Decizia Nr.318 din 10.06.2014

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281³ alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Omatcons“ - S.R.L. în Dosarul nr. 8.942/55/2012 al Tribunalului Arad - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 615D/2013.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul se află la al doilea termen de judecată, având în vedere că la termenul din 22 mai 2014 Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 153 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat judecarea cauzei pentru data de 10 iunie 2014.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi menţinere a jurisprudenţei în materie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Încheierea din 24 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 8.942/55/2012, Tribunalul Arad - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281³ alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865.6. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Omatcons“ - S.R.L. cu prilejul soluţionării recursului declarat împotriva Încheierii din Camera de consiliu pronunţată la 29 mai 2013 de Judecătoria Arad într-o cauză având ca obiect o cerere de îndreptare a unei erori materiale.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia apreciază că dispoziţiile legale criticate exclud dreptul şi posibilitatea creditorului din cadrul procedurii ordonanţei de plată emise în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte între profesionişti de a ataca încheierea de îndreptare a erorii materiale pronunţate ca urmare a cererii formulate de către el însuşi sau de către debitor. De asemenea, susţine că, potrivit art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007, act normativ în prezent abrogat prin Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013, dar aplicabil situaţiilor născute anterior datei menţionate, împotriva ordonanţei de plată debitorul poate formula cerere în anulare, în termen de 10 zile de la data comunicării acesteia.8. În continuare, arată că din coroborarea dispoziţiilor art. 281³ alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 cu cele ale art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 rezultă că încheierea prin care a fost admisă sau respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale a unei ordonanţe de plată emise în procedura prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 este supusă căii de atac a cererii în anulare, însă dreptul de a promova această cale de atac este recunoscut numai debitorului. Astfel, se instituie un tratament diferenţiat între creditor şi debitor - părţi în cadrul procedurii de emitere a ordonanţei de plată prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007, în măsura în care sunt interpretate că recursul promovat de către creditor împotriva încheierii pronunţate în temeiul art. 281 din Codul de procedură civilă din 1865, prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate într-o ordonanţă de plată emisă în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007, este inadmisibil. Totodată, susţine că este evidentă situaţia discriminatorie cauzată prin tratamentul diferenţiat aplicat persoanelor care se află în situaţii identice, fapt ce contravine principiului egalităţii consacrat prin dispoziţiile art. 16 şi dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.9. Tribunalul Arad - Secţia civilă apreciază că „nu se pune problema neconstituţionalităţii textului criticat“. În acest sens, apreciază că sunt edificatoare considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 582 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 23 iunie 2009.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 281³ alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, cu următorul conţinut: „Încheierile pronunţate în temeiul art. 281 şi 281¹, precum şi hotărârea pronunţată potrivit art. 281², sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ori completarea.“14. Având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora „dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare“, precum şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, se reţine îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a prezentei excepţii.15. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) teza întâi privind accesul liber la justiţie, precum şi art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul excepţiei, în calitate de creditor, a declarat recurs împotriva Încheierii din Camera de consiliu pronunţată la data de 29 mai 2013 de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 8.942/55/2012 într-o cauză având ca obiect o cerere de îndreptare a erorii materiale, cerere formulată în primă instanţă de către debitoarea Societatea Comercială Tahal Consulting Engineers LTD Tel Aviv - Sucursala Bucureşti. Cererea de îndreptare a erorii materiale a fost admisă de către prima instanţă şi ea se referă la Ordonanţa nr. 6.763/23.07.2012 a Judecătoriei Arad, calea de atac inserată în dispozitivul încheierii fiind cererea în anulare pentru debitor în termen de 10 zile de la comunicare. Astfel, autorul excepţiei, faţă de invocarea excepţiei inadmisibilităţii recursului, în raport cu dispoziţiile art. 281³ alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a acestor norme legale, întrucât exclud dreptul şi posibilitatea creditorului din cadrul procedurii ordonanţei de plată emise în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte între profesionişti de a ataca încheierea de îndreptare a erorii materiale.17. Referitor la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 (act normativ în prezent abrogat prin Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013, dar aplicabil situaţiilor născute anterior datei menţionate), Curtea reţine că a fost adoptată pentru a stabili măsuri pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată asumate prin contracte comerciale şi pentru reglementarea unei proceduri simplificate de soluţionare a acţiunilor în justiţie având ca obiect asemenea obligaţii. Astfel, creditorul unei creanţe certe, lichide şi exigibile de plată a unor sume de bani ce rezultă din contractul comercial depune o cerere la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. Debitorul poate contesta creanţa prin întâmpinare, iar instanţa, dacă constată că aceasta este întemeiată, va respinge cererea creditorului printr-o încheiere irevocabilă. În această situaţie, creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun. În situaţia în care contestaţia nu este întemeiată, în urma verificării cererii creditorului, pe baza înscrisurilor depuse, a declaraţiilor părţilor, precum şi a celorlalte probe administrate, instanţa emite o ordonanţă de plată. Împotriva ordonanţei de plată, debitorul poate formula cerere în anulare.18. Prin Decizia nr. 582 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 23 iunie 2009, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007, Curtea a constatat că specificul domeniului supus reglementării a impus adoptarea unor soluţii diferite faţă de cele din dreptul comun, una dintre acestea constituind-o consacrarea cererii în anulare, care reprezintă, evident, o cale de atac împotriva ordonanţei. Astfel, Curtea a reţinut că împrejurarea că legiuitorul a instituit o cale de atac cu o fizionomie juridică diferită de aceea a căilor de atac de drept comun nu relevă niciun aspect de neconstituţionalitate, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 129 din Constituţie, într-adevăr, în măsura în care textul constituţional de referinţă foloseşte termenul generic de „căi de atac“, legiuitorul ordinar este deplin îndreptăţit ca în considerarea anumitor particularităţi să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun. O asemenea concluzie rezultă, de altfel, din chiar formula redacţională adoptată de legiuitorul constituţional, potrivit căreia stabilirea regimului juridic al căilor de atac este de competenţa exclusivă a legiuitorului ordinar, care, potrivit atribuţiilor prevăzute de art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabileşte competenţa şi procedura de judecată, evident cu condiţia ca nicio normă de procedură să nu contravină vreunei dispoziţii constituţionale.19. Pe de altă parte, Curtea a constatat că reglementarea acestei căi de atac constituie expresia aplicării în plan legislativ a garanţiei constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. Astfel, în condiţiile în care creditorul, în cazul în care i s-a respins cererea, are posibilitatea de a formula, potrivit dreptului comun, o acţiune în pretenţii prin care îşi poate valorifica dreptul, în virtutea egalităţii de arme care guvernează procesul civil, apare ca justă şi echitabilă punerea la dispoziţia debitorului a cererii în anulare a ordonanţei de plată. Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât, în lipsa ei, debitorul nu ar mai avea nicio cale de a evita executarea silită.20. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile constituţionale ale art. 16, precum şi la cele ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că, referitor la principiul egalităţii, a decis, în mod constant, că acesta nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 102 din 6 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000). Totodată, în legătură cu asigurarea egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a statuat că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. A se vedea în acest sens Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.21. Prin urmare, Curtea constată că, pe de-o parte, nu există identitate de situaţie juridică între creditorul unei obligaţii şi debitorul acesteia, astfel încât nu se poate vorbi despre aplicarea aceluiaşi tratament juridic, iar, pe de altă parte, dispoziţiile criticate nu instituie discriminări între persoanele cărora li se aplică şi, prin urmare, nu contravin prevederilor art. 16 din Legea fundamentală.22. Atât instanţa de contencios constituţional, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că nu orice diferenţă de tratament semnifică, în mod automat, încălcarea dispoziţiilor constituţionale sau convenţionale relative la interzicerea discriminării (cu titlu de exemplu menţionăm Decizia Curţii Constituţionale nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, şi Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 martie 2012 pronunţată în Cauza Panfile împotriva României, paragraful 27). De asemenea, cu aceeaşi ocazie, instanţa europeană a statuat că art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze unele grupuri diferit pentru a îndrepta „inegalităţile de fapt“ dintre acestea, deoarece statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare justifică un tratament diferit.23. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate determină un regim juridic unitar pentru toate încheierile privitoare la îndreptarea, lămurirea ori completarea hotărârilor judecătoreşti. Principiul consacrat de text este acela conform căruia încheierile sau hotărârile pronunţate în această materie sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ori completarea lor. Totodată, această soluţie legislativă reprezintă o aplicare a principiului accesorium sequitur principale.24. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că principiul accesului liber la justiţie implică şi adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, care să cuprindă cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale. Dreptul de acces liber la justiţie nu se limitează doar la posibilitatea introducerii unei cereri de chemare în judecată, ci include şi dreptul de a beneficia de judecarea şi tranşarea pe fond a litigiului existent în faţa unei instanţe. Or, dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură edictate de legiuitor în temeiul competenţei sale constituţionale, atribuită potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, în scopul soluţionării cu celeritate a cauzelor aflate pe rolul instanţelor.25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Omatcons“ - S.R.L. în Dosarul nr. 8.942/55/2012 al Tribunalului Arad - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 281³ alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 10 iunie 2014.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Bianca Drăghici