DECIZIE Nr.
301 din 3 martie 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989 si art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 239 din 10 aprilie 2009
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Carmen Cătălina Gliga - procuror
Mihaela Ionescu - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, excepţie ridicată
de Rada Pârvu, Niculina Popescu, Mihai Ionuţ Mateescu, Cristian Viorel
Mateescu, Irina Mariana Mocanu, Traiana Anghel, Ana Maria Anghel, Alexandru
Cristian Anghel, Constantin Panait, Magdalena Ilie, Petruţa Popescu şi
Florentina Pivniuc în Dosarul nr. 13.879/3/2008 al Tribunalului Bucureşti -
Secţia a III-a civilă.
La apelul nominal răspunde autoarea Florentina Pivniuc,
lipsă fiind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal
îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că
la dosar s-au întors citaţiile, în ceea ce îi priveşte pe autorii Mateescu
Mihai Ionuţ şi Mateescu Cristian Viorel, cu menţiuni ilizibile, aceştia
nespecificând o altă adresă la care să fie citaţi.
Reprezentantul Ministerului Public consideră că
procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, având în vedere
dispoziţiile art. 98 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora schimbarea
domiciliului uneia dintre părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa
neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la
dosar, consideră că procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza este în stare de judecată.
Partea prezentă solicită admiterea excepţiei,
susţinerile acesteia vizând situaţia de fapt în dosarul instanţei de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. In acest
sens, face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 24 septembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 13.879/3/2008, Tribunalul Bucureşti - Secţia
a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Excepţia a
fost ridicată de Rada Pârvu, Niculina Popescu, Mihai Ionuţ Mateescu, Cristian
Viorel Mateescu, Irina Mariana Mocanu, Traiana Anghel, Ana Maria Anghel,
Alexandru Cristian Anghel, Constantin Panait, Magdalena Ilie, Petruţa Popescu
şi Florentina Pivniuc într-o cauză civilă având ca obiect o acţiune în
revendicare.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că, prin aplicarea termenului
de decădere prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceştia sunt
privaţi de proprietate, sunt expropriaţi, de vreme ce, potrivit art. 2 alin.
(2) din aceeaşi lege, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil
îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. Totodată, arată
că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 face distincţie între acţiunea în
revendicare şi acţiunea reparatorie, fiecare dintre acestea având regimuri
juridice diferite, respectiv prima având caracter imprescriptibil datorită
caracterului perpetuu al dreptului pe care se întemeiază, cea de-a doua fiind
supusă unui termen de decădere. Consideră că, pentru aceste motive, textele de
lege criticate sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor
constituţionale invocate. De asemenea, invocă şi dispoziţiile art. 2, 17, 28 şi
30 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi ale art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără să
formuleze însă o motivare din care să rezulte contrarietatea faţă de textele
din convenţie şi protocol.
Tribunalul Bucureşti
- Secţia a III-a civilă consideră că excepţia de
neconstituţionalitate este neîntemeiată. In acest sens, arată că reglementarea
unui termen de decădere pentru formularea cererilor în justiţie nu este
contrară principiilor constituţionale, iar stabilirea unui raport între legea
generală şi legea specială nu contravine principiului ocrotirii proprietăţii
private.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 6 alin. (2)
din Legea nr. 213/1998 sunt constituţionale. In acest sens, face referire la
deciziile Curţii Constituţionale nr. 896/2008, nr. 533/2008, nr. 250/2007 şi
nr. 50/2007.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile
părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989, republicată, în urma adoptării Legii nr. 247/2005, în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, şi ale art. 6 alin. (2) din Legea
nr. 213/1998 privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 448
din 24 noiembrie 1998, cu modificările ulterioare, care au următorul conţinut:
- Art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea
notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri
reparatorii în natură sau prin echivalent.";
- Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998: „Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele
obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii
proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale
de reparaţie."
Autorii excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor
constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la garantarea valorilor
supreme ale poporului român şi a idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, ale
art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale
art. 15 alin. (1) relative la universalitate, ale art. 16 alin. (2) care
consacră principiul legalităţii, ale art. 20 alin. (1) şi (2) referitoare la
tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) şi
(2) privind accesul liber la justiţie, ale art. 44 alin. (1), (2) teza întâi,
(3) şi (4) referitoare la garantarea dreptului de proprietate privată,
expropriere şi naţionalizare şi orice alte măsuri de trecere silită în
proprietatea publică a unor bunuri şi ale art. 53 privind restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Totodată, invocă
contrarietatea textelor de lege criticate raportat atât la dispoziţiile art. 2
privind dreptul la viaţă, art. 17 relative la interzicerea abuzului de drept,
art. 28 privind declaraţii ale unor comitete privind inadmisibilitatea şi art.
30 privind desesizarea în favoarea Marii Camere din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi la dispoziţiile art.
1 paragraful 1 privind protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
reţine următoarele:
I. In ceea ce priveşte critica
de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr.
10/2001, Curtea constată că prevederile legale criticate au mai fost supuse
controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi dispoziţii
constituţionale.
Astfel, Curtea a analizat contrarietatea textelor de
lege criticate faţă de dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, statuând, prin Decizia nr. 922 din 14
decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 23 ianuarie 2007, că
reglementarea în cauză este în acord cu art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea
fundamentală, potrivit căreia „conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege".
Curtea a reţinut că reglementarea unui termen de
decădere pentru notificare, ca procedură prealabilă solicitării în justiţie a
măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent, nu poate echivala cu o
expropriere sau o naţionalizare ori o altă măsură de trecere silită în
proprietatea publică a unor bunuri. Recunoaşterea sine
die a posibilităţii persoanei interesate de a
declanşa procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat ar
fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul
proprietăţii imobiliare.
De asemenea, Curtea a constatat, în aceeaşi decizie, că
textul de lege criticat nu încalcă nici art. 21 alin. (1) din Constituţie
referitor la accesul liber la justiţie, ci instituie norme procedurale pentru
exercitarea acestui drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2)
din Legea fundamentală.
Cele statuate în decizia menţionată îşi menţin
valabilitatea şi în prezenta cauză, neintervenind elemente noi de natură a
determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii.
In prezenta cauză, autorii excepţiei susţin şi
contrarietatea prevederilor criticate raportat la dispoziţiile constituţionale
ale art. 16 alin. (2) care consacră principiul legalităţii, cu motivarea că
statul, care în opinia autorilor are calitatea de „posesor neproprietar",
este privilegiat, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr.
10/2001, prin „blocarea" acţiunilor în revendicare, datorată aplicării
termenului de decădere, „faţă de ceilalţi posesori neproprietari care răspund
civil în cadrul acţiunilor în revendicare."
Curtea constată însă că pierderea beneficiului
termenului reglementat prin textul de lege criticat nu poate constitui temei
pentru invocarea unei eventuale contrarietăţi între acesta şi dispoziţiile
constituţionale precizate de autori, întrucât nerespectarea termenului legal
prevăzut de lege pentru trimiterea notificării nu poate fi invocată ca generând
o situaţie discriminatorie, potrivit principiului general de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
In ceea ce priveşte critica autorilor excepţiei în
sensul că prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sunt contrare
dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, se observă că aceasta nu poate fi
reţinută, de vreme ce, în cauză, nu s-a constatat o restrângere a exerciţiului
unor drepturi sau al unor libertăţi. Celelalte dispoziţii constituţionale
invocate nu sunt incidente.
II. In ceea ce priveşte
prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Curtea reţine că acestea
au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr.
896 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 21 octombrie 2008, şi
Decizia nr. 117 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 259
din 22 martie 2006, constatându-se constituţionalitatea acestora.
Prin dispoziţiile alin. (2) al art. 6 din legea
criticată se stabileşte că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,
inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de
foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi
speciale cu caracter reparatoriu, iar în aceste cazuri instanţele de judecată
sunt competente să stabilească valabilitatea titlurilor. Curtea a reţinut că,
faţă de această situaţie, este neîntemeiată critica privind îngrădirea
liberului acces la justiţie. De asemenea, Curtea a constatat că este
neîntemeiată şi critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea
dispoziţiilor art. 44 din Constituţie.
In acest sens, Curtea a reţinut că este constituţională
opţiunea Parlamentului de a reglementa soluţia legislativă potrivit căreia
bunurile care nu au intrat „în temeiul unui titlu valabil" în proprietatea
statului să nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului, putând
astfel să fie revendicate, potrivit alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 213/1998,
dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Neexistând elemente noi, de natură a determina
schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele şi soluţia deciziilor
menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
Celelalte dispoziţii constituţionale invocate nu sunt
relevante pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
De asemenea, Curtea reţine că,
în prezentul dosar, autorii excepţiei invocă şi contrarietatea textelor de lege
criticate prin raportare atât la dispoziţiile art. 2, 17, 28 şi 30 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
cât şi la dispoziţiile art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
fără să formuleze o motivare din care să rezulte în ce constă contrarietatea
faţă de prevederile din convenţie menţionate. Or, potrivit art. 10 alin. (2)
din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie
motivate şi, ca atare, Curtea nu se poate substitui autorilor excepţiei în ceea
ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, excepţie ridicată
de Rada Pârvu, Niculina Popescu, Mihai Ionuţ Mateescu, Cristian Viorel
Mateescu, Irina Mariana Mocanu, Traiana Anghel, Ana Maria Anghel, Alexandru
Cristian Anghel, Constantin Panait, Magdalena Ilie, Petruţa Popescu şi
Florentina Pivniucîn Dosarul nr. 13.879/3/2008 al Tribunalului Bucureşti -
Secţia a III-a civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 martie
2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu