Decizia Nr.349 din 17.06.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990 în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 17 octombrie 2011
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 582 din 04 august 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Andreea Costin	- magistrat-asistent

Cu participarea, în şedinţa publică din 10 iunie 2014, a reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 din Legea societăţilor nr. 31/1990 în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 17 octombrie 2011, excepţie ridicată de Societatea de Investiţii Financiare Transilvania - S.A. din Braşov în Dosarul nr. 8.136/62/2013 al Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 65D/2014.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 10 iunie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public şi a reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 17 iunie 2014, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Sentinţa civilă nr. 12/C din 16 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 8.136/62/2013, Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 din Legea societăţilor nr. 31/1990 în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 17 octombrie 2011, excepţie ridicată de Societatea de Investiţii Financiare Transilvania - S.A. din Braşov într-o cauză comercială având ca obiect soluţionarea unei cereri de încuviinţare a efectuării unei expertize.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că art. 136 alin. (1) din lege, interpretat în sensul că instanţa de judecată se dezînvesteşte după desemnarea experţilor, stabilirea obiectivelor, a onorariului experţilor şi a modalităţii de plată, pronunţând, în procedură necontencioasă, o încheiere susceptibilă de recurs, conform art. 336 din Codul de procedură civilă din 1865, încalcă finalitatea procedurii care constă în asigurarea dreptului de control şi informare al acţionarilor minoritari, afectând astfel dreptul de acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie. În consecinţă, se susţine că procedura prevăzută de art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 poate fi compatibilă cu acest text constituţional, dacă ar avea, de fapt, un caracter contencios, şi nu unul necontencios. De aceea, arată că, pentru a da eficienţă procedurii instituite de art. 136 din Legea nr. 31/1990, instanţa are obligaţia să amâne judecata cererii până la depunerea raportului de expertiză de gestiune, să soluţioneze eventualele obiecţiuni formulate la acesta, iar apoi să constate efectuat raportul de expertiză, să dispună comunicarea lui persoanelor îndreptăţite, să stabilească onorariul expertului şi partea care trebuie să-l achite, reclamantul sau pârâtul, în funcţie de reaua- ori buna-credinţă a acestora. În lipsa unei constrângeri procedurale, societatea pârâtă ar putea tergiversa efectuarea expertizei prin nepredarea actelor necesare expertului, fără ca instanţa să poată avea control asupra termenului de efectuare a expertizei. Se mai arată că dispoziţia legală criticată, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu respectă principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare de vreme ce părţile nu sunt ascultate anterior încuviinţării probei şi nu asigură o examinare a cauzei în mod echitabil. Prin urmare, valorificarea dreptului de informare şi control al gestiunii unui acţionar minoritar rămâne irealizabil. Totodată, se susţine că se instituie un tratament juridic diferenţiat între procedura valabilă în cadrul societăţilor neadmise la tranzacţionare (art. 136 din Legea nr. 31/1990) şi cele admise la tranzacţionare, care sunt guvernate de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituţie.5. Se mai arată că se încalcă şi dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2) potrivit cărora procedura de judecată se stabileşte numai prin lege, întrucât prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 16 din 17 octombrie 2011 se creează o nouă procedură judiciară faţă de cea reglementată de legiuitor.6. Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate, deoarece procedura este prevăzută într-o lege cu caracter special care derogă de la prevederile dreptului comun, nefiind aplicabile dispoziţiile noului Cod de procedură civilă referitoare la încuviinţarea şi administrarea probei cu expertiză; accesul la justiţie nu este unul absolut, exercitându-se cu respectarea procedurilor speciale instituite de legiuitor. Citarea societăţii pârâte nu imprimă cererii un caracter contencios, iar prin dispunerea expertizei de gestiune nu se stabileşte un drept faţă de partea potrivnică. În ceea ce priveşte reaua-credinţă a reclamantei, pârâta are proceduri judiciare prin care să recupereze onorariul fixat în sarcina sa. Instanţa mai arată că încheierea pronunţată în procedura examinată are caracter executoriu potrivit art. 534 din Codul de procedură civilă, nepunându-se problema unei tergiversări a întocmirii expertizei de gestiune. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 126 alin. (2) din Constituţie prin faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a legiferat o nouă procedură prin interpretarea dată textului de lege criticat, instanţa arată că această critică este neîntemeiată în lipsa invocării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 517 din Codul de procedură civilă.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actul de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 136 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 17 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 23 decembrie 2011. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, în realitate, Curtea observă că aceasta vizează doar alin. (1) al art. 136 din lege în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 17 octombrie 2011, text asupra căruia Curtea Constituţională urmează să se pronunţe prin prezenta decizie. Dispoziţiile legale au următorul conţinut: „Unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 10% din capitalul social vor putea cere instanţei să desemneze unul sau mai mulţi experţi, însărcinaţi să analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţii şi să întocmească un raport, care să le fie înmânat şi, totodată, predat oficial consiliului de administraţie, respectiv directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi cenzorilor sau auditorilor interni ai societăţii, după caz, spre a fi analizat şi a se propune măsuri corespunzătoare.“11. În legătură cu prevederile art. 136 alin. (1) din lege, prin Decizia nr. 16 din 17 octombrie 2011 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 cu referire la momentul dezînvestirii instanţei de judecată şi la calea de atac exercitată împotriva hotărârilor pronunţate de prima instanţă în soluţionarea acestor cereri, în raport de care autorul excepţiei construieşte argumentaţia excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi, în consecinţă, a stabilit că, „în cazul cererilor întemeiate pe dispoziţiile legale evocate, instanţa de judecată se dezînvesteşte după desemnarea experţilor, stabilirea obiectivelor expertizei, a onorariului experţilor şi a modalităţilor de plată, pronunţând, în procedură necontencioasă, o încheiere împotriva căreia poate fi exercitată calea de atac a recursului, conform art. 336 din Codul de procedură civilă.“12. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia invocă normele constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 126 alin. (2) potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum şi art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În consecinţă, Curtea reţine că autorul excepţiei invocă drept normă de referinţă art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 126 alin. (2) din Constituţie.13. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională este competentă să controleze constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (în acest sens a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013). Aşadar, Curtea urmează să controleze constituţionalitatea dispoziţiilor art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 16 din 17 octombrie 2011.14. Curtea Constituţională reţine că, anterior pronunţării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 17 octombrie 2011, a mai analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990, însă din perspectiva altor critici, formulate de societatea pârâtă în litigiul comercial în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, şi, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 68 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 20 martie 2003, a reţinut că măsurile dispuse de textul criticat, prin finalitatea lor, concretizată în raportul întocmit de către experţii desemnaţi la cererea acţionarilor, vizează situaţia financiară a societăţii, care nu are nicio legătură cu terţi, eventuali concurenţi ai societăţii. De asemenea, prin Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 19 aprilie 2011, Curtea a respins excepţia şi a reţinut că „textul criticat [...] reprezintă o protecţie oferită acţionarilor minoritari în raport cu cei majoritari, fără a fi încălcat principiul constituţional al libertăţii economice“. De asemenea, Curtea a constatat că acesta este „expresia dreptului acţionarilor minoritari de control asupra gestiunii societăţii, precum şi a dreptului acestora la informare. Cererea formulată de către acţionarii minoritari trebuie să vizeze acte de gestiune concrete, care trebuie precizate în mod suficient de clar de către aceştia, numai asupra acestora instanţa putând încuviinţa efectuarea expertizei. Mai mult, dacă cererea a fost făcută cu rea-credinţă, onorariile experţilor vor fi suportate de chiar acţionarii care au solicitat desemnarea acestora“. În final, Curtea a stabilit că „împotriva încheierii prin care instanţa desemnează unul sau mai mulţi experţi se poate formula recurs de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea pricinii, potrivit art. 336 din Codul de procedură civilă“.15. Spre deosebire de situaţiile enunţate, Curtea reţine că în prezenta cauză raportarea criticilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 se face la interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 16 din 17 octombrie 2011.16. Instanţa supremă, pornind de la jurisprudenţa neunitară generată de modalitatea diferită de apreciere a instanţelor cu privire la cererile întemeiate pe art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în interpretarea şi aplicarea acestor norme juridice, a soluţionat două aspecte, respectiv momentul dezînvestirii instanţei de judecată şi calea de atac exercitată împotriva hotărârilor pronunţate de prima instanţă în soluţionarea cererilor întemeiate pe art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.17. Cu privire la primul aspect instanţa supremă a arătat că, în procedura specială pe care art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 o instituie, intervenţia instanţei de judecată este limitată la desemnarea unuia sau mai multor experţi; stabilirea concretă a operaţiunilor din gestiunea societăţii care să fie analizate în raportul de expertiză ce urmează a fi efectuat şi comunicat de către experţii desemnaţi acţionarilor solicitanţi şi organelor de conducere executivă, precum şi cenzorilor sau auditorilor societăţii, în modalitatea prevăzută de lege; fixarea onorariului experţilor şi modalitatea de plată a acestora. Prin urmare, instanţa se dezînvesteşte prin pronunţarea încheierii de desemnare a experţilor prin care a determinat întinderea misiunii şi atribuţiilor acestora şi a fixat onorariul de expertiză şi condiţiile de plată.18. Referitor la cel de-al doilea aspect avut în vedere, instanţa supremă a arătat că scopul procedurii prevăzute de textele legale în discuţie este informarea tuturor organelor sociale în vederea unei mai bune funcţionări a societăţii, şi nu satisfacerea unor interese personale ale acţionarilor minoritari. Mai arată că procedura specială prevăzută de art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 are caracter necontencios, fiind supusă regulilor privitoare la procedurile necontencioase din Codul de procedură civilă, calea de atac care poate fi exercitată împotriva încheierii pronunţate de instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri întemeiate pe textul de lege menţionat este recursul, conform art. 336 din Codul de procedură civilă din 1865 (art. 534 din Codul de procedură civilă).19. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, stabilirea prin hotărârea instanţei supreme a procedurii de judecată contravine art. 126 alin. (2) din Constituţie. În acest sens, Curtea urmează a analiza dacă stabilirea procedurii de judecată în cazul cererilor întemeiate pe art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prin decizia instanţei supreme, corespunde sau nu coordonatelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi voinţei legiuitorului.20. Astfel, ca premisă a analizei sale cu privire la constituţionalitatea art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 în interpretarea dată de instanţa supremă, Curtea trebuie să stabilească mai întâi dacă această interpretare se încadrează în limitele art. 126 alin. (3) din Constituţie. În acest sens, Curtea observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 16 din 17 octombrie 2011 a realizat o coroborare între conţinutul normativ concret al art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi Codul de procedură civilă din 1865, calificând procedura prevăzută de acesta ca fiind una necontencioasă. Aşadar, Curtea consideră că se află în faţa unei veritabile operaţiuni de interpretare în sensul art. 126 din Constituţie, cu respectarea, întru totul, a competenţei de legiferare a Parlamentului prevăzută de art. 126 alin. (2) din Constituţie şi a competenţei de interpretare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzută la art. 126 alin. (3) din Constituţie.21. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate referitoare la caracterul contencios sau necontencios al acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, Curtea reţine că în cuprinsul Legii nr. 31/1990 mai sunt prevăzute şi alte dispoziţii legale prin care se materializează dreptul de informare şi control individual al acţionarilor cu privire la gestiunea societăţii, însă aceste dispoziţii legale nu sunt de natură a exclude sau a condiţiona exercitarea dreptului de informare şi control în temeiul art. 136 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia exercitarea acestui drept se face în mod indirect, prin numirea de către instanţă a unor experţi independenţi. În fapt, Curtea reţine că expertiza reglementată de art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 are valoarea unui raport de audit care se pune la dispoziţia organelor de decizie ale societăţii în vederea analizării situaţiei constatate şi pentru luarea măsurilor care se impun. Prin urmare, Curtea constată că nu există un conflict de interese prin care se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de societate, care să fie ţinută să respecte dreptul astfel recunoscut de instanţă, drept potrivnic generat de un presupus refuz al societăţii de a informa acţionarii minoritari cu privire la activităţile de gestiune, care să imprime procedurii un caracter contencios, raţiunea desemnării unor experţi neutri, independenţi prin mijlocirea instanţei fiind aceea de a reflecta realitatea şi legalitatea unor operaţiuni de către o persoană calificată şi autorizată în acest sens. Astfel, consiliul de administraţie şi acţionarii pot avea certitudinea că informaţiile referitoare la situaţia financiară a societăţii sunt corecte.22. Astfel cum corect a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procedura prevăzută de art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 este o procedură necontencioasă, calea de atac exercitată împotriva încheierii instanţei, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011, fiind recursul potrivit art. 336 din Codul de procedură civilă din 1865, care, în această materie, a fost înlocuit cu apelul, potrivit Codului de procedură civilă (art. 534).23. În procedura necontencioasă realizată de instanţele judecătoreşti, judecătorul nu soluţionează o cauză în care părţile au interese contrarii. Verificarea cererii şi validarea acesteia de către judecător este necesară pentru ca ea să producă efectele dorite faţă de solicitant. Astfel, încheierea pronunţată în procedura necontencioasă nu are putere de lucru judecat, însă are caracter executoriu, efectuarea expertizei dispuse de instanţă fiind obligatorie. Prin intervenţia instanţei, cererea validată intră în circuitul civil, producând efecte juridice.24. În ceea ce priveşte momentul dezînvestirii instanţei de judecată, Curtea reţine că, potrivit art. 136 din Legea nr. 31/1990, instanţa poate fi învestită doar pentru desemnarea expertului, întocmirea efectivă a lucrării fiind ulterioară şi justificată tocmai de existenţa acestor dispoziţii cuprinse în hotărârea judecătorească. Odată pronunţată hotărârea, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie, după acest moment nemaiputându-se reveni asupra celor decise, singura posibilitate de schimbare sau de corectare a soluţiei rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege. Desesizarea instanţei este primul efect al hotărârii judecătoreşti, acest efect producându-se din momentul pronunţării hotărârii. Art. 429 din Codul de procedură civilă prevede în mod expres că, după pronunţarea hotărârii, niciun judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale.25. Chiar dacă numirea expertului s-ar face printr-o încheiere de şedinţă interlocutorie, ce „leagă“ judecătorul, în sensul că acesta nu mai poate reveni ulterior asupra celor decise şi să dea o altă soluţie, iar ulterior pronunţă o hotărâre finală, după depunerea lucrării de specialitate, nu este una conformă cu normele legale incidente în cauză, pentru simplul motiv că, atâta timp cât singurul petit al cererii adresate instanţei de judecată este acela de a se desemna un expert independent în vederea analizării anumitor operaţiuni din gestiunea societăţii şi, mai apoi, întocmirea unui raport, care să fie înmânat acţionarului sau acţionarilor ce reprezintă, individual sau împreună, cel puţin 10% din capitalul social, odată ce judecătorul se pronunţă în sensul numirii expertului, instanţa trebuie să se şi dezînvestească, cererea dată în competenţa sa de soluţionare fiind lămurită.26. Aşadar, legea nu impune stabilirea unui termen pentru depunerea raportului, ca în dosarele în care se încuviinţează administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, deoarece în această procedură nu sunt aplicabile prevederile art. 330 coroborate cu art. 336 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora termenul se stabileşte astfel încât depunerea raportului de expertiză la instanţă să aibă loc cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.27. De asemenea, chiar dacă alin. (2) al art. 136 din Legea nr. 31/1990 statuează că onorariile experţilor vor fi suportate de societate, cu excepţia cazurilor în care sesizarea a fost făcută cu rea-credinţă, nu înseamnă că instanţa iniţial învestită ar avea obligaţia, în lipsa oricărui text de lege, să intervină în continuare în acest diferend pentru a obliga partea adversă să plătească onorariul de expert, dar şi pentru a obliga societatea să permită accesul acestuia şi de a-i pune la dispoziţie toate documentele necesare întocmirii lucrării de specialitate, toate aceste obligaţii rezultând în mod implicit din conţinutul hotărârii menţionate. De altfel, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte reaua-credinţă, societatea pârâtă este citată şi datorită faptului că în sarcina sa se stabileşte suportarea onorariilor experţilor. Societatea poate refuza plata onorariului dovedind că sesizarea a fost făcută cu rea-credinţă. De asemenea, societatea, ulterior întocmirii raportului de expertiză de gestiune, poate formula o acţiune pentru daunele create de verificări şi pentru plata nejustificată a onorariului experţilor contra acţionarilor care au declanşat controlul cu rea-credinţă.28. Exercitarea dreptului de control în cadrul societăţii implică luarea la cunoştinţă de către acţionarii minoritari prin intermediul experţilor desemnaţi a conţinutului anumitor operaţiuni din gestiunea societăţii, singura limitare fiind dată de aceea ca dreptul de control să fie exercitat cu bună-credinţă, fără a se transforma într-un mijloc de şicană da natură a perturba considerabil activitatea curentă a societăţii.29. Blocarea în mod nejustificat a accesului experţilor desemnaţi de instanţă la documentele societăţii pe baza cărora să poată întocmi raportul reprezintă un act al administratorilor care nesocotesc şi încalcă drepturile acţionarilor minoritari. Având în vedere că, potrivit art. 143² din Legea nr. 31/1990, consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie, iar membrii acestuia îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator (art. 144¹ din Legea nr. 31/1990) şi sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor, potrivit dispoziţiilor art. 72 şi 73 din lege, astfel cum se prevede la art. 144² din lege, acţionarii minoritari pot formula acţiune în răspundere împotriva administratorilor. În acest sens, art. 155¹ din Legea nr. 31/1990 prevede că acţionarii reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social au dreptul de a introduce o acţiune în despăgubiri, în nume propriu, dar în contul societăţii, împotriva administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate.30. Astfel cum se prevede la alin. (1¹) al art. 136, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va include raportul pe ordinea de zi a următoarei adunări generale a acţionarilor. Acţionarii minoritari care se consideră vătămaţi printr-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor, contrară legii sau actului constitutiv, se pot adresa instanţei de judecată pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, potrivit art. 132 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 31/1990.31. În ceea ce priveşte eventualele obiecţiuni la raportul de expertiză, ţinând cont de scopul final al procedurii, Curtea observă că, potrivit textului legal criticat, raportul este supus analizei organelor executive şi de control ale societăţii. Având în vedere faptul că raportul trebuie comunicat şi organelor interne de control ale societăţii (cenzori sau auditori interni), Curtea reţine că acestea, datorită rolului şi calificării lor, sunt în măsură să comunice conducerii societăţii soluţii pertinente de corectare a situaţiei relevate în raport. De asemenea, în adunarea generală pot fi prezentate măsurile de redresare a situaţiei, dar pot fi propuse şi alte măsuri în baza raportului. În acest caz, eventualele obiecţiuni pot fi semnalate şi supuse atenţiei adunării generale care va dispune în consecinţă.32. Referitor la neefectuarea expertizei din cauze imputabile sau efectuarea acesteia cu nerespectarea dispoziţiilor legale, Curtea reţine că această situaţie poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală, după caz, a expertului vinovat.33. Prin urmare, analizând textul de lege criticat în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională reţine că art. 136 din Legea nr. 31/1990 nu prevede în sarcina instanţei atribuţii de control în privinţa realizării expertizei. Instanţa nu va analiza pe fond cauza, ci va aprecia asupra admisibilităţii cererii şi pe baza actelor şi lămuririlor părţilor, dacă solicitarea acţionarilor minoritari este întemeiată. Astfel, interpretarea dată de instanţa supremă textului de lege, în sensul că instanţa se dezînvesteşte după desemnarea experţilor, stabilirea obiectivelor expertizei, a onorariului experţilor şi a modalităţii de plată, este corectă. În ceea ce priveşte eventualele incidente apărute ulterior desesizării instanţei de judecată, persoana interesată poate introduce alte acţiuni principale în justiţie în vederea valorificării şi recunoaşterii dreptului său.34. Referitor la critica potrivit căreia procedura reglementată prin textul de lege în interpretarea dată de instanţa supremă contravine art. 21 alin. (3) din Constituţie, astfel cum este interpretat prin prisma art. 6 din Convenţie, prin aceea că nu asigură realizarea efectivă a dreptului la un proces echitabil de vreme ce părţile nu sunt ascultate anterior încuviinţării probei şi nu asigură o examinare a cauzei în mod echitabil, valorificarea dreptului de informare şi control al gestiunii unui acţionar minoritar rămâne irealizabil, Curtea reţine că aceste susţineri nu sunt întemeiate. Astfel, procedura instituită prin art. 136 din Legea nr. 31/1990 este o procedură necontencioasă, în această etapă instanţa competentă verifică doar îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de textul legal, iar competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti îi revine legiuitorului, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, potrivit Codului de procedură civilă, cererea necontencioasă trebuie să fie însoţită de înscrisurile pe care se sprijină. Mai departe, faptul că prin procedura stabilită prin Cartea a III-a a Codului de procedură civilă legiuitorul a prevăzut calea de atac a apelului (recurs în vechea reglementare), care, de altfel, poate fi declarat de orice persoană interesată, inclusiv de terţi, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii, este de natură a da expresie dreptului la un proces echitabil. De altfel, accesul la structurile judecătoreşti şi la mijloacele procedurale, inclusiv la căile de atac, se face cu respectarea regulilor de competenţă şi procedură de judecată stabilite de lege.35. Calea de atac prevăzută în procedura necontencioasă nu îngrădeşte drepturile constituţionale şi, în acelaşi timp, reprezintă o garanţie a aplicării dreptului la un proces echitabil, întrucât acest drept nu poate fi examinat în abstract, ci doar în lumina împrejurărilor specifice fiecărui caz, ţinând seama de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. În soluţionarea cauzelor deschise jurisdicţiei sale, instanţa judecătorească este obligată să dea o hotărâre numai în temeiul legii, interpretând dispoziţiile legale incidente pentru judecarea cauzei.36. În concluzie, nu se poate reţine lipsa de eficienţă a procedurii aplicabile în cazul art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, având în vedere că scopul acesteia este informarea organelor societăţii în vederea unei mai bune funcţionări a societăţii, şi nu satisfacerea unor interese personale ale acţionarilor minoritari.37. În privinţa susţinerilor referitoare la faptul că se instituie un tratament juridic diferenţiat între procedura valabilă în cadrul societăţilor neadmise la tranzacţionare (art. 136 din Legea nr. 31/1990) şi cele admise la tranzacţionare, care sunt guvernate de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004, prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că nici acestea nu pot fi reţinute, deoarece cele două categorii de societăţi nu se află în situaţii identice, legiuitorul având îndrituirea constituţională de a reglementa un tratament juridic distinct în privinţa acestora.38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea de Investiţii Financiare Transilvania - S.A. din Braşov în Dosarul nr. 8.136/62/2013 al Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 136 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990 în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 17 octombrie 2011 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 17 iunie 2014.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Andreea Costin