Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3), art. 76 şi art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nicolae Petru Ioţcu în Dosarul nr. 6.310/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.547D/2015.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Astfel, în ce priveşte dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 552 din 16 iulie 2015 şi nr. 636 din 13 octombrie 2015, care îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.163 din 11 decembrie 2007 prin care s-a reţinut că instituţia desemnării altei instanţe nu are caracterul unei judecăţi - pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează fondul cauzei -, ci al unui incident în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionări a sistemului judiciar.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 19 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.310/30/2015, Tribunalul Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3), art. 76 şi art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nicolae Petru Ioţcu în dosarul cu numărul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale aflate în procedura de cameră preliminară de verificare, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificare a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 3 alin. (3) şi art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11), art. 124 alin. (2) şi (3), art. 126 alin. (2), art. 142 alin. (1), precum şi dispoziţiile art. 6 paragrafele 1 şi 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece permit judecătorului care a exercitat anterior atribuţii specifice de verificare a legalităţii urmăririi penale şi a actului de trimitere în judecată să soluţioneze ulterior fondul cauzei.6. De asemenea, prevederile art. 76 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 124 alin. (2) şi art. 142 alin. (1), precum şi dispoziţiile art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece procedura de desemnare a altei instanţe pentru judecarea cauzei în primă instanţă se realizează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar pe baza susţinerilor procurorului. Astfel se încalcă principiul egalităţii de arme între acuzare şi apărare, întrucât nu se justifică crearea ab initio pentru procuror a unei poziţii privilegiate în cadrul procedurilor care să plaseze părţile într-un net dezavantaj. Se mai arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014), prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie respectate şi atunci când se reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei.7. În condiţiile în care procedura desemnării unei alte instanţe pentru soluţionarea fondului cauzei este un remediu procesual similar strămutării prin scopul urmărit, cu ocazia soluţionării acesteia părţile ar trebui să beneficieze de toate garanţiile procesuale conferite de procedura cererii de strămutare.8. Aşa fiind, în condiţiile în care legea nu prevede obligativitatea citării părţilor şi posibilitatea participării acestora la soluţionarea procedurii în condiţii de contradictorialitate, se produce o perturbare serioasă la nivelul tuturor garanţiilor dreptului la un proces echitabil, atât de necesare unui proces penal în lumina exigenţelor europene şi constituţionale.9. Faptul că procedura este una adiacentă fazei de urmărire penală nu produce o atenuare a caracterului său inechitabil din moment ce efectele pe care le produce sunt acelea specifice unei veritabile „strămutări" dispuse mai înainte de sesizarea instanţei prin rechizitoriu.10. Tribunalul Timiş - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală este inadmisibilă, deoarece nu a fost motivată. De asemenea, în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 din Codul de procedură penală, Guvernul arată că, în esenţă, se critică faptul că procedura se desfăşoară în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Aşadar, obiectul excepţiei îl constituie numai alin. (4) al art. 76 din Codul de procedură penală, cu privire la care se arată că procedura are ca scop tocmai asigurarea caracterului echitabil al procesului în faza de judecată, constituind mijlocul prin care sunt înlăturate anumite situaţii care ar impieta asupra activităţii de judecată sau ar afecta imparţialitatea judecătorilor. De asemenea, întrucât instanţa este chemată să se pronunţe asupra unor chestiuni ce ţin de buna administrare a justiţiei, Guvernul apreciază că procedura în discuţie excedează domeniului de aplicare al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 din Codul de procedură penală este neîntemeiată.13. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, sens în care, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, Decizia nr. 353 din 7 mai 2015 şi Decizia nr. 552 din 16 iulie 2015).14. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului arată că şi aceasta este neîntemeiată. Astfel, instituţia desemnării altei instanţe pentru judecarea cauzei nu are caracterul unei judecăţi, pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează fondul cauzei, ci un incident în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionări a sistemului judiciar.15. Ţinând seama de natura instituţiei, ca şi de imperativul celerităţii procesului penal, nu se poate susţine că textul de lege este de natură să încalce sau să restrângă dreptul la un proces echitabil. Totodată, nu se aduce atingere principiului contradictorialităţii şi al egalităţii de arme care îngăduia să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare şi să îşi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului. Atât inculpatul, cât şi celelalte părţi îşi pot exercita drepturile procesuale în faţa instanţei competente astfel desemnate, precum şi dreptul de a ataca prin mijloacele prevăzute de lege hotărârea prin care se va soluţiona cauza, prin aceasta înţelegându-se chiar posibilitatea de a formula, în temeiul art. 72 alin. (1) din Codul de procedură penală, o cerere de strămutare.16. Faptul că numai procurorul are calitatea de subiect de sesizare a instanţei competente să hotărască asupra desemnării altei instanţe în cazul emiterii actului de inculpare îşi găseşte justificare în rolul constituţional al acestuia, aşa cum este prevăzut de art. 131 alin. (1) din Constituţie, sens în care organul de urmărire penală este obligat să aibă un rol activ pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea unei juste soluţionări a acesteia, prin aceasta înţelegându-se şi înlăturarea temeiurilor care pot constitui motiv de strămutare.17. De asemenea, faptul că verificările prevăzute de textul de lege criticat se realizează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, este în deplină concordanţă cu art. 127 din Constituţie şi nu aduc atingere în niciun mod dispoziţiilor constituţionale invocate. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în acelaşi sens, statuând că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se aplică în materie, deoarece procedura de desemnare a unei alte instanţe vizează doar aspecte de competenţă şi nu are ca obiect judecarea cererilor cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil sau legate de o acuzaţie penală (a se vedea Hotărârea din 18 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Puelinckx împotriva Belgiei).18. În plus, accesul la justiţie înseamnă accesul la instanţele de judecată, în componenţa cărora, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, intră numai judecători independenţi, înzestrate, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, cu competenţa şi cu procedurile stabilite de lege, iar pe de altă parte, este impropriu să se afirme lipsa de acces la justiţie chiar în cadrul unui proces judiciar. De altfel, legiuitorul a stabilit procedura desemnării altei instanţe în faza de urmărire penală tocmai în virtutea dreptului la un proces echitabil, care presupune, între altele, dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Cu privire la invocarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că nu au incidenţă în cauză.19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 alin. (3) cu denumirea marginală Separarea funcţiilor judiciare, art. 76 cu denumirea marginală Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei şi art. 346 alin. (7) cu denumirea marginală Soluţiile, toate din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au fost modificate prin art. II pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Cu toate acestea, ţinând seama de raţiunile avute în vedere de Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora „sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunţa asupra prevederilor art. 3 alin. (3) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Dispoziţiile legale criticate au următorul conţinut:– Art. 3 alin. (3): „(3) În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată.";
– Art. 76: „(1) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
(2) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curţii de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizate în cazul în care se va emite rechizitoriul.(3) Dispoziţiile art. 71 se aplică în mod corespunzător.(4) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.(5) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.(6) Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează cererea nu este supusă niciunei căi de atac.(7) În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanţe pentru judecarea cauzei formulate, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.";
– Art. 346 alin. (7): „(7) Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză."22. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul de drept, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi cel intern, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 124 alin. (2) şi (3) referitor la înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (2) referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, art. 142 alin. (1) referitor la Curtea Constituţională, precum şi dispoziţiile art. 6 paragrafele 1-3 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea constată că asupra unor critici similare s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 901 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 14 martie 2016. Cu acel prilej s-a statuat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală comportă două etape procesuale. Astfel, una are în vedere exercitarea funcţiei judiciare de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată, iar cealaltă are în vedere exercitarea funcţiei judiciare de verificare a legalităţii trimiterii în judecată. 24. Astfel, teza referitoare la verificarea legalităţii netrimiterii în judecată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, care, aşa cum s-a arătat, vizează procedura consacrată de art. 349 şi următoarele din Codul de procedură penală, rechizitoriul fiind deja întocmit. Aşa fiind, ţinând seama de exigenţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora instanţa de contencios constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la texte legale care au legătură cu soluţionarea cauzei, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, în privinţa soluţiei legislative conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, este inadmisibilă, deoarece dispoziţiile legale criticate fac trimitere la procedura de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată reglementată de art. 340-341 din Codul de procedură penală, prevederi care nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată. 25. Cu privire la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară competent să se pronunţe asupra verificărilor, după trimiterea în judecată, de a exercita şi funcţia de judecată, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 19, prilej cu care a statuat că o astfel de competenţă nu este de natură a afecta dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. De altfel, o soluţie contrară celei criticate de autorul excepţiei ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esenţială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Aşa fiind, simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (a se vedea Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45). 26. De asemenea, prin Decizia nr. 552 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragrafele 19, 20, Curtea a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, conform căreia funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată, este constituţională, prevederile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală nefiind altceva decât o aplicaţie a acestora. 27. În consecinţă, ţinând seama de jurisprudenţa mai sus arătată, Curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza întâi şi teza a doua, în privinţa soluţiei legislative conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, şi art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare. 28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 29. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 din Codul de procedură penală, Curtea constată că este neîntemeiată. Astfel, potrivit art. 76 din Codul de procedură penală, procurorul care efectuează supravegherea sau urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel să desemneze o altă curte de apel sau un alt tribunal ori judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă să fie sesizată în cazul în care va emite rechizitoriul. Cererea se judecă în camera de consiliu. Instituţia desemnării altei instanţe pentru judecarea cauzei nu este nouă, ea existând şi în Codul de procedură penală din 1968, în art. 611, şi a fost introdusă prin art. I pct. 35 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. Analizând procedura legislativă, instituţia desemnării altei instanţei a fost introdusă printr-un amendament adoptat de Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi din cadrul Camerei Deputaţilor, motivat astfel: „Pentru a se evita sesizarea unei instanţe cu privire la care se va formula o cerere de strămutare, se prevede posibilitatea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să desemneze, înainte de sesizarea instanţei în privinţa căreia va constata că există motive de strămutare, o altă instanţă egală în grad cu aceasta în vederea judecării cauzei penale." 30. Prin urmare, având în vedere raţiunea reglementării, ea urmăreşte, dimpotrivă, respectarea în cadrul procesului penal a dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, având caracter dirimant cu privire la tergiversarea cauzei prin strămutarea ei ulterioară în cazul întocmirii rechizitoriului. 31. Examinând criticile formulate, Curtea constată că acestea au fost invocate şi în privinţa reglementării anterioare. Astfel, prin Decizia nr. 1.163 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008, Curtea a reţinut că instituţia desemnării altei instanţe, ca şi cea a declinării de competenţă, nu are caracterul unei judecăţi - pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează fondul cauzei -, ci al unui incident în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionări a sistemului judiciar. Ţinând seama de natura instituţiei, ca şi de imperativul celerităţii procesului penal, nu se poate reţine că textul de lege este de natură să încalce sau să restrângă dreptul la apărare şi la un proces echitabil. Atât inculpatul, cât şi celelalte părţi îşi pot exercita drepturile procesuale în faţa instanţei competente astfel desemnate, precum şi dreptul de a ataca prin mijloacele prevăzute de lege hotărârea prin care se va soluţiona cauza, prin aceasta înţelegându-se chiar posibilitatea de a formula o cerere de strămutare. Faptul că numai procurorul are calitatea de subiect de sesizare a instanţei supreme competente să hotărască asupra desemnării altei instanţe în cazul emiterii actului de inculpare îşi găseşte justificarea în rolul constituţional al acestuia, aşa cum este prevăzut de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor", sens în care organul de urmărire penală este obligat să aibă un rol activ pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea unei juste soluţionări a cauzei, prin aceasta înţelegându-se şi înlăturarea temeiurilor care pot constitui motiv de strămutare. De asemenea, faptul că verificările prevăzute de textul de lege criticat se realizează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege", şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate. De altfel, şi Curtea de la Strasbourg a decis în acelaşi sens, statuând că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se aplică în materie, deoarece procedura de desemnare a unei alte instanţe vizează doar aspecte de competenţă şi nu are ca obiect judecarea cererilor cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil sau legate de o acuzaţie penală (Hotărârea din 18 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Puelinckx contra Belgiei). În ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi primită, deoarece accesul la justiţie înseamnă accesul la instanţele de judecată - în componenţa cărora, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, intră numai judecători independenţi - înzestrate, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, cu competenţa şi cu procedurile stabilite prin lege, iar pe de altă parte, este impropriu să se afirme lipsa de acces la justiţie chiar în cadrul desfăşurării unui proces judiciar. De altfel, legiuitorul a stabilit procedura desemnării altei instanţe în faza de urmărire penală tocmai în virtutea dreptului la un proces echitabil, care presupune, între altele, dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. 32. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 1.095 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 25 noiembrie 2008, Decizia nr. 349 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr. 422 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 8 iunie 2011. 33. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, în privinţa soluţiei legislative conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, excepţie ridicată de Nicolae Petru Ioţcu în Dosarul nr. 6.310/30/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 3 alin. (3) teza întâi şi teza a doua din Codul de procedură penală, în privinţa soluţiei legislative conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, art. 346 alin. (7) şi art. 76 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 iunie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru