Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 381 alin. (7) coroborat cu art. 3 alin. (7), art. 4 şi art. 10 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marcel Nicolae Dragoş, Alexandra Mihaela Lazăr şi Teodor Labo în Dosarul nr. 200/84/2015 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 400D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale şi a instanţei de la Strasbourg.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 3 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 200/84/2015, Tribunalul Sălaj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 381 alin. (7) coroborat cu art. 3 alin. (7), art. 4 şi art. 10 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marcel Nicolae Dragoş, Alexandra Mihaela Lazăr şi Teodor Labo într-o cauză penală la fond.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece prevederile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, care permit citirea în faţa instanţei de judecată a depoziţiei unui martor dată în faza de urmărire penală, când audierea acestuia nu mai este posibilă, aduc atingere prezumţiei de nevinovăţie reglementate de art. 4 din Codul de procedură penală şi dreptului la apărare reglementat de art. 10 alin. (5) din acelaşi cod. Aşadar, în această situaţie este încălcat dreptul la apărare prevăzut atât de Codul de procedură penală, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, drept care are o importanţă deosebită în cadrul unui proces echitabil. 6. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor legale criticate care prevăd că probele necontestate nu vor fi administrate rezultă că probele contestate vor fi administrate din nou. Însă, în situaţia expusă, dacă a fost contestată declaraţia martorului, fără ca această probă să fie readministrată, iar dacă în faza de judecată nu este posibilă audierea acestuia, apreciază că soluţia dată de instanţă este influenţată de această declaraţie contestată, fiind astfel încălcate prevederile art. 10 alin. (5) din Codul de procedură penală. 7. Tribunalul Sălaj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, dreptul la apărare al unei persoane ori dreptul la un proces echitabil ar putea fi restrâns într-o măsură incompatibilă cu drepturile constituţionale şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale doar dacă hotărârea de condamnare ar fi întemeiată în exclusivitate sau într-un mod determinant pe o declaraţie dată de o persoană căreia inculpatul nu a avut posibilitatea să îi pună întrebări sau să solicite audierea acesteia în vederea confruntării, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii, aşa cum se învederează în Hotărârea din 8 martie 2007, pronunţată în Cauza Dănilă împotriva României, Hotărârea din 22 iunie 2006, pronunţată în Cauza Guilloury împotriva Franţei, paragraful 53, Hotărârea din 17 iulie 2001, pronunţată în Cauza Sadak împotriva Turciei, paragraful 67, Hotărârea din 8 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Hulki Gunes împotriva Turciei, paragraful 86, şi Hotărârea din 4 martie 2010, pronunţată în Cauza Khametsin împotriva Rusiei. 8. Ca regulă, dreptul la apărare impune ca inculpatul să aibă ocazia de a contesta şi audia martorii fie atunci când fac declaraţii, fie într-o etapă ulterioară a procedurii (Hotărârea din 10 iunie 2012, pronunţată în Cauza Trampevschi împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Comisia Europeană a precizat însă că prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie nu interzic instanţei nici ca, în scopul stabilirii adevărului în cauză, să se bazeze pe probe indirecte, atât timp cât utilizarea acestora nu se realizează de o manieră neloială, aşa cum se arată în Decizia din 4 iulie 1979, pronunţată în Cauza „X contra Germaniei nr. 8.414/1978". 9. Aşa fiind, în faza de judecată, în cazul imposibilităţii de administrare, punerea în discuţia părţilor a unei probe administrate în faza de urmărire penală şi încuviinţate de instanţă, urmată de luarea în considerare a acesteia la judecarea cauzei, nu poate conduce la concluzia încălcării dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil ori a prezumţiei de nevinovăţie, atât timp cât hotărârea instanţei nu este întemeiată în exclusivitate sau într-un mod determinant pe respectiva probă.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. 12. Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. Face trimitere la punctul său de vedere reţinut cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 16 din 19 ianuarie 2016 şi Deciziei nr. 37 din 9 februarie 2016. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 381 alin. (7) - Audierea martorului şi a expertului, coroborat cu art. 3 alin. (7) - Separarea funcţiilor judiciare, art. 4 - Prezumţia de nevinovăţie şi art. 10 alin. (5) - Dreptul la apărare, toate din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, Curtea constată că autorul excepţiei nu critică în concret prevederile art. 3 alin. (7), art. 4 şi art. 10 alin. (5) din Codul de procedură penală, ele fiind menţionate pentru a argumenta neconstituţionalitatea art. 381 alin. (7) din acelaşi cod. Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, vizează numai aceste din urmă dispoziţii, motiv pentru care obiectul excepţiei urmează a fi restrâns în consecinţă. Prevederile legale criticate au următorul conţinut: Dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în condiţiile art. 308, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea cauzei. 16. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi art. 124 - Înfăptuirea justiţiei. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 836 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24 februarie 2016, Decizia nr. 16 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016 şi Decizia nr. 37 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 22 martie 2016. Cu acele ocazii, Curtea a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat. De aceea, citirea declaraţiilor unor martori care au refuzat să depună mărturie în faţa tribunalului nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să interogheze persoanele ale căror declaraţii sunt citite în şedinţa de judecată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). Totodată, pentru a determina dacă admiterea unor astfel de probe este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil, se impune ca mai întâi să se stabilească dacă a existat un motiv temeinic pentru neprezentarea martorului, iar, în măsura în care depoziţia unui martor absent este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare, sunt necesare măsuri de contrabalansare suficiente care să permită o apreciere echitabilă şi corespunzătoare a fiabilităţii probelor în cauză. Cerinţa de a exista un motiv întemeiat pentru a admite depoziţia unui martor absent este o chestiune preliminară care trebuie examinată înainte de a se pronunţa dacă proba a fost unică sau decisivă. Astfel, atunci când martorii nu se înfăţişează pentru a depune mărturie, există obligaţia de a verifica dacă absenţa lor este justificată (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 2015, pronunţată în Cauza Colac împotriva României, paragrafele 43 şi 44).18. Aşa fiind, Curtea a constatat că dreptul suspectului sau inculpatului de a propune probe şi de a contesta temeinicia probelor în acuzare se păstrează în tot cursul urmăririi penale. Astfel, în acord cu art. 78 şi art. 83 din Codul de procedură penală, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu două excepţii (referitoare la utilizarea metodelor speciale de supraveghere ori cercetare prevăzute în cap. IV din titlul IV şi la percheziţia corporală sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante), poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi are, de asemenea, dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii - a se vedea art. 92 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală. Totodată, avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv - a se vedea art. 94 din Codul de procedură penală. De aceea, în situaţia în care martorul nu se mai poate prezenta pentru a fi audiat în instanţă, punerea în discuţie şi valorificarea declaraţiei date de acesta în cursul urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legale, nu pot afecta dreptul la apărare al inculpatului, deoarece acesta a avut posibilitatea să cunoască această declaraţie în cursul urmăririi penale, iar dacă se consideră prejudiciat, poate formula plângere în condiţiile art. 95 raportat la art. 336-339 din Codul de procedură penală.19. De asemenea, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în faţa judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din acelaşi cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale.20. Prin urmare, nu se poate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt afectate prevederile constituţionale invocate, câtă vreme acuzatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe. De altfel, soluţionarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanţa de judecată în faţa acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerinţa ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în faţa persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situaţii particulare de excepţie cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 27 martie 2014, pronunţată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153).21. Curtea a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa de judecată va dispune citirea depoziţiei dată de martor în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei. Aşa fiind, reglementarea nu face altceva decât să dea eficienţă viziunii Curţii de la Strasbourg, care a statuat că o astfel de procedură este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil în măsura în care depoziţia unui martor absent nu este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare.22. Totodată, faptul că instanţa de judecată va ţine seama de o astfel de declaraţie la judecarea cauzei nu înseamnă că îşi va fundamenta hotărârea de condamnare exclusiv pe aceasta, deoarece, potrivit art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa va hotărî motivat, cu trimitere la toate probele evaluate (deci şi asupra unei astfel de declaraţii), putând dispune condamnarea doar atunci când are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Practic prin sintagma „va ţine seama de ea la judecarea cauzei" se înţelege faptul că proba respectivă - în măsura în care acuzatul a avut posibilitatea în procedura anterioară să o conteste - este legală şi face parte din ansamblul probator care fundamentează hotărârea, neputând fi exclusă din cauza imposibilităţii audierii de către instanţă a martorului care a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală.23. În sfârşit, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a acestora sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în speţă, readministrarea nemaifiind posibilă, face aplicabil textul legal criticat, ipoteză care, potrivit art. 383 alin. (4) din acelaşi cod, obligă instanţa să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă.24. Curtea a mai constatat că o soluţie legislativă identică se regăsea şi în art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia „Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei", şi că, prin numeroase decizii, a validat conformitatea acesteia atât cu Legea fundamentală, cât şi cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 275 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 6 august 2003, şi Decizia nr. 375 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 noiembrie 2013).25. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.26. Cât priveşte critica raportată la prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi ale art. 124, Curtea constată autorul excepţiei nu a arătat în ce constă contrarietatea reclamată, limitându-se la o simplă trimitere la acestea.27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marcel Nicolae Dragoş, Alexandra Mihaela Lazăr şi Teodor Labo în Dosarul nr. 200/84/2015 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 9 mai 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru