Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) şi art. 36 alin. (1) teza ultimă din Legea fondului funciar nr. 18/1991, excepţie ridicată de Consiliul Local al Oraşului Ocna Sibiului în Dosarul nr. 545/85/2015 al Tribunalului Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.157D/2015.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din data de 16 iunie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 545/85/2015, Tribunalul Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) şi art. 36 alin. (1) teza ultimă din Legea fondului funciar nr. 18/1991. Excepţia a fost ridicată de Consiliul Local al Oraşului Ocna Sibiului, cu ocazia soluţionării cererii de chemare în judecată formulată de Prefectul judeţului Sibiu, prin care s-a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Local al Oraşului Ocna Sibiului nr. 78/2014 privind atestarea apartenenţei la domeniul privat al oraşului Ocna Sibiului a unor imobile - teren, situate în intravilanul acestuia, ca fiind neîntemeiată şi nelegală.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că dispoziţiile art. 136 alin. (3) din Legea fundamentală reglementează, în mod expres şi limitativ, care sunt bunurile ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, iar Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică constituie legea organică ce stabileşte, în cuprinsul anexei sale, bunurile din domeniul public exclusiv al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. De asemenea, la punctul III din anexa menţionată se enumeră bunurile ce alcătuiesc domeniul public exclusiv al comunelor, oraşelor şi municipiilor, terenurile ce fac obiectul prevederilor de lege criticate nefiind cuprinse în aceasta. Susţine că prin art. 26 alin. (2) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 se interzice trecerea terenurilor ce fac obiectul acestor prevederi de lege din domeniul public în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, astfel încât se instituie o altă categorie de bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, altele decât cele prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituţie, neexistând vreo justificare pentru ca respectivele terenuri intravilane, fără o valoare publică deosebită, să fie menţinute exclusiv în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.6. Susţine, totodată, că art. 120 alin. (1) şi art. 121 alin. (1) şi (2) din Constituţie consacră principiul autonomiei locale care se exercită prin autorităţile administraţiei publice locale şi prin care se rezolvă treburile publice din oraşe şi comune, după cum interesele locale impun la un anumit moment. Textele de lege criticate interzic trecerea terenurilor menţionate din domeniul public în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, prin aceasta, în opinia autorului excepţiei, îngrădindu-se dreptul şi libertatea autorităţilor publice locale de a decide, în temeiul principiului autonomiei locale şi interesului public local, asupra modului în care administrează domeniul public şi privat al municipiului, oraşului sau comunei.7. Susţine că dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) consacră principiul supremaţiei Legii fundamentale şi al obligativităţii legilor, ceea ce semnifică faptul că legile în vigoare trebuie respectate nu numai în sensul aplicării concrete a acestora, ci şi cu ocazia edictării lor. Arată că, în aplicarea acestui principiu, prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, Curtea a statuat că, potrivit art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor", în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. Aşadar, este inadmisibilă existenţa, simultan, a două acte normative, de nivel diferit, care să reglementeze în mod diferit aceleaşi raporturi juridice, în speţă Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 213/1998. Or, prevederile art. 26 alin. (2) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 interzic trecerea unor terenuri intravilane din proprietatea statului în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, în timp ce Legea nr. 213/1998 permite, urmând procedura reglementată de art. 9 alin. (1) şi art. 10 alin. (2), trecerea aceloraşi terenuri din proprietatea statului în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale. Susţine autorul că, prin aceasta, textele de lege criticate încalcă preeminenţa Legii nr. 24/2000, întrucât reglementează în mod diferit faţă de Legea nr. 213/1998 aceleaşi raporturi juridice.8. Tribunalul Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, în condiţiile în care revine legiuitorului sarcina de a stabili modul de reglementare a domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Observă că, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 136 alin. (3), în categoria bunurilor ce fac obiect exclusiv al proprietăţii publice se regăsesc „bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică". Or, Legea nr. 18/1991 este lege organică, iar bunurile care intră sub incidenţa acestui act normativ fac parte din proprietatea publică a statului. Cât priveşte încălcarea, prin prevederile de lege criticate, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 120 şi art. 121, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. În acest sens, arată că dispoziţiile constituţionale invocate se referă la principiul autonomiei locale în cadrul organizării administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale, iar nu la existenţa unei autonomii de decizie în afara cadrului legal, care este general obligatoriu. Principiul autonomiei locale nu exclude obligaţia autorităţilor administraţiei publice locale de a respecta normele cu caracter general, aplicabile pe întreg teritoriul ţării, recunoscând existenţa unor interese locale specifice, distincte, dar care nu sunt în contradicţie cu interesele naţionale, în acest sens fiind dispoziţiile art. 121 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe", dispoziţiile constituţionale ale art. 137 alin. (1) referitoare la formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale autorităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice, dispoziţiile art. 138 alin. (4) din Legea fundamentală, care stabilesc că „Bugetele locale se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile legii.", precum şi Decizia Curţii nr. 743 din 16 decembrie 2014. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, observă că autorul excepţiei îşi motivează critica de neconstituţionalitate prin compararea soluţiilor legislative consacrate prin Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 213/1998. Apreciază că aceste aspecte privesc o problemă de aplicare a legii, de competenţa instanţei judecătoreşti, excedând competenţa instanţei de contencios constituţional. Invocă deciziile Curţii nr. 343 din 24 septembrie 2013 şi nr. 351 din 24 iunie 2014.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare a Curţii, art. 26 alin. (2) şi art. 36 alin. (1) teza ultimă din Legea fondului funciar nr. 18/1991. Din motivele dezvoltate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, astfel cum au fost modificate prin articolul unic din Legea nr. 158/2010 pentru modificarea art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 19 iulie 2010, precum şi dispoziţiile art. 36 alin. (1) ultima teză din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată. Prevederile de lege criticate au următorul conţinut:– Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 18/1991: „(2) Schimbarea regimului juridic al terenurilor prevăzute la alin. (1), din proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale respective în proprietatea privată a acestora, este interzisă şi se sancţionează cu nulitatea absolută." Curtea reţine că alin. (1) al art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, prevede că: „(1) Terenurile situate în intravilanul localităţilor, rămase la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale, de la persoanele care au decedat şi/sau nu au moştenitori, trec în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale respective, în baza certificatului de vacanţă succesorală eliberat de notarul public. În acest sens, secretarul unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia ca, în termen de 30 de zile de la înregistrarea fiecărui deces al persoanelor respective, să comunice camerei notarilor publici competente datele prevăzute la art. 68 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea dezbaterii procedurii succesorale. Neîndeplinirea de către secretarul unităţii administrativ-teritoriale a obligaţiei prevăzute în prezentul alineat se sancţionează administrativ, potrivit legii.";– Art. 36 alin. (1) ultima teză: „Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26."14. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 120 alin. (1) care stabileşte că administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice, art. 121 alin. (1) şi (2) referitor la autorităţile comunale şi orăşeneşti şi art. 136 alin. (3) care reglementează cu privire la bunurile ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta a fost invocată într-o cauză aflată pe rolul instanţei de contencios administrativ, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de prefectul judeţului Sibiu, prin care s-a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Local al Oraşului Ocna Sibiului nr. 78/2014 privind atestarea apartenenţei la domeniul privat al oraşului Ocna Sibiului a unor imobile - teren, situate în intravilanul acestuia, ca fiind neîntemeiată şi nelegală. Totodată, Curtea reţine că, prin Hotărârea Consiliului Local al oraşului Ocna Sibiului nr. 78 din 30 septembrie 2014, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, a fost atestată apartenenţa la domeniul privat al oraşului Ocna Sibiului şi în administrarea Consiliului Local al Oraşului Ocna Sibiului a unor imobile - terenuri, situate în intravilanul oraşului. Secretarul oraşului a refuzat contrasemnarea Hotărârii nr. 78/2014, invocând prevederile art. 26 alin. (2) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991. Anterior, prin Hotărârea Consiliului Local al Oraşului Ocna Sibiului nr. 38 din 30 aprilie 2014, a fost atestată apartenenţa aceloraşi imobile la domeniul public al oraşului Ocna Sibiului şi în administrarea Consiliului Local al Oraşului Ocna Sibiului. Terenurile în cauză fac obiectul unor drepturi de concesiune ai căror titulari sunt proprietarii caselor construite pe aceste terenuri, drepturi înscrise în cartea funciară - foaia de sarcini. Ca urmare a Hotărârii Consiliului Local al Oraşului Ocna Sibiului nr. 38 din 30 aprilie 2014, pentru fiecare teren concesionat s-a făcut o înscriere provizorie în cartea funciară a dreptului de proprietate, cu menţiunea „dobândit prin lege", în favoarea domeniului public al oraşului Ocna Sibiului. 16. Curtea reţine că, potrivit art. 36 alin. (1) din capitolul III al Legii nr. 18/1991, cu denumirea „Dispoziţii privind terenurile proprietate de stat şi unele prevederi speciale", terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, „la data prezentei legi, trec" în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, „urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26". 17. Curtea observă că, din punct de vedere al structurii logico- juridice, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 este o normă de drept incompletă, lipsindu-i un element de structură, astfel încât face trimitere la articolul din aceeaşi lege care îl conţine. Astfel, din formularea ultimei teze a art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 - „urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26" - rezultă că această normă juridică urmează a se completa, împrumutând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26 din aceeaşi lege. Prin urmare, Curtea reţine că norma juridică cuprinsă în art. 36 alin. (1) este o normă de trimitere cu privire la regimul juridic al terenurilor ce fac obiectul său de reglementare. 18. Cât priveşte norma completatoare, respectiv art. 26 din Legea nr. 18/1991 - astfel cum era reglementată la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 (respectiv, 20 februarie 1991) - aceasta stabilea că: „(1) Terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosinţă celor care solicită să-şi construiască locuinţe şi nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24.
(2) Până la efectuarea operaţiunilor prevăzute la alin. (1), terenurile vor fi înscrise şi folosite conform destinaţiei avute."19. Aşadar, din categoria terenurilor care rămâneau la dispoziţia comisiilor de fond funciar făceau parte şi terenurile agricole din intravilan aduse sau preluate în patrimoniul cooperativei agricole de producţie de la membrii cooperatori sau alte persoane care au decedat şi nu au moştenitori. Curtea reţine că aceste terenuri treceau în domeniul privat al comunei, oraşului sau al municipiului şi în administrarea primăriilor, urmând a fi vândute, concesionate sau date în folosinţă, în condiţiile legii, celor care solicitau să-şi construiască locuinţe şi nu aveau teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute de art. 24 din Legea nr. 18/1991. 20. În aceste condiţii, Curtea constată că la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, potrivit art. 36 alin. (1) a operat o dezafectare ope legis din domeniul public al statului, prin trecerea terenurilor aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care erau în administrarea primăriilor, în proprietatea privată a comunelor, oraşelor sau a municipiilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosinţă celor care solicitau să-şi construiască locuinţe şi nu aveau teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24 din lege, de vreme ce aceste terenuri împrumutau regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26 din lege. 21. Curtea observă că prevederile art. 26 din Legea nr. 18/1991 - norma completatoare - au fost modificate prin Legea nr. 158/2010 pentru modificarea art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 19 iulie 2010, iar, ca urmare a modificării menţionate, terenurile situate în intravilanul localităţilor, rămase la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice locale de la persoanele care au decedat şi/sau nu au moştenitori trec în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale, în baza certificatului de vacanţă succesorală eliberat de notarul public. Potrivit alin. (2) al art. 26, schimbarea regimului juridic al acestor terenuri din proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale în proprietatea privată a acestora este interzisă şi se sancţionează cu nulitatea absolută. 22. Cu privire la regimul juridic al moştenirilor vacante, Curtea reţine că, potrivit art. 477 din Codul civil din 1864, „toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public". Cu privire la aceste prevederi ale Codului civil din 1864, Curtea observă că încă din perioada interbelică au fost formulate critici referitor la stabilirea apartenenţei la domeniul public a averilor vacante şi fără stăpân. S-a susţinut că acestea nu pot intra decât în domeniul privat al statului, deoarece ele nu sunt afectate unui interes general. Numai dacă administraţia le-ar afecta ulterior unui interes general ele ar intra în domeniul public al administraţiei. De asemenea, doctrina contemporană reţine că în patrimoniul statului aceste bunuri se află în domeniul privat, iar nu în domeniul public. Ulterior, Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică a îndreptat eroarea cuprinsă în art. 477 din Codul civil din 1864, precizând în art. 25 că „În accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din Codul civil, se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz." Aşadar, coroborând prevederile art. 477 din Codul civil din 1864 cu cele ale art. 25 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului se constituie şi din succesiunile vacante şi bunurile fără stăpân, întrucât, în absenţa unei prevederi legale exprese, bunurile respective aparţin statului, iar nu unei unităţi administrativ-teritoriale. 23. Însă Curtea reţine că, potrivit art. 963 alin. (3) din noul Cod civil, „În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii." Aşadar, noul Cod civil creează expres o vocaţie reziduală a statului, în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, temeiul juridic al dobândirii de către acesta a moştenirii vacante fiind dreptul de suveranitate a statului, de vreme ce statul ia în stăpânire orice bun fără stăpân care se află pe teritoriul său. Art. 553 alin. (2) teza întâi din noul Cod civil, având denumirea marginală „Proprietatea privată", stabileşte faptul că „Moştenirile vacante se constată prin certificat de vacanţă succesorală şi intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară", în acelaşi sens fiind şi art. 1.138 din noul Cod civil - „Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă." În aceste condiţii, Curtea observă că regimul juridic specific aplicabil dreptului de proprietate asupra moştenirilor vacante este reglementat de alin. (2) al art. 553 din actualul Cod civil într-o modalitate diferită şi neechivocă faţă de textul art. 477 din Codul civil din 1864. Aşadar, noul Cod civil inovează în materie, acordând comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în a cărui rază teritorială se află bunurile succesorale la data deschiderii moştenirii, vocaţie generală de a culege moştenirile vacante. Dreptul de proprietate se va dobândi fără înscriere în cartea funciară - soluţie conformă art. 887 alin. (1) din noul Cod civil, potrivit căruia drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, iar moştenirea vacantă intră în domeniul privat al unuia dintre subiectele de drept menţionate (comuna, oraşul sau municipiul). Potrivit art. 55 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile art. 553 alin. (2) din Codul civil se aplică numai moştenirilor deschise după intrarea în vigoare a noului Cod civil. 24. Curtea reţine, de asemenea, că, potrivit art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, la data intrării în vigoare a Codului civil (1 octombrie 2011) se abrogă orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale. În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, au fost abrogate expres, indirect, prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, aşa încât, începând cu data de 1 octombrie 2011, regimul juridic aplicabil moştenirilor vacante este cel stabilit de Codul civil în vigoare. 25. Faţă de toate cele arătate, având în vedere modificarea regimului juridic aplicabil moştenirilor vacante, caracterul incomplet al normei juridice cuprinse în art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, consecinţele asupra litigiului în care prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost ridicată, Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate invocate de autor privesc modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de lege criticate, în raport cu prevederile noului Cod civil, de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) şi art. 36 alin. (1) ultima teză din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, excepţie ridicată de Consiliul Local al Oraşului Ocna Sibiului în Dosarul nr. 545/85/2015 al Tribunalului Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Sibiu - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 mai 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu