.
In plus, potrivit art. 132 alin. (1) din
Constituţia României, „procurorii îşi desfăşoară
activitatea potrivit principiului legalităţii, al
imparţialităţii şi al controlului ierarhic".
Principiul legalităţii este, în sensul
atribuit de Legea fundamentală, specific activităţii
procurorilor, care, în virtutea acestuia, au obligaţia ca, în exercitarea
atribuţiilor prevăzute de lege, să urmeze în mod obligatoriu
dispoziţiile legii, fără posibilitatea de a acţiona
întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri,
fie în alegerea procedurilor. Astfel, acţionând pe baza principiului
legalităţii, procurorul nu poate refuza începerea urmăririi
penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale în alte cazuri decât
cele prevăzute de lege şi nici nu are dreptul să solicite
instanţei de judecată achitarea unui inculpat vinovat de comiterea
unei infracţiuni, pe motiv că interese politice, economice, sociale
sau de altă natură fac inoportună condamnarea acestuia.
Ca o garanţie a respectării de către
procurori a acestor principii în activitatea lor, Constituţia a consacrat
şi principiul unităţii de acţiune a membrilor Ministerului
Public, sub forma controlului ierarhic, în virtutea căruia Ministerul
Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare
a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru
procurorii din subordine, ceea ce conferă substanţialitate
principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei
autorităţi publice. Iată, deci, că obligativitatea
procurorului ierarhic superior de a verifica rechizitoriul nu contravine art.
132 alin. (1) din Constituţie, ci, dimpotrivă, dă expresie
principiilor statuate de Legea fundamentală.
Prin Decizia nr. 539 din 7 decembrie 2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 18
ianuarie 2005, Curtea Constituţională a respins ca nefondată
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 356 alin.
1 lit. c) din Codul de procedură penală, deoarece cuprinderea
expunerii privitoare la analiza probelor care au servit ca temei pentru
soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost
înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a
cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se
sprijină soluţia dată în cauză în conţinutul
hotărârii judecătoreşti garantează tocmai dreptul la un
proces echitabil şi asigură exercitarea dreptului la apărare.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente
noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe,
considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează
valabilitatea şi în cauza de faţă.
Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d)
şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3,
al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 224 alin. 3, art. 264 alin. 3 şi 4, art. 343 alin.
1 şi 2 şi art. 356 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură
penală, excepţie ridicată de Petru Marcel Florea în Dosarul nr.
835/211/2008 al Tribunalului Cluj - Secţia penală.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică
din data de 13 aprilie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru