Decizia Nr.354 din 07.05.2015

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 şi art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Ioan Oarşa în Dosarul nr. 4.445/30/2012 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.186D/2014.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 360 din 25 martie 2010 sau Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 28 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.445/30/2012, Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 şi art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Ioan Oarşa într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe civile a Tribunalului Timiş de respingere a cererii de chemare în judecată prin care s-au solicitat despăgubiri morale şi materiale, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate încalcă principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul independenţei judecătorilor, potrivit căruia aceştia se supun numai legii. Dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt neconstituţionale, deoarece nu se poate afirma principiul independenţei curţilor de apel faţă de puterea executivă. Având în vedere normele de organizare a instanţelor judecătoreşti, arată că instanţele nu sunt independente faţă de puterea executivă, deoarece nu au autonomie financiară, bugetul acestora fiind la discreţia executivului. Autonomia financiară constituie o garanţie a unei justiţii democratice care poate promova forţa dreptului şi evita tendinţele de ignorare a statului de drept. Totodată mai arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îşi poate subordona curţile de apel (în speţă Curtea de Apel Timişoara) potrivit art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, decât în condiţiile modificării normelor legale care privesc organizarea instanţelor judecătoreşti, fiind astfel înlăturat amestecul executivului din activitatea de organizare şi funcţionare a curţilor de apel.6. Curtea de Apel Timişoara - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, normele procesuale criticate fiind conforme cu prevederile Constituţiei.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl reprezintă dispoziţiile art. 329 şi art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, texte de lege care au următorul cuprins:

– Art. 329: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.“;

– Art. 330⁷ alin. 4: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.“11. Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate au fost abrogate prin art. 83 lit. a) din titlul V din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora „dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare“, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865.12. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 privind statul de drept, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (1)-(5) teza întâi privind instanţele judecătoreşti, art. 133 alin. (1) privind Consiliul Superior al Magistraturii, art. 142 alin. (1) privind Curtea Constituţională, art. 148 alin. (2) şi (4) privind aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi art. 154 privind conflictul temporal de legi. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că în litigiul dedus judecăţii instanţei de fond, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a formulat recurs împotriva unei sentinţe în considerentele căreia a fost valorificată Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013.14. Dispoziţiile legale criticate prevăd scopul recursului în interesul legii, sfera persoanelor care au calitate procesual activă în această materie şi obligaţia de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestei căi extraordinare de atac (art. 329) şi consacră caracterul obligatoriu al deciziilor date în soluţionarea recursurilor în interesul legii şi momentul de la care dezlegarea problemelor de drept este obligatorie (art. 330⁷ alin. 4). 15. Critica de neconstituţionalitate formulată porneşte de la o pretinsă lipsă de independenţă a judecătorului şi încălcarea principiilor constituţionale ce guvernează înfăptuirea justiţiei, vicii generate, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, de subordonarea sub aspect financiar a instanţelor judecătoreşti (curţilor de apel) faţă de executiv (Ministerul Justiţiei). Acesta arată că autonomia financiară constituie o garanţie a unei justiţii democratice care poate promova forţa dreptului. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îşi poate subordona curtea de apel prin caracterul obligatoriu al deciziilor date în soluţionarea recursurilor în interesul legii. 16. Având în vedere că justiţia este un serviciu public, finanţarea activităţii instanţelor şi parchetelor se face de la bugetul de stat. Faptul că bugetul instanţelor judecătoreşti este gestionat de Ministerul Justiţiei constituie doar un aspect legat de administrarea financiară, printr-un organ de specialitate al puterii executive, a activităţii desfăşurate de acestea, fără a se crea astfel un raport de subordonare între cele două categorii de entităţi aparţinând unor autorităţi publice distincte. Instanţele judecătoreşti aparţin puterii judecătoreşti şi nu au în competenţele proprii activităţi de execuţie bugetară, acestea fiind specifice instituţiilor şi organelor aflate în structura Guvernului. De altfel, se observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are buget propriu aprobat de adunarea generală a judecătorilor acestei curţi, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice. 17. Cele relevate mai sus nu pot conduce la neconstituţionalitatea prevederilor legale criticate. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor statului nu poate fi afectat prin aceea că latura bugetară a activităţii de natură administrativă a instanţelor judecătoreşti este atribuită unei instituţii ce aparţine puterii executive, aşa cum acest lucru nu poate echivala nici cu încălcarea independenţei judecătorului sau a principiilor ce guvernează realizarea actului de justiţie. Atribuţia esenţială şi definitorie a judecătorului, aceea de „a spune dreptul“, concretizată în soluţiile pronunţate şi motivate, nu poate avea nicio legătură cu gestionarea bugetului unei instanţe judecătoreşti. 18. De altfel, pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legilor pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, în înţelesul conferit de dispoziţiile actelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. De aceea, reprezintă o înfrângere a acestor dispoziţii orice diferenţă de tratament juridic săvârşită de stat între persoane aflate în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010).19. Curtea reţine că organizarea judiciară are ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee, în conformitate cu prevederile constituţionale ale art. 124, astfel încât susţinerile referitoare la încălcarea acestora nu poate fi reţinută.20. Aşa fiind, Curtea a statuat, spre exemplu, prin Decizia nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011, că dispoziţiile din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigenţelor statului de drept.21. Având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul a instituit, prin dispoziţiile criticate din Codul de procedură civilă, obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.193 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 13 ianuarie 2012).22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Oarşa în Dosarul nr. 4.445/30/2012 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 329 şi art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 mai 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Andreea Costin