Decizia Nr.319 din 19.06.2013

asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 242] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 404 din 04 iulie 2013

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Iulia Antoanella Motoc	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Marieta Safta	- prim magistrat-asistent

I. 1. Cu Adresa nr. 936 din 26 aprilie 2013, Preşedintele României a transmis Curţii Constituţionale obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.645 din 29 aprilie 2013 şi formează obiectul Dosarului nr. 297 A/2013.II. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei“ cuprinsă în art. 24 alin. (1) din lege conduce la concluzia că Senatul sau Camera Deputaţilor se poate pronunţa asupra calificării juridice a faptei imputate sau asupra temeiniciei acesteia.Referirile exprese la „motivele concrete şi temeinice“ extrapolează aspectele legate de admisibilitatea, administrarea şi chiar aprecierea probelor, atribute exclusive ale magistratului, de la puterea judecătorească la reprezentanţii puterii legislative. Aceasta întrucât temeinicia, precum şi caracterul concret al motivelor nu pot fi stabilite în afara cadrului trasat de legalitatea, pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor. Se apreciază că, în acest fel, în etapa încuviinţării reţinerii, arestării sau percheziţiei, competenţa plenului fiecărei Camere va exceda unei simple evaluări sau aprecieri legate de seriozitatea şi lipsa arbitrariului la luarea măsurilor respective şi va putea produce consecinţe directe şi indirecte pe terenul asigurării intereselor urmăririi penale sau al judecăţii.Altfel spus, interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că Parlamentul, prin Camerele sale, precum şi comisia parlamentară care are în competenţă analizarea situaţiilor privind imunitatea examinează sub aspectul motivelor concrete, legale şi temeinice cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori cererea de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de deputat sau senator, contravin principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât o asemenea atribuţie este cu totul străină statutului juridic constituţional, rolului şi funcţiilor celor două Camere ale Parlamentului şi conduce la încălcarea rolului puterii judecătoreşti.Prin obligativitatea indicării în cerere sau în sesizare a motivelor concrete, legale şi temeinice pentru care se justifică o anumită măsură sau începerea urmăririi penale, se poate naşte convingerea că Parlamentul, prin Camera competentă, ar urma să judece faptele penale imputate unui deputat sau senator ori unui membru al Guvernului. Or, art. 126 alin. (1) din Constituţia României stabileşte fără echivoc că justiţia se realizează numai prin instanţele judecătoreşti, singurele în măsură să asigure o justiţie unică, imparţială şi egală, astfel cum prevede art. 124 alin. (2) din Constituţie. Camerele nu au atribuţii constituţionale de a se pronunţa asupra calificării juridice sau a temeiniciei imputaţiei, întrucât ar echivala cu încălcarea competenţei şi independenţei puterii judecătoreşti.Se arată că aceleaşi argumente juridice rămân valabile şi în cazul dispoziţiilor art. 24² din legea criticată.III. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.IV. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 51/2857 din 17 mai 2013, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.894 din 17 mai 2013, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.În punctul de vedere exprimat se arată că reglementarea imunităţii parlamentare prin dispoziţiile contestate nu excedează cadrul constituţional care configurează regimul juridic general al mandatului parlamentar, cât timp se prevede în detaliu modul în care cele două Camere ale Parlamentului exercită atribuţii în acest domeniu. Norma criticată este de natură a indica elementele pe care le-ar avea în vedere Camera Deputaţilor şi Senatul, după caz, pentru a îndeplini în cunoştinţă de cauză obligaţia constituţională în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (2) din Constituţie. Înlăturarea acestor prevederi ar duce la ignorarea dispoziţiilor constituţionale menţionate, care au caracter imperativ, cele două Camere fiind ţinute să îndeplinească această atribuţie, care nu este reglementată de legiuitorul constituant ca o simplă formalitate. Acesta a lăsat la latitudinea celor două Camere atât adoptarea deciziei, cât şi modalitatea în care aleg să decidă, având în vedere că Legea fundamentală nu circumstanţiază sub niciun aspect actul de decizie al acestora. Pentru ca decizia deputaţilor sau a senatorilor să nu fie una arbitrară, politică, după reguli imprecise şi aleatoare, sunt necesare câteva elemente care să confere actului de decizie un caracter întemeiat având în vedere dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Constituţie, prin care se reglementează caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, cu interdicţia expresă a mandatului imperativ.În acelaşi punct de vedere se remarcă faptul că nu au existat obiecţii din partea Consiliului Superior al Magistraturii ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cărora le-au fost transmise textele de lege spre informare şi consultare, nici amendamente respinse cu privire la aceste prevederi legale, după cum nici Preşedintele României nu a semnalat aceste aspecte în cererea de reexaminare înaintată anterior.Procedura parlamentară nefiind formală, art. 72 alin. (2) din Constituţie precizează în mod expres „după ascultarea lor“, prin aceasta deducându-se o apreciere a membrilor Camerei respective, atât asupra susţinerilor şi probelor depuse de Parchet, cât şi a susţinerilor şi probelor parlamentarului din cauza respectivă. Totodată, art. 72 alin. (3) din Constituţie prevede expres „în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere [...]“, ceea ce conduce la concluzia că pentru a constata se analizează probe, şi nu simple referate ale procurorilor.Cu referire la dispoziţiile art. 24² din lege, criticate de asemenea de autorul sesizării, se apreciază că procedura parlamentară aplicabilă descrisă de acestea diferă în mod fundamental de procedura procesuală, iar aprecierea unei Camere cu privire la fapte care trebuie determinate nu echivalează cu prerogativele instanţei de judecată.În concluzie, se arată că nu se poate reţine ideea că Senatul sau Camera Deputaţilor se poate pronunţa asupra calificării juridice a faptei sau asupra temeiniciei acesteia, atribute care sunt reglementate prin Legea fundamentală în competenţa instanţelor de judecată, conform regulilor procesuale incidente.V. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis Curţii Constituţionale punctele lor de vedere.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, reţine următoarele:VI. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României.VII. Obiectul sesizării, astfel cum rezultă din examinarea motivării acesteia, îl constituie dispoziţiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24²] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.Dispoziţiile art. I pct. 18 şi 19 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor au următorul cuprins:

– art. I pct. 18: „Articolul 24 se modifică şi va avea următorul cuprins: Articolul 24Procedura în caz de reţinere, arestare sau percheziţie (1) Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului ori a senatorului se adresează de către ministrul justiţiei preşedintelui Camerei din care deputatul sau senatorul face parte, pentru a fi supusă aprobării plenului Camerei respective, în temeiul art. 72 din Constituţia României, republicată. Cererea trebuie să conţină indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei.
(2) Preşedintele Camerei din care face parte deputatul sau senatorul aduce de îndată cererea la cunoştinţa Biroului permanent, care o trimite comisiei care are în competenţă analizarea situaţiilor privind imunitatea, pentru a întocmi un raport în termen de cel mult 3 zile. Raportul comisiei va face referiri punctuale la motivele concrete, legale şi temeinice invocate. Raportul comisiei se aprobă prin votul secret al majorităţii membrilor prezenţi. (3) Hotărârea privind aprobarea cererii ministrului justiţiei se supune spre dezbatere şi adoptare plenului Camerei din care face parte deputatul sau senatorul, în termen de 5 zile de la depunerea raportului, cu respectarea prevederilor art. 67 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
(4) Hotărârea privind aprobarea cererii ministrului justiţiei se adoptă cu votul secret al majorităţii membrilor prezenţi. Aceasta se comunică de îndată ministrului justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Hotărârea intră în vigoare la data comunicării acesteia către ministrul justiţiei.(5) În condiţiile în care Camera Deputaţilor sau Senatul, după caz, nu este în sesiune, preşedintele Camerei respective ia măsurile necesare respectării termenelor prevăzute în prezentul articol.

– art. I pct. 19: „După articolul 24 se introduc două noi articole, art. 24¹ şi 24², cu următorul cuprins: [...] Articolul 24² Procedura în cazul cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de deputat sau de senator(1) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizează Camera Deputaţilor şi Senatul, după caz, pentru a cere începerea urmăririi penale pentru săvârşirea unei fapte penale care are legătură cu exercitarea mandatului unui membru al Guvernului care are şi calitatea de deputat sau de senator, în temeiul art. 109 din Constituţia României, republicată. Sesizarea trebuie să conţină motivele concrete, legale şi temeinice care justifică începerea urmăririi penale.
(2) Preşedintele Camerei sesizate prezintă Biroului permanent cererea, iar acesta sesizează comisia care are în competenţă analizarea situaţiilor privind imunitatea, pentru întocmirea unui raport, stabilind şi un termen pentru depunerea acestuia, care nu poate fi mai mare de 20 de zile.(3) Comisia solicită audierea deputatului sau a senatorului respectiv, iar în cazul în care acesta refuză să se prezinte, aceasta se consemnează în raportul comisiei.(4) Raportul comisiei va face referiri punctuale la motivele concrete, legale şi temeinice invocate; acesta se aprobă prin votul secret al majorităţii membrilor prezenţi.(5) Hotărârea privind aprobarea cererii de începere a urmăririi penale se supune spre dezbatere şi adoptare plenului respectivei Camere în termen de 5 zile de la depunerea raportului. Aceasta se adoptă cu respectarea prevederilor art. 67 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Votul este secret şi se exprimă prin bile.
(6) Hotărârea privind aprobarea cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de deputat sau de senator se transmite Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie şi Preşedintelui României, de către preşedintele Camerei respective.(7) Prevederile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi foştilor membri ai Guvernului care au calitatea de deputat sau de senator pentru faptele săvârşite în calitate de membru al Guvernului. VIII. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) potrivit cărora „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale“, ale art. 124 alin. (2) potrivit cărora „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“, precum şi ale art. 126 alin. (1), care stabilesc că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“. IX. Cadrul constituţional, legal şi regulamentar în materia imunităţii parlamentare Înainte de a proceda la analiza criticilor punctuale formulate, Curtea a examinat cadrul normativ în vigoare în materia imunităţii parlamentare, cu referire specială la procedura ridicării imunităţii. Acest cadru este dat de art. 72 din Constituţie şi de normele dezvoltătoare cuprinse în Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, cu modificările ulterioare, Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 13 noiembrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, şi Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează:

– art. 72 din Constituţie - Imunitatea parlamentară:
(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.“;

– art. 24 din Legea nr. 96/2006 - Procedura în caz de reţinere, arestare sau percheziţie:
(1) Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului ori a senatorului se adresează preşedintelui Camerei din care face parte de către ministrul justiţiei.(2) Preşedintele Camerei din care face parte deputatul sau senatorul aduce de îndată cererea la cunoştinţa Biroului permanent, după care o trimite Comisiei juridice respective, care va întocmi un raport in termen de 3 zile. Hotărârea Comisiei juridice se adoptă prin votul secret al majorităţii membrilor săi.(3) Cererea ministrului justiţiei, însoţită de raportul Comisiei juridice, se supune spre dezbatere şi adoptare plenului Camerei din care face parte deputatul sau senatorul, în termen de 5 zile de la depunerea raportului. (4) Camera hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii membrilor săi. Hotărârea Camerei se comunică de îndată ministrului justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 3 zile. Data comunicării către ministrul justiţiei este data intrării în vigoare a hotărârii.(5) În condiţiile în care Parlamentul se găseşte în vacanţă, preşedintele Camerei ia măsurile necesare respectării termenelor prevăzute în prezentul articol.“;

– art. 195 din Regulamentul Camerei Deputaţilor [cuprins în capitolul IV Statutul deputatului, Secţiunea 1 - Imunitatea parlamentară]:[...] (2) Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie se adresează preşedintelui Camerei Deputaţilor de către ministrul justiţiei. Săvârşirea sau descoperirea ulterioară a unor noi fapte penale determină introducerea unei noi cereri de reţinere, arestare sau percheziţie.(3) Preşedintele Camerei aduce la cunoştinţă deputaţilor cererea, în şedinţă publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi spre examinare, care va stabili, prin raportul său, dacă există sau nu există motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă, în cel mult 5 zile de la sesizare, prin votul majorităţii membrilor acesteia. Votul este secret.(4) Ministrul justiţiei va înainta Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi toate documentele pe care aceasta le solicită; în caz de refuz comisia se va adresa Camerei Deputaţilor, prin intermediul Biroului permanent, pentru a hotărî cu privire la acest refuz.(5) Cererea prevăzută la alin. (2), împreună cu raportul comisiei, se înaintează grupului parlamentar din care face parte deputatul în cauză. Grupul îşi va exprima punctul de vedere cu privire la cerere într-un raport scris, în termen de 5 zile de la data sesizării grupului.(6) În cazul deputaţilor care nu fac parte din niciun grup parlamentar, aceştia pot să depună la Biroul permanent punctul de vedere cu privire la cerere.(7) Raportul comisiei împreună cu raportul grupului parlamentar se înaintează Biroului permanent şi se supun dezbaterii şi aprobării Camerei Deputaţilor.(8) Camera Deputaţilor se va pronunţa asupra măsurii în cel mult 20 de zile de la sesizare, cu votul majorităţii membrilor prezenţi.“;

– art. 172 şi 173 din Regulamentul Senatului [cuprinse în capitolul IV Statutul senatorului, secţiunea 1 - Imunitatea parlamentară]:

– art. 172: „[...] (6) Cererea de autorizare a trimiterii în judecată, penală ori contravenţională, precum şi cererea de reţinere, de arestare sau de percheziţie se adresează preşedintelui Senatului de către ministrul justiţiei.
(7) Preşedintele Senatului aduce cererea la cunoştinţă senatorilor în şedinţă publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări spre examinare, care va stabili dacă a fost sau nu a fost făcută în scopul de a-l abate pe senator de la exerciţiul funcţiei sale. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret al majorităţii membrilor acesteia.(8) Biroul permanent al Senatului supune spre dezbatere şi aprobare, plenului raportul comisiei, temeinic motivat, în termen de 15 zile de la data depunerii lui.(9) Cererile de reţinere, de arestare, de percheziţie se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.Art.173. - Senatul hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii membrilor săi.“ Examinarea acestor dispoziţii relevă existenţa unor paralelisme legislative, în sensul că norme cu caracter procedural privind cazurile de reţinere, arestare sau percheziţie a deputaţilor şi senatorilor sunt stabilite atât la nivelul legii organice (Legea nr. 96/2006), cât şi la nivelul regulamentelor parlamentare. Or, sub acest aspect, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte în art. 14 alin. (1) că „Reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ.“ În acelaşi sens, Curtea Constituţională a statuat că se impune ca regulile de procedură să fie stabilite prin regulamentele celor două Camere, iar nu prin lege (a se vedea Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013). De asemenea, sistematizarea reglementărilor referitoare la activitatea parlamentară şi cuprinderea lor într-un volum, în sensul aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale, ar veni în sprijinul eliminării unor astfel de paralelisme, facilitând activitatea parlamentară. X. Cu privire la criticile punctuale formulate: 1. Curtea constată că prin dispoziţiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24²] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, ce formează obiectul sesizării, se menţine deficienţa de tehnică legislativă mai sus relevată. În aceste texte, legiuitorul dezvoltă regulile privitoare la procedura reţinerii, arestării sau percheziţiei deputaţilor ori senatorilor, cu referire distinctă la membrii Guvernului care au şi calitatea de deputat sau de senator. Reglementarea acestei proceduri este criticată în prezenta cauză, motivându-se, în esenţă, că induce concluzia că Senatul sau Camera Deputaţilor se pot pronunţa asupra calificării juridice a faptei ori asupra temeiniciei acesteia, în contradicţie cu prevederile constituţionale care reglementează principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi înfăptuirea justiţiei. 2. Curtea constată că aceste critici sunt întemeiate, întrucât terminologia utilizată de legiuitor pentru reglementarea procedurii menţionate este confuză şi lipsită de predictibilitate, fiind susceptibilă de a conduce la interpretări în sensul celor arătate în motivarea sesizării. 3. Astfel, art. 24 alin. (1) din lege, în noua redactare, prevede că cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului ori a senatorului „trebuie să conţină indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei“, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că „raportul comisiei va face referiri punctuale la motivele concrete, legale şi temeinice invocate“. De asemenea, art. 24² din lege, nou- introdus, stabileşte în alin. (1) că sesizarea trebuie să conţină „motivele concrete, legale şi temeinice“ care justifică începerea urmăririi penale, iar în alin. (4) că „raportul comisiei va face referiri punctuale la motivele concrete, legale şi temeinice invocate“. Este evidentă preocuparea legiuitorului de a asigura fundamentarea cererii de reţinere, arestare şi percheziţie, atât în fapt, cât şi în drept, în scopul de a oferi posibilitatea aprecierii seriozităţii şi bunei-credinţe a măsurii solicitate, în sensul că aceasta are în vedere fapte concret determinate şi nu e inspirată de motive politice. Cu toate acestea, modul de redactare a dispoziţiilor criticate, şi anume referirea, întărită prin repetiţie, la „motive temeinice“, conduce la interpretarea potrivit căreia Camerele sesizate cu astfel de cereri realizează mai mult decât o apreciere a seriozităţii şi loialităţii măsurii în cauză, interferând nepermis cu activitatea specifică instanţelor de judecată, singurele în măsură să se pronunţe asupra calificării juridice sau a temeiniciei imputaţiei. Curtea constată în acest sens că şi textul constituţional de referinţă în materia imunităţii parlamentare utilizează noţiunea de „temei“, însă într-un alt înţeles juridic decât cel la care se referă normele criticate. Astfel, art. 72 alin. (3) teza finală din Constituţie prevede că, „în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri“. Sensul noţiunii de „temei“ este cel explicitat de Curte în jurisprudenţa sa, de exemplu, atunci când, examinând dispoziţiile incidente în această materie cuprinse în Regulamentul Senatului, a reţinut, cu privire la imunitatea parlamentară, că aceasta „constituie o măsură de protecţie constituţională a mandatului parlamentar [...]. Esenţa acestei protecţii constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră şi numai în considerarea temeiului de fapt şi de drept care justifică reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată, penală sau contravenţională, a senatorului.“ (Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994). Aşadar, în sensul art. 72 din Constituţie, noţiunea de „temei“ vizează fundamentare în fapt şi în drept a măsurilor solicitate, iar nu şi aprecierea temeiniciei ca însuşire a deciziei organelor de jurisdicţie de a reflecta realitatea obiectivă a faptelor, întrucât aceasta din urmă ar presupune o analiză şi apreciere a probelor care au condus la respectiva decizie sau măsură (concretizată în cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului ori a senatorului). Din examinarea dispoziţiilor art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24²] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor rezultă că acestea nu se referă la „temeiuri“ de fapt şi de drept ale cererii în cauză, în înţelesul art. 72 din Constituţie, ci la temeinicia motivelor („motive temeinice“) care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei. Or, aprecierea temeiniciei acestor motive presupune o activitate de analiză şi evaluare care excedează cadrului activităţii parlamentare, întrucât antamează problematica probelor existente în cauză, putând produce consecinţe directe şi indirecte pe terenul asigurării intereselor urmăririi penale sau al judecăţii. În acest sens este de altfel chiar punctul de vedere transmis în cauză de Preşedintele Camerei Deputaţilor, în care se reţine că procedura parlamentară în acest caz ar presupune „o apreciere a membrilor Camerei respective, atât asupra susţinerilor şi probelor depuse de Parchet, cât şi a susţinerilor şi probelor parlamentarului din cauza respectivă“, concluzia exprimată fiind aceea că „pentru a constata se analizează probe şi nu simple referate ale procurorilor“. Acceptarea în consecinţă, în condiţiile unei lipse de precizie a dispoziţiilor criticate, a posibilităţii interpretării lor în sensul că Parlamentul, prin Camerele sale, precum şi comisia parlamentară care are în competenţă analizarea situaţiilor privind imunitatea să procedeze la examinarea probelor care stau la baza cererii de reţinere, arestare ori percheziţie a unui deputat sau senator ori a cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de deputat sau senator, asemenea unui organ de jurisdicţie, ar echivala cu admiterea unei ingerinţe a Parlamentului în activitatea altor autorităţi publice, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat. Încuviinţând sau respingând cererea - care fără îndoială trebuie să fie motivată în fapt şi în drept - Camerele Parlamentului nu se transformă într-un organ de jurisdicţie. Acestea nu „spun dreptul“, competenţă ce revine exclusiv instanţei de judecată, ci apreciază dacă măsura solicitată are un temei serios pentru a justifica întreruperea exerciţiului mandatului parlamentar. În acest scop, Parlamentul, prin Camerele sale, comisiile parlamentare, pot solicita furnizarea de informaţii şi precizări, fără a împieta însă asupra cercetării penale în cauză. Astfel fiind, pentru evitarea oricărei confuzii între activitatea Parlamentului şi a organelor de jurisdicţie în materia procedurii ridicării imunităţii parlamentare se impune o redactare precisă şi univocă a dispoziţiilor legale care guvernează această procedură. 4. Curtea mai constată aceeaşi manieră confuză de redactare şi în privinţa altor prevederi ale textelor de lege criticate. Astfel sunt alineatele (5) şi (6) ale art. 24², care, potrivit celor reţinute de Consiliul Legislativ în avizul formulat în cauză, ar trebui să se refere la „cererea de începere a urmăririi penale“, iar nu la „aprobarea cererii de începere a urmăririi penale“. Deşi la punctul 13 din Avizul Consiliului Legislativ referitor la propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor a fost formulată în mod expres recomandarea ca alineatele menţionate să debuteze cu expresia „Hotărârea privind cererea de începere a urmăririi penale...“, aceasta nu a fost însuşită de legiuitor. Aceleaşi constatări sunt valabile şi cu privire la alin. (3) şi (4) ale art. 24 din lege, în ceea ce priveşte expresia „Hotărârea privind aprobarea cererii ministrului justiţiei...“ aflată la începutul celor două alineate. 5. Întrucât, pentru considerentele arătate, întreaga reglementare a procedurii în caz de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului ori a senatorului, respectiv a procedurii în cazul cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de deputat sau de senator este lipsită de claritate şi precizie, generând confuzii sub aspectul exercitării competenţelor specifice Parlamentului, pe de o parte, şi a celor specifice instanţelor judecătoreşti, pe de altă parte, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24²] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, în ansamblul lor, sunt neconstituţionale, fiind în contradicţie cu prevederile Legii fundamentale cuprinse în art. 1 alin. (4) care reglementează principiul separaţiei puterilor în stat, în art. 1 alin. (5) care reglementează principiul legalităţii şi în art. 126 alin. (1) referitoare la realizarea justiţiei. XI. Curtea reţine că a mai fost sesizată cu privire la neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Această lege, adoptată de cele două Camere ale Parlamentului în şedinţa comună din 22 ianuarie 2013, în forma dată după reexaminarea la cererea Preşedintelui României (cerere formulată în 4 februarie 2013), a fost contestată la Curtea Constituţională de un număr de 25 de senatori, obiecţia de neconstituţionalitate fiind înregistrată în data de 14 februarie 2013. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate au criticat legea, în ansamblul său, sub aspectul procedurii de adoptare după reexaminarea la cererea Preşedintelui României, precum şi, în mod special, dispoziţiile art. I pct. 3 [referitoare la modificarea art. 7] şi ale art. I pct. 14 [referitoare la introducerea art. 19¹] din lege. Prin Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat, în raport cu criticile formulate, că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor sunt neconstituţionale după cum urmează: art. I pct. 3, în ceea ce priveşte art. 7 alin. (2) lit. d) din legea astfel cum a fost modificată, referitor la termenul de 45 de zile în care deputatul sau senatorul poate contesta la instanţa de contencios administrativ raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate; art. I pct. 14, în ceea ce priveşte art. 19¹ alin. (1) şi (2) referitor la „Conflictul de interese“. După operarea unor modificări în vederea punerii în acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale mai sus menţionată şi adoptarea legii în forma modificată, aceasta a fost contestată din nou la Curtea Constituţională, în data de 21 martie 2013, de un număr de 51 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal. Aceştia au criticat art. I pct. 14 [referitor la introducerea art. 19¹ alin. (1)] din lege, arătând că acesta conservă, în parte, viciile de neconstituţionalitate constatate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 81/2013, precum şi art. IV al legii, cu motivarea că depăşeşte cadrul aceleiaşi decizii, precum şi al cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României. Prin Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 18 aprilie 2013, Curtea a admis în parte obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 14 [referitoare la introducerea art. 19¹ alin. 1] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor sunt neconstituţionale, în raport cu criticile formulate, respingând totodată, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. IV din aceeaşi lege. După operarea unor modificări, adoptarea şi transmiterea la promulgare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, Preşedintele României a formulat prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, care a relevat existenţa altor vicii de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor cuprinse în lege. Astfel fiind, Curtea aminteşte considerentele cuprinse în deciziile sale nr. 81/2013 şi nr. 195/2013, în sensul că, folosind acest prilej legislativ, la nivelul celor două Camere ale Parlamentului să fie revăzute textele constatate ca fiind neconstituţionale, inclusiv cu referire la Regulamentele parlamentare, şi să se asigure o corelare şi o tratare unitară, într-un limbaj juridic clar şi precis, a problematicii supuse reglementării. Cu referire la instituţia imunităţii parlamentare, respectiv a ridicării imunităţii, este recomandabil ca, pe baza celor mai bune practici în materie în statele membre ale Uniunii Europene, să se procedeze la elaborarea unei proceduri clare în cadrul Regulamentelor parlamentare. Aceste proceduri trebuie, pe de o parte, să asigure realizarea rolului constituţional al imunităţii parlamentare ca mijloc de protecţie „împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice“ (astfel cum Curtea Constituţională s-a exprimat, de exemplu, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008), iar, pe de altă parte, să nu încalce rolul şi competenţele altor instituţii şi autorităţi publice. Curtea reţine în acest sens, cu titlu exemplificativ, dispoziţiile Regulamentului Parlamentului European, care, referindu-se în art. 6 la ridicarea imunităţii, stabileşte că, „în exercitarea competenţelor sale în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile, Parlamentul urmăreşte în special conservarea integrităţii sale ca adunare legislativă democratică şi asigurarea independenţei deputaţilor în îndeplinirea atribuţiilor care le revin“. De asemenea, referindu-se în art. 7 la procedurile privind imunitatea, acelaşi Regulament prevede: „Comisia poate emite un aviz motivat privind competenţa autorităţii în cauză şi admisibilitatea cererii, dar nu se pronunţă în niciun caz asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei deputatului sau asupra oportunităţii sau inoportunităţii urmăririi penale a deputatului pentru opiniile sau actele care îi sunt imputate, chiar dacă examinarea solicitării îi permite comisiei să dobândească o cunoaştere aprofundată a cauzei.“ Tot astfel, Regulile de procedură ale Bundestagului, reglementând în anexa 6 principiile care guvernează problematica imunităţii parlamentare, stabilesc, în ceea ce priveşte deciziile în această materie, că privilegiul imunităţii este destinat în primul rând asigurării capacităţii Bundestagului de a lucra şi funcţiona; membrii acestuia sunt îndreptăţiţi să decidă fără a fi influenţaţi de motive arbitrare. Decizia de ridicare a imunităţii este luată de Bundestag pe propria răspundere, punând în balanţă interesele Parlamentului şi pe cele ale altor autorităţi publice şi luând în considerare interesele membrilor la care se referă. În cadrul acestei proceduri nu se realizează un examen al probelor, iar decizia adoptată nu conţine o calificare a ceea ce este corect ori greşit sau o constatare a vinovăţiei ori nevinovăţiei. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia României, precum şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24²] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din 19 iunie 2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată prin Decizia nr. 319 din 19 iunie 2013, considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] şi ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea art. 24²] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată deoarece nu încalcă nicio dispoziţie constituţională. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, „imunitatea parlamentară constituie o măsură de protecţie constituţională a mandatului parlamentar [...]. Esenţa acestei protecţii constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră şi numai în considerarea temeiului de fapt şi de drept care justifică reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată, penală sau contravenţională, a senatorului“. Pornind de la ideea că legiuitorul constituant a considerat necesar să introducă în textul Legii fundamentale garanţii ce trebuie respectate în cazul ridicării imunităţii parlamentare, ca etapă premergătoare începerii urmăririi penale şi trimiterii în judecată, penală sau contravenţională, a parlamentarilor, precum şi în cazul reţinerii, arestării ori percheziţiei acestora, trebuie subliniat că această procedură urmăreşte prevenirea riscului exercitării sale cu rea-credinţă, abuziv sau şicanatoriu, ca instrument de presiune ori constrângere a parlamentarilor. În acest sens, de altfel, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, că „imunitatea parlamentară [...] este un mijloc de protecţie împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice“. De aceea, încuviinţarea Camerei din care face parte parlamentarul cu privire la care ar urma să se ia măsura reţinerii, arestării sau percheziţionării ori faţă de care să înceapă cercetarea penală are ca scop prevenirea unor astfel de posibile abuzuri. Decizia pe care membrii Camerei o iau cu privire la cererea formulată în acest sens nu face decât să evalueze dacă solicitarea este făcută cu bună-credinţă, în spiritul loialităţii instituţionale, şi dacă aceasta vizează fapte de natură să justifice atingerea adusă - prin măsurile menţionate - statutului de parlamentar. Din această perspectivă este evident că cererea înaintată Camerei trebuie să fie motivată, fiind indispensabilă, pentru analizarea acesteia, precizarea motivelor de fapt şi de drept pe care se bazează solicitarea. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate, care impun „indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei“, nu conduc la substituirea Parlamentului în atributele specifice puterii judecătoreşti, astfel că nu se poate susţine încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Acestea reprezintă elemente minimale de informare a parlamentarilor membri ai Camerei respective, care îi ajută să îşi ducă la îndeplinire obligaţia constituţională înscrisă în art. 72 din Legea fundamentală. În lipsa acestora sau în ipoteza în care acestea ar fi sumare, vagi ori superficiale, încuviinţarea măsurii s-ar reduce la o simplă formalitate, golind de conţinut textul constituţional care conferă Parlamentului dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de încuviinţare a percheziţionării, reţinerii sau arestării deputaţilor şi senatorilor ori de începere a urmăririi penale împotriva acestora. Simpla formulare a cererii, neînsoţită de motivaţia, în fapt şi în drept, a acesteia, ar pune parlamentarii în situaţia de a se pronunţa pe criterii arbitrarii, aleatorii şi lipsite de obiectivitate. O asemenea situaţie ar fi contrară chiar intereselor justiţiei, pentru că ar putea conduce la aprecierea cererii doar pe baza afirmaţiilor parlamentarului în cauză, care ar putea să prezinte propria variantă, cu denaturarea adevărului, lipsa altor informaţii fundamentate pe fapte şi prevederi legale expunând ceilalţi parlamentari la riscul pronunţării unei hotărâri bazate exclusiv pe versiunea subiectivă a celui ce face obiectul cererii. În mod concret, criticile din sesizare, constatate ca fiind întemeiate de Curte, au în vedere în special textul art. 24 alin. (1) din lege, în noua redactare, care prevede că cererea de reţinere, arestare sau percheziţie a deputatului sau a senatorului „trebuie să conţină indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală şi motivele concrete şi temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziţiei“, dar şi cuprinsul celorlalte articole nou-introduse sau modificate care făceau referire la motive temeinice în cazul măsurilor preventive ce impuneau aprobarea Camerei din care parlamentarul făcea parte. În realitate, atât susţinerile din sesizare, cât şi toată argumentaţia deciziei cu care nu suntem de acord se referă cu precădere la lipsa de predictibilitate a textelor criticate, determinată de imprecizia formulării, mai exact referirea repetitivă din cuprinsul legii la „motive temeinice“. Prin decizie Curtea îşi exprimă îngrijorarea că această sintagmă ar putea „produce consecinţe directe şi indirecte pe terenul asigurării intereselor urmăririi penale sau al judecăţii“ deoarece „aprecierea temeiniciei acestor motive presupune o activitate de analiză şi evaluare care excedează cadrului activităţii parlamentare, întrucât antamează problematica probelor existente în cauză“. Deşi aceste îngrijorări exprimate în opinia majoritară pot fi explicate şi de unele formulări nereuşite, precum şi de unele practici anterioare discutabile, remarcăm totuşi că textul, în formularea propusă, nu poate alimenta acest tip de comportament al celor două Camere. De altfel, doar interpretarea excesiv de subiectivă şi distorsionată a oricărui tip de normă, în orice modalitate ar fi redactată, ar putea conduce la transformarea Parlamentului „într-un organ de jurisdicţie“, astfel cum reţine Curtea în motivarea soluţiei. Este bine cunoscut că atributul Camerelor de a decide, prin majoritatea voturilor membrilor lor, asupra încuviinţării măsurilor preventive pe care constituantul le-a dat în sarcina lor, este unul care are la bază independenţa mandatului parlamentar, voinţa deputatului ori a senatorului fiind singura care îi va dicta să voteze într-un fel sau altul. De aceea, este în interesul statului şi al cetăţenilor, în general, şi în interesul urmăririi penale şi al judecăţii ca, în situaţia în care se impune luarea unei măsuri preventive, parlamentarii să voteze pentru încuviinţarea acelei măsuri. Or, dacă cererea adresată Camerei din care cel presupus că ar fi săvârşit o faptă penală face parte nu este în niciun fel justificată, dacă nu va conţine motive temeinice care să justifice luarea măsurii, va fi foarte dificil să convingă majoritatea deputaţilor şi a senatorilor să voteze în favoarea dispunerii acesteia. De aceea, este în interesul societăţii în ansamblu, dar şi al desfăşurării urmăririi penale şi al procesului penal ca procurorul să redacteze o cerere cât mai bine justificată, cu indicarea principalelor argumente, ştiut fiind că măsurile preventive la care face referire constituantul român sunt extrem de intruzive în drepturi, cu consecinţe extrem de grave pentru reputaţia şi imaginea deputatului sau a senatorului respectiv, elemente esenţiale pentru mediul din care acesta provine şi în care îşi desfăşoară activitatea (mediul politic), încrederea publică fiind elementul de bază pentru un om politic astfel cum este deputatul ori senatorul. Cererea la care face referire legea criticată este instrumentul prin care se pune în practică o instituţie politică extrem de importantă pentru buna funcţionare a statului de drept, imunitatea parlamentară. Or, aşa cum am precizat deja, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, că imunitatea parlamentară „constituie o măsură de protecţie constituţională a mandatului parlamentar... Esenţa acestei protecţii constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră şi numai în considerarea temeiului de fapt şi de drept care justifică reţinerea, arestarea, percheziţionarea... senatorului“. Aşadar, este evident că măsurile aprobate de parlamentari, prin vot, trebuie să aibă un temei de fapt şi de drept, acestea referindu-se la măsura preventivă ce urmează a fi aprobată, iar nu la vinovăţia ori nevinovăţia deputatului sau a senatorului. De altfel, textul constituţional însuşi foloseşte acelaşi termen - „temei“ - la art. 72 alin. (3) din Constituţie, unde se precizează: „în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri“. Or, este evident că dacă lipsa de temeinicie a măsurii va conduce la revocarea ei, cu atât mai mult cererea formulată trebuie să prezintă „motive temeinice“ care vor conduce apoi la luarea deciziei de către Camera competentă. Distincţia pe care o face Curtea, în decizia astfel pronunţată, între „fundamentarea în fapt şi în drept“ a măsurilor solicitate şi „aprecierea temeiniciei ca însuşire a deciziei organelor de jurisdicţie de a reflecta realitatea obiectivă a faptelor“ este una artificială, deoarece luarea deciziei are la bază argumentele din cerere, iar „aprecierea“ celui ce votează într-un sens sau altul este un element de conştiinţă, ce nu poate forma obiectul legiferării. Astfel fiind, cerinţa legiuitorului ca cererea să conţină „motive temeinice“ era formulată de o asemenea manieră încât să reprezinte un echilibru între necesitatea de a lua măsuri preventive ori de câte ori se impune pentru buna desfăşurare a urmăririi penale ori a procesului penal şi necesitatea protejării parlamentarului de măsurile şicanatorii, abuzive, pur politice, luate împotriva unei persoane ce are o calitate specială, pe aceea de parlamentar, scop urmărit de instituţia imunităţii. De altfel, acest tip de inviolabilitate este întâlnită în majoritatea statelor democratice (protecţia mandatului parlamentar fiind în unele state mult mai largă, mergând până la protecţia împotriva urmăririi ori trimiterii în judecată, ceea ce nu este cazul în actuala Constituţie a României). Este evident că din formularea legii rezultă că votul Camerei nu are legătură cu stabilirea vinovăţiei persoanei cercetate ori urmărite şi nici măcar nu obligă în vreun fel organul competent să dispună măsura preventivă respectivă (ştiut fiind că arestarea se dispune de instanţa competentă, dar numai după obţinerea aprobării Camerei din care parlamentarul face parte). Comisia parlamentară competentă să întocmească avizul şi raportul şi plenul Camerei nu au fost transformate în organe de jurisdicţie care să analizeze corectitudinea sau legalitatea calificării juridice a faptelor ori să stabilească vinovăţia făptuitorului, acestea rămânând atribuţiile exclusive ale puterii judecătoreşti. De altfel, este de domeniul evidenţei că termenii criticaţi vizează nu un act procesual, ci exclusiv cererea de încuviinţare adresată Parlamentului, act cu un alt regim juridic din moment ce implică atributul şi competenţele organului reprezentativ suprem al poporului român. Din acest punct de vedere, extrapolând ipotezele, s-ar putea susţine, la fel de incorect, că, dacă organele judiciare adresează Parlamentului o cerere nemotivată şi neexplicată, se poate vorbi de o încercare a acestora de a se substitui Parlamentului. Pentru toate aceste consideraţii apreciem că soluţia pe care Curtea Constituţională ar fi trebuit să o pronunţe ar fi fost cea de respingere ca neîntemeiată a obiecţiei de neconstituţionalitate. Judecător, Prof. univ. dr. Valer Dorneanu Judecător, Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru Judecător, Petre Lăzăroiu Judecător, Prof. univ. dr. Tudorel Toader