Decizia Nr.331 din 12.06.2014

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „R.A.O. Security“ - S.R.L. din Timişoara în Dosarul nr. 8.925/325/2013 al Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 789D/2013.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece prevederile de lege criticate nu contravin normelor constituţionale şi convenţionale invocate de autoarea excepţiei. În acest sens invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, exemplu fiind Decizia nr. 746/2012, prin care Curtea a statuat că soluţia legislativă criticată este constituţională.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 15 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 8.925/325/2013, Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Societatea Comercială „R.A.O. Security“ - S.R.L. din Timişoara într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 8.635 din 18 iunie 2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara (recurs împotriva hotărârii de declinare a competenţei).5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă aduce atingere dreptului la un proces echitabil, deoarece, potrivit prevederilor de lege criticate, nu poate beneficia de două grade de jurisdicţie. De asemenea, apreciază că reglementarea criticată aduce atingere art. 124 alin. (2) din Constituţie, dreptului la apărare şi principiului exercitării căilor de atac, principiu care trebuie interpretat în sensul posibilităţii reale de a exercita o cale de atac, iar nu în sensul suprimării acesteia. În opinia autoarei excepţiei se încalcă şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece prevederile de lege criticate sunt de imediată aplicare, inclusiv în procesele în curs de soluţionare, şi au ca efect privarea persoanei interesate de calea de atac a recursului, deşi anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă exista această cale de atac. În acest context, apreciază că se creează o discriminare între persoanele care nu pot ataca cu recurs hotărârile judecătoreşti pronunţate în această materie, în raport cu ceilalţi participanţi la actul de justiţie care aveau la dispoziţie calea de atac a recursului.6. Totodată, autoarea excepţiei arată că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, faptele contravenţionale se subsumează noţiunii de „acuzaţie în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie. Contravenienţii ar trebui, astfel, să beneficieze de toate drepturile specifice materiei penale, inclusiv posibilitatea contestării hotărârii judecătoreşti pronunţate în fond. Din această perspectivă apreciază că prevederile de lege criticate aduc atingere atât dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor, cât şi celor ale art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la aceeaşi convenţie.7. Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că suprimarea căii de atac împotriva hotărârii de declinare a competenţei are ca scop evitarea tergiversării soluţionării cauzei, pentru a asigura celeritatea procesului şi dreptul la un proces echitabil. Or, atingerea acestor deziderate presupune soluţionarea neîntârziată a oricărui litigiu de către instanţa de judecată competentă. Dreptul la un proces echitabil şi dreptul la folosirea căilor de atac sunt, însă, asigurate prin instituirea în sarcina instanţei învestite prin hotărârea de declinare a competenţei a obligaţiei de a verifica şi de a stabili, din oficiu, dacă este competentă general, material şi teritorial să judece pricina. Totodată, legiuitorul conferă părţii interesate posibilitatea de a critica nelegalitatea sentinţei pronunţate asupra fondului, inclusiv sub aspectul încălcării normelor de competenţă, cu condiţia invocării excepţiei în condiţiile legii.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care prevăd că „Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.“12. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate aceste prevederi de lege contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 124 alin. (2) potrivit căruia „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“. De asemenea, apreciază că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cele ale art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la aceeaşi convenţie.13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în materia excepţiei de necompetenţă, legiuitorul a eliminat calea de atac a recursului care putea fi exercitată împotriva hotărârii prin care instanţa se declara necompetentă. O atare soluţie era prevăzută de art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 şi prevedea că, în situaţia în care instanţa se declara necompetentă, împotriva hotărârii se putea exercita recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare. Această soluţie legislativă a fost modificată prin art. I pct. 20 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, fiind preluată şi în noul Cod de procedură civilă, în cuprinsul art. 132 alin. (3), text de lege criticat în prezenta cauză.14. În continuare, Curtea reţine că potrivit prevederilor art. 132 din Codul de procedură civilă, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă înainte de a se aborda fondul litigiului şi înainte de a se soluţiona alte excepţii, după caz, printr-o încheiere, dacă se declară competentă, sau printro hotărâre, dacă instanţa se declară necompetentă. Textul de lege criticat de autoarea excepţiei, respectiv art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, are în vedere cea de-a doua ipoteză, şi anume admiterea excepţiei de necompetenţă şi, implicit, declinarea competenţei instanţei de judecată, situaţie în care hotărârea nu mai este supusă niciunei căi de atac.15. În legătură cu acest aspect, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece sunt de imediată aplicare, inclusiv în procesele în curs de soluţionare, şi au ca efect privarea persoanei interesate de calea de atac a recursului, deşi, anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă, exista această cale de atac. O atare împrejurare creează, totodată, şi o situaţie discriminatorie între persoanele care nu pot ataca cu recurs hotărârile judecătoreşti pronunţate în această materie, în raport cu ceilalţi participanţi la actul de justiţie, care aveau la dispoziţie calea de atac a recursului.16. Curtea constată că nu poate fi primită susţinerea privind retroactivitatea art. 132 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă, întrucât soluţia legislativă consacrată de acest text de lege, şi anume eliminarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei, era deja în vigoare la momentul în care s-a constatat contravenţia, astfel încât nu poate fi vorba de o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile. De altfel, Curtea reţine că autoarea excepţiei îşi fundamentează critica de neconstituţionalitate pornind de la modalitatea de reglementare în timp a unui incident procedural, şi anume excepţia de necompetenţă, raportându-se la reglementarea anterioară din Codul de procedură civilă, potrivit căreia dacă instanţa se declara necompetentă, împotriva hotărârii se putea exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Astfel, autoarea excepţiei deduce pretinsa neconstituţionalitate a textului de lege criticat prin raportare la o soluţie legislativă anterioară, care nu mai este în vigoare şi care nu îi este aplicabilă.17. Referitor la pretinsa discriminare instituită prin textul de lege criticat, dedusă din perspectiva succesiunii în timp a normelor care reglementează modalitatea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări.18. Curtea reţine, de asemenea, că autoarea excepţiei susţine contrarietatea prevederilor art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă faţă de art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece potrivit acestor prevederi de lege nu poate beneficia de două grade de jurisdicţie şi, întrucât faptele contravenţionale se subsumează noţiunii de „acuzaţie în materie penală“, contravenienţii ar trebui să beneficieze de toate drepturile specifice materiei penale. Curtea constată că această critică este neîntemeiată, având în vedere faptul că procedura instituită prin art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu priveşte judecarea pe fond a cauzei, ci se referă la soluţionarea unui incident procedural, de stabilire a instanţei competente să judece litigiul, singurul motiv pe care instanţa îl poate reţine în hotărârea de declinare fiind propria necompetenţă materială sau teritorială. Dreptul la un proces echitabil şi la exercitarea căilor de atac este, însă, garantat, legiuitorul conferind părţii interesate posibilitatea de a ataca, cu apel, hotărârea prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională, în temeiul art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, astfel cum acest articol a fost modificat prin art. 41 pct. 5 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, iar apelul se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului. Aşa fiind, Curtea constată că, prin eliminarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de declinare a competenţei judecării cauzei, nu se încalcă dreptul la un proces echitabil şi nici principiul dublului grad de jurisdicţie, întrucât caracterul irevocabil al hotărârii de declinare a competenţei nu vizează fondul cauzei.19. Curtea apreciază că intenţia legiuitorului prin adoptarea prevederilor de lege criticate a fost aceea de a se asigura celeritatea judecării cauzelor, prin împiedicarea tergiversării lor ca urmare a exercitării abuzive a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti de declinare a competenţei, raţiunea eliminării căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenţei fiind aceea de a permite ajungerea cauzei într-un timp cât mai scurt în faţa instanţei competente să soluţioneze litigiul dedus judecăţii. Curtea reţine, de asemenea, că hotărârea instanţei de declinare a competenţei este rezultatul unui act de administrare a justiţiei prin care se urmăreşte desfăşurarea în condiţii de legalitate a procesului, de care beneficiază toate părţile, indiferent de calitatea lor procesuală, având în vedere că, potrivit art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 3 din Codul de procedură civilă, actele de procedură efectuate de instanţa necompetentă sunt nule.20. De altfel, Curtea reţine că mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Totodată, art. 129 din Constituţie prevede posibilitatea exercitării căilor de atac în condiţiile legii, ceea ce nu implică obligativitatea stabilirii unor căi de atac împotriva tuturor actelor îndeplinite de judecător în cursul procesului, ci libera exercitare de către părţile interesate şi Ministerul Public a căilor de atac prevăzute de lege.21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „R.A.O. Security“ - S.R.L. din Timişoara în Dosarul nr. 8.925/325/2013 al Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 12 iunie 2014.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAugustin ZegreanMagistrat-asistent,Ingrid Alina Tudora