Decizia Nr.3 din 14.01.2019

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.713/1/2018, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulament.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Buzău - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 14.090/200/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „instanţa de judecată poate lua act de acordul de mediere, prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, conform art. 64 alin. (2) şi art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 192/2006)?".Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizării1. Tribunalul Buzău - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 26 septembrie 2018, în Dosarul nr. 14.090/200/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 octombrie 2018, cu nr. 2.713/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 14 ianuarie 2019.II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile3. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 192/2006) Articolul 59(...) (2) Părţile acordului de mediere se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere, îndeplinind procedurile legale, să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor. Competenţa aparţine fie judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere. Hotărârea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 438-441 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător. (...) Articolul 64(...) (2) Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul. III. Expunerea succintă a procesului 4. Prin Cererea înregistrată la 30 octombrie 2017 pe rolul Judecătoriei Buzău, cu nr. 14.090/200/2017, petenţii X şi Y au solicitat ca, în temeiul dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 192/2006, să se pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să se încuviinţeze Acordul de mediere nr. xx încheiat la data de 16 octombrie 2017 la Biroul mediatorului A, cu privire la desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor. 5. În fapt, părţile au arătat că au ajuns la o înţelegere cu privire la desfacerea căsătoriei şi au solicitat să se ia act de acordul de mediere, prin pronunţarea unei hotărâri de expedient în acest sens. 6. Prin Sentinţa nr. 747 din 14 februarie 2018, Judecătoria Buzău - Secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu, şi a respins, ca inadmisibilă, cererea având ca obiect consfinţirea acordului de mediere formulată de petenţi, reţinând că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, neînţelegerile dintre soţi care pot face obiectul medierii sunt cele privind continuarea căsătoriei, nu şi divorţul, că divorţul este o acţiune personală care priveşte statutul persoanei şi că acesta nu figurează printre cauzele limitativ prevăzute de art. 64 alin. (1¹) din acelaşi act normativ, în care acordurile de mediere pot îmbrăca forma unor hotărâri de expedient. Prin urmare, sesizarea instanţei nu poate fi făcută decât printr-o cerere de desfacere a căsătoriei, iar nu printr-o cerere de consfinţire a acordului de mediere cu privire la divorţul părţilor. Dispoziţiile speciale de procedură prevăzute de art. 916 coroborate cu art. 194 şi art. 930 din Codul de procedură civilă impun cererii de divorţ cuprinderea unor menţiuni obligatorii şi ataşarea actelor de stare civilă corespunzătoare ale soţilor. Alin. (4) al art. 916 din Codul de procedură civilă prevede în mod expres că la cerere poate fi ataşată înţelegerea soţilor rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, însă acordul de mediere nu poate să cuprindă decât înţelegerea soţilor cu privire la efectele divorţului, sesizarea instanţei putându-se face numai prin cele două modalităţi prevăzute de art. 373 lit. a) din Codul civil, la cererea ambilor soţi ori a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ. Or, în cauză, soţii au solicitat prin cererea introductivă doar ca instanţa să ia act de acordul de mediere, ce priveşte desfacerea căsătoriei şi aspectele accesorii. 7. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel petenţii. 8. La termenul de judecată din 26 septembrie 2018, apelanta-petentă Y, prin mandatar, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: „dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 se înţelege că mediatorul se poate pronunţa asupra cererilor de divorţ/continuare a căsătoriei, părţile putând cere instanţei să consfinţească înţelegerea lor, sau cererea astfel formulată, având ca obiect consfinţirea acordului de mediere, trebuie respinsă de instanţe prin inadmisibilitate". 9. Prin încheierea pronunţată la acelaşi termen, instanţa de apel a considerat admisibilă sesizarea şi, reformulând problema de drept, a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, să lămurească dacă „instanţa de judecată poate lua act de acordul de mediere, prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, conform art. 64 alin. (2) şi art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006". Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 10. Prin Încheierea pronunţată la 26 septembrie 2018, Tribunalul Buzău - Secţia I civilă a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât este învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, de această chestiune de drept depinde soluţionarea în fond a cauzei, chestiunea de drept este nouă şi asupra sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 11. Prin cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, apelanta-petentă Y a invocat hotărâri contrare pronunţate de aceeaşi instanţă de fond, arătând că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 12. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 13. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 14.090/200/2017 nu şi-a exprimat opinia cu privire la chestiunea de drept, apreciind că aceasta ar reprezenta o antepronunţare asupra fondului. 14. A constatat însă că în practică există două orientări jurisprudenţiale: A. Într-o primă orientare, cererile având ca obiect consfinţirea acordului de mediere, prin care se solicită să se ia act de desfacerea căsătoriei prin acordul de mediere, în baza art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, sunt respinse ca inadmisibile, apreciindu-se că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, neînţelegerile dintre soţi care pot face obiectul medierii sunt cele privind continuarea căsătoriei, nu şi divorţul. Divorţul este o acţiune personală care priveşte statutul persoanei şi care, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, nu poate face obiectul medierii. Totodată, divorţul nu figurează printre cauzele limitativ prevăzute de art. 64 alin. (1¹) din acelaşi act normativ, în care acordurile de mediere pot îmbrăca forma unor hotărâri de expedient. B. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială au fost admise cererile având acest obiect. În acest sens sunt, spre exemplu, sentinţele nr. 5.887 din 15 noiembrie 2017 şi nr. 3.371 din 8 iunie 2017, pronunţate de Judecătoria Buzău, Sentinţa nr. 2.366 din 19 martie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin care, invocându-se dispoziţiile art. 63 şi art. 64 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006, s-a apreciat că înţelegerea părţilor vizează domenii asupra cărora se poate conveni pe calea medierii, părţile fiind titularii drepturilor şi obligaţiilor consfinţite, iar acordul a fost încheiat cu respectarea normelor imperative prevăzute de lege. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 15. Jurisprudenţa Curţii de Apel Ploieşti, în a cărei rază funcţionează instanţa de trimitere, a comunicat opinia majoritară a judecătorilor Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I civilă, potrivit căreia instanţa poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. Au apreciat ca relevantă Decizia nr. 239 din 6 iulie 2011. Tribunalul Buzău - Secţia I civilă a comunicat că această problemă a primit o rezolvare neunitară. Astfel, un complet a respins recursul, apreciind că, în mod corect, prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, faţă de dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, divorţul - ca acţiune personală - neputând face obiectul medierii (Decizia nr. 67 din 18 septembrie 2018). Într-o altă opinie, prin Încheierea din 26 septembrie 2018, Tribunalul Buzău a decis sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în prezenta cauză. Tribunalul Prahova - Secţia I civilă a comunicat că la nivelul Judecătoriei Ploieşti, practica este că instanţa nu poate lua act de acordul de mediere, astfel de cereri fiind respinse ca inadmisibile. Magistraţii judecătoriilor Câmpina, Sinaia, Mizil şi Vălenii de Munte împărtăşesc opinia contrară. S-au depus hotărâri judecătoreşti relevante. 16. Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară Curtea de Apel Alba Iulia a constatat existenţa unei practici neunitare, în sensul că au fost pronunţate soluţii prin care instanţa de judecată a luat act de acordul de mediere încheiat între părţi numai în ce priveşte capetele de cerere accesorii divorţului şi situaţii în care s-a luat act de acordul de mediere inclusiv în privinţa desfacerii căsătoriei. A fost depus un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti de la judecătoriile Petroşani, Hunedoara, Deva, Sălişte, Avrig, Mediaş, Sibiu. Curtea de Apel Bacău a comunicat opinia judecătorilor Tribunalului Bacău, potrivit căreia instanţa de judecată nu poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei, ci doar de acordul de mediere privind rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. Tribunalul Neamţ a comunicat că judecătorii Secţiei I civile şi de contencios administrativ şi fiscal apreciază că instanţa poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, conform dispoziţiilor art. 64 alin. (2) şi art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, condiţionat de respectarea principiului interesului superior al minorului şi a drepturilor subiective ale acestuia, ce nu pot face obiectul convenţiei părinţilor. Aceeaşi este şi opinia majoritară a judecătorilor Judecătoriei Piatra-Neamţ. S-a ataşat practică judiciară relevantă. Curtea de Apel Braşov a exprimat opinia admisibilităţii cererilor care au ca obiect consfinţirea acordului de mediere privind desfacerea căsătoriei şi rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, raliindu-se celei de-a doua opinii exprimate în încheierea de sesizare. Judecătoria Sfântu Gheorghe a opinat că instanţa de judecată poate lua act de acordul de mediere prin care părţile sau înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. În acest sens a fost înaintată Sentinţa nr. 2.585 din 12 septembrie 2018, definitivă prin renunţarea la calea de atac. Judecătoria Târgu Secuiesc a comunicat sentinţele nr. 150 din 3 aprilie 2014 şi nr. 447 din 7 iulie 2017, definitive, prin care au fost consfinţite acordurile de mediere inclusiv cu privire la desfacerea căsătoriei şi Sentinţa nr. 130 din 28 martie 2018, definitivă, prin care instanţa a admis cererea, reţinând că acordul de mediere întruneşte condiţiile prevăzute de lege, întrucât vizează un domeniu în care părţile pot recurge la mediere, respectiv contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor. Judecătoria Braşov a comunicat opinia majoritară a judecătorilor instanţei, în sensul că sunt admisibile cererile privind consfinţirea acordului de mediere referitor la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, în baza art. 59 alin. (2) şi art. 63 din Legea nr. 192/2006, fiind aplicabile dispoziţiile art. 64 alin. (2) din lege referitor la instanţa competentă. A ataşat sentinţele nr. 4.336 din 2 mai 2018, nr. 1.771 din 28 februarie 2018, nr. 3.345 din 4 aprilie 2018, nr. 689 din 5 februarie 2018, nr. 8.902 din 18 septembrie 2017, nr. 10.893 din 8 noiembrie 2017, rămase definitive prin neapelare. Judecătoria Făgăraş a transmis Sentinţa nr. 79 din 20 ianuarie 2016, definitivă prin neapelare, prin care a fost declarată desfăcută căsătoria părţilor şi s-a luat act de acordul de mediere intervenit cu privire la aspectele accesorii divorţului. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat următoarele: Magistraţii din cadrul Secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie din cadrul Curţii au arătat că, potrivit dispoziţiei exprese a art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, posibilitatea soţilor de a se înţelege asupra divorţului şi a cererilor sale accesorii. Interpretarea restrictivă a sintagmei „continuarea căsătoriei" din cuprinsul alin. (1) al art. 64 menţionat, în sensul deci al excluderii posibilităţii de realizare a unui acord de mediere şi pentru divorţ, ar determina lipsirea de efecte juridice a alin. (2), ceea ce nu poate fi admis, cât timp legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale, iar nu al neaplicării. În urma consultării magistraţilor din cadrul Secţiilor a III-a - a V-a civile ale Tribunalului Bucureşti au fost exprimate următoarele puncte de vedere: Punctul de vedere majoritar a fost în sensul că instanţa nu poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei, întrucât divorţul este o acţiune personală care priveşte statutul persoanei, ce nu poate face obiectul medierii potrivit alin. (4) al art. 2 din aceeaşi lege. De asemenea, divorţul nu figurează printre cauzele limitativ prevăzute în alin. (1¹) al art. 64, în care acordurile de mediere pot îmbrăca forma unor hotărâri de expedient. Punctul de vedere minoritar a fost în sensul că instanţa poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei. În susţinerea acestui punct de vedere s-a avut în vedere că, în temeiul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul. Din acest text de lege se poate deduce că soţii pot încheia o înţelegere cu privire la desfacerea căsătoriei, textul fiind clar, în sensul că se referă la desfacerea căsătoriei, iar nu la modalitatea de desfacere a căsătoriei. De asemenea, conform art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006, pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi privitoare la continuarea căsătoriei. Or, neînţelegerile respective se pot rezolva fie prin stabilirea unei anumite modalităţi de continuare a căsătoriei, fie prin înţelegerea de a nu mai continua căsătoria, textul de lege neimpunând o anumită soluţie pentru neînţelegerile respective. Punctul de vedere al magistraţilor din cadrul Judecătoriei Călăraşi a fost că instanţa poate lua act de acord, după ce verifică dacă este în interesul minorilor, conform legii. La nivelul Judecătoriei Lehliu-Gară a fost exprimat un punct de vedere unitar, în sensul că nu este posibilă consfinţirea înţelegerii părţilor cuprinse într-un acord de mediere având ca obiect divorţul, aceasta fiind o acţiune personală, ce priveşte statutul persoanei. Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, astfel de acţiuni nu pot face obiectul medierii. Acordul de mediere trebuie să însoţească cererea de divorţ, potrivit dispoziţiilor art. 916 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Magistraţii din cadrul Judecătoriei Olteniţa au exprimat un punct de vedere în sensul că instanţa nu poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei, ci numai cu privire la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. La nivelul Tribunalului Ialomiţa s-a conturat opinia potrivit căreia instanţa poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, conform dispoziţiilor art. 64 alin. (2) şi art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006. Magistraţii Secţiei civile din cadrul Tribunalului Ilfov şi ai celor de la instanţele arondate acestuia au exprimat două opinii: Într-o opinie majoritară (împărtăşită de magistraţii Tribunalului Ilfov, ai Judecătoriei Cornetu şi o parte din magistraţii Judecătoriei Buftea) s-a apreciat că: în ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 sunt admisibile cererile având ca obiect consfinţirea acordului de mediere privind desfacerea căsătoriei şi rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, înţelegerea părţilor vizând raporturi dintre soţi cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot conveni. Într-o altă opinie, minoritară (exprimată de magistraţii Judecătoriei Buftea), s-a apreciat că nu este posibilă consfinţirea înţelegerii părţilor cuprinsă într-un acord de mediere având ca obiect divorţul prin acordul soţilor, printr-o hotărâre de expedient întemeiată pe dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, motivat de faptul că divorţul este o acţiune personală care priveşte statutul persoanei, aceasta neputând face obiectul medierii potrivit art. 2 alin. (4) din acelaşi act normativ. În acest sens, printre neînţelegerile dintre soţi care pot face obiectul medierii, menţionate în art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, se numără doar cele privind continuarea căsătoriei, nu şi divorţul. Punctul de vedere al judecătorilor Secţiei civile a Tribunalului Giurgiu este unitar, apreciindu-se că se poate lua act de desfacerea căsătoriei consimţită prin acordul de mediere, având în vedere dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006. Punctul de vedere al judecătorilor Secţiei civile din cadrul Tribunalului Teleorman este că instanţa de judecată poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, conform dispoziţiilor art. 64 alin. (2) şi art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006. Opinia judecătorilor din cadrul Judecătoriilor Roşiori de Vede şi Turnu Măgurele a fost în sensul că, în temeiul dispoziţiilor art. 59 şi următoarele din Legea nr. 192/2006, ale art. 438-441, art. 929 şi următoarele din Codul de procedură civilă, precum şi al dispoziţiilor art. 373 din Codul civil, instanţa poate lua act de acordul de mediere, prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. La nivelul Judecătoriilor Videle şi Zimnicea, opinia exprimată a fost aceea că instanţa poate lua act de acordul de mediere prin care soţii s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi prin care s-a exprimat învoiala acestora cu privire la cererile accesorii, având în vedere atât dispoziţiile art. 930 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, cât şi prevederile art. 59 şi următoarele din Legea nr. 192/2006. S-au depus hotărâri judecătoreşti relevante, în ilustrarea opiniilor exprimate. Curtea de Apel Cluj a comunicat următoarele: Practica Judecătoriei Bistriţa este în sensul că instanţa de judecată poate lua act de acordul de mediere, prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. Pe rolul instanţei au fost înregistrate 18 cauze cu acest obiect. Spre exemplificare, s-au depus sentinţele nr. 5.285 din 18 iulie 2014, nr. 8.944 din 10 noiembrie 2015 şi nr. 3.521 din 6 august 2018 pronunţate de Secţia civilă, definitive prin neexercitarea căii de atac. Cu opinie majoritară, judecătorii Tribunalului Cluj - Secţia civilă au apreciat că instanţa poate lua act de acordul de mediere în ipoteza enunţată, faţă de dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006. În opinia minoritară s-a apreciat că în această situaţie, ca urmare a acordului de mediere intervenit, instanţa pronunţă divorţul prin acordul soţilor şi rezolvă capetele de cerere accesorii, deoarece într-o asemenea cauză nu se poate pronunţa o hotărâre de expedient, faţă de dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006. S-a ataşat decizia nr. 253/A din 17 mai 2013. Tribunalul Maramureş apreciază că instanţa poate lua act de înţelegerea părţilor, chiar menţionată într-un acord de mediere, în măsura în care este respectat interesul superior al copilului, astfel cum este acesta definit în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 272/2004), şi în Codul civil. Aceeaşi opinie este împărtăşită şi de Judecătoria Sighetu Marmaţiei, care anexează sentinţele nr. 2.086 din 25 noiembrie 2015 şi nr. 2.493 din 10 octombrie 2017, definitive. Dimpotrivă, la Judecătoria Baia Mare se apreciază că instanţa de judecată nu poate lua act de desfacerea căsătoriei ca urmare a acordului de mediere, deoarece în caz de divorţ acesta este pronunţat de instanţă; abilitarea de a lua act de desfacerea căsătoriei este dată de lege notarului public sau ofiţerului de stare civilă. Prin acordul de mediere se pot rezolva aspecte accesorii divorţului. În acelaşi sens, magistraţii Judecătoriei Dragomireşti argumentează că divorţul este o acţiune personală, referitoare la statutul persoanei, ce nu poate face obiectul medierii. Ataşează, exemplificativ, sentinţele nr. 388 din 18 iulie 2018 şi nr. 502 din 30 octombrie 2018, definitive. Tot în sensul inadmisibilităţii a fost ataşată şi Sentinţa nr. 341 din 11 mai 2016 a Judecătoriei Târgu Lăpuş, definitivă prin neapelare. La nivelul Judecătoriei Vişeu de Sus soluţiile care predomină sunt cele care acceptă posibilitatea instanţei de a lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. În acest sens s-au ataşat sentinţele nr. 1.217 din 12 iulie 2018, nr. 1.313 din 23 august 2018, nr. 981 din 15 iunie 2017 şi nr. 976 din 12 iunie 2017, definitive prin neexercitarea căii de atac. De asemenea există şi orientarea potrivit căreia instanţa nu poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles asupra desfacerii căsătoriei, ci numai cu privire la cererile accesorii divorţului, opinându-se că este necesară introducerea separată a unei cereri de divorţ, timbrată potrivit legii. În acest sens s-a ataşat Sentinţa nr. 1.156 din 4 iulie 2017, definitivă prin neapelare. Judecătoria Zalău apreciază că este admisibilă cererea cu un asemenea obiect, întrucât înţelegerea părţilor vizează domenii asupra cărora se poate conveni pe calea medierii. Aceeaşi este şi opinia Judecătoriei Şimleu Silvaniei, care depune Sentinţa nr. 551 din 1 septembrie 2016, definitivă, precum şi a Judecătoriei Jibou, exprimată prin Sentinţa nr. 278 din 19 septembrie 2013, definitivă prin neapelare. Curtea de Apel Constanţa a comunicat că practica Judecătoriei Constanţa este în sensul că nu se ia act de acordul de mediere în ceea ce priveşte divorţul, ci doar în ceea ce priveşte aspectele accesorii acestuia, iar într-o opinie minoritară nu se ia act de înţelegerea privitoare la nume. Opinia judecătorilor Judecătoriei Babadag este că, în cazul în care soţii se înţeleg cu privire la desfacerea căsătoriei, iar manifestarea lor de voinţă este cuprinsă în acordul de mediere, aceştia trebuie să solicite instanţei desfacerea căsătoriei prin acord, iar nu pronunţarea unei hotărâri de expedient, întrucât cererea de divorţ constituie o acţiune personală, dreptul de dispoziţie al părţilor fiind limitat numai la desfacerea căsătoriei, fără a se stabili culpa vreunuia dintre ei. Mai mult, menţiunile în actele de căsătorie se realizează în baza dispoziţiei instanţei de desfacere a căsătoriei, care nu ar exista în situaţia în care rolul instanţei s-ar limita la consfinţirea înţelegerii părţilor intervenite în cursul procesului de mediere. Judecătoria Măcin apreciază că nu este posibilă consfinţirea înţelegerii părţilor, cuprinsă într-un acord de mediere, având ca obiect divorţul prin acordul soţilor, printr-o hotărâre de expedient, întemeiată pe dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, întrucât divorţul este o acţiune personală ce priveşte statutul persoanei şi care nu poate face obiectul medierii, conform dispoziţiilor art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006. Apreciază, de asemenea, că redactarea neclară a alin. (2) al aceluiaşi articol ar putea da loc unor interpretări divergente. Spiritul legii este, însă, în sensul că sesizarea instanţei nu se poate face decât printr-o cerere de desfacere a căsătoriei, iar nu prin una de consfinţire a acordului de mediere cu privire la divorţul soţilor, faţă şi de dispoziţiile legale privind publicitatea hotărârii de divorţ - art. 928 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Judecătoria Medgidia a comunicat sentinţele nr. 382 din 2 martie 2018, prin care instanţa a luat act de acordul de mediere încheiat între părţi, şi nr. 1.171 din 6 august 2018, prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor şi s-a luat act de înţelegerea părţilor asupra capetelor de cerere accesorii divorţului, definitive. Judecătoria Tulcea apreciază că instanţa poate lua act de acordul de mediere, prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, conform dispoziţiilor art. 64 alin. (2) şi art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006. În acest sens a depus sentinţele nr. 951 din 7 aprilie 2017 şi nr. 787 din 18 martie 2015, definitive. Curtea de Apel Craiova a comunicat un număr important de hotărâri judecătoreşti prin care s-a luat act de acordul de mediere inclusiv cu privire la desfacerea căsătoriei (Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Strehaia) ori s-a respins cererea de pronunţare a unei hotărâri de expedient, cu motivarea că divorţul este o acţiune personală care priveşte statutul persoanei, neputând face obiect al medierii (Tribunalul Mehedinţi). La Tribunalul Gorj, în opinia majoritară, instanţa ia act de acordul de mediere cu privire la divorţ, însă există şi o opinie minoritară, potrivit căreia instanţa dispune desfacerea căsătoriei, luând act de acordul de mediere doar cu privire la aspectele accesorii divorţului. Curtea de Apel Galaţi a comunicat că opinia judecătorilor Secţiei I civile a Curţii este că divorţul este o acţiune personală, care priveşte statutul persoanei, acesta neputând face obiectul medierii, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006. Dispoziţiile art. 64 alin. (1) din lege prevăd limitativ neînţelegerile dintre soţi care pot fi soluţionate prin mediere. Aceeaşi este şi opinia judecătorilor Tribunalului Galaţi - Secţia I civilă. Opinia unanimă a judecătorilor din cadrul Judecătoriilor Galaţi, Târgu Bujor, Lieşti şi Tecuci este că instanţa poate luat act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la continuarea căsătoriei, nu în ce priveşte desfacerea acesteia, dar poate lua act de acordul de mediere cu privire la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. S-au ataşat nouă sentinţe ale Judecătoriei Tecuci, cu menţiunea că sunt definitive. În cadrul Secţiei I civile a Tribunalului Vrancea nu s-a identificat niciun dosar în care să se pună în discuţie, în mod expres, problema admisibilităţii desfacerii căsătoriei printr-un acord de mediere, instanţa pronunţând hotărâri de expedient. S-a apreciat că dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 trebuie interpretate coroborat, în sensul că soţii pot încheia un acord de mediere asupra tuturor neînţelegerilor enumerate, inclusiv dacă doresc sau nu continuarea căsătoriei, fiind însă obligaţi ca în cazul unui acord referitor la desfacerea căsătoriei să îl depună la instanţa competentă să pronunţe divorţul. Au fost depuse sentinţele Judecătoriei Galaţi nr. 1.507 din 12 decembrie 2016, nr. 407 din 23 ianuarie 2018 şi Sentinţa Judecătoriei Târgu Bujor nr. 619 din 26 octombrie 2016, definitive. De asemenea au fost depuse hotărâri judecătoreşti definitive ale Judecătoriei Focşani, în acelaşi sens. Prin sentinţele nr. 2.959 din 13 mai 2016 şi nr. 4.632 din 10 august 2018, definitive, Judecătoria Brăila - Secţia I civilă a dispus desfacerea căsătoriei, prin acordul părţilor şi a luat act de acordul de mediere încheiat cu privire la aspectele accesorii divorţului. Curtea de Apel Iaşi a comunicat opinia judecătorilor Tribunalului Iaşi, potrivit căreia se poate lua act de acordul de mediere atât cu privire la desfacerea căsătoriei, cât şi cu privire la aspectele accesorii divorţului, având în vedere că dispoziţiile legale incidente nu cuprind nicio interdicţie. S-au ataşat sentinţele nr. 509 din 26 februarie 2016 şi nr. 1.006 din 26 aprilie 2016, definitive, pronunţate de Judecătoria Bârlad. Curtea de Apel Oradea a comunicat că la nivelul Tribunalului Satu Mare şi al Judecătoriei Satu Mare practica judiciară este în sensul că nu se poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei, dar se poate lua act de acordul de mediere cu privire la aspectele accesorii. La Judecătoria Carei, în cazul în care instanţa constată că înţelegerea soţilor cu privire la rezolvarea cererilor accesorii divorţului încalcă principiul interesului superior al copilului, va lua act doar de acordul de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei, prin acordul comun al soţilor, pronunţând o soluţie raportat la îndeplinirea condiţiilor legale de către fiecare părinte privind exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorilor, a pensiei de întreţinere şi a programului de vizitare a minorilor. Au fost ataşate hotărâri judecătoreşti relevante. Curtea de Apel Piteşti a transmis că practica judiciară identificată la nivelul instanţelor arondate cu privire la această problemă de drept a fost în sensul că instanţa de judecată nu poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei, ci doar de clauzele referitoare la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului. În acest sens s-a ataşat Sentinţa civilă nr. 9.794 din 5 decembrie 2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti - Secţia civilă, schimbată în parte prin Decizia nr. 251 din 26 martie 2014 a Tribunalului Argeş - Secţia civilă. Curtea de Apel Suceava a comunicat că această problemă a fost dezbătută în cadrul întâlnirii trimestriale din 18 martie 2016, organizată de Secţia I civilă a Curţii, prin care, în unanimitate, s-a stabilit că sunt inadmisibile cererile de consfinţire a acordului de mediere privind desfacerea căsătoriei, completul învestit soluţionând cererile ca pe un divorţ prin acord, deoarece drepturile strict personale, cum sunt cele referitoare la statutul persoanei, nu pot face obiectul medierii. Judecătoria Suceava a apreciat că acordul de mediere al soţilor privind desfacerea căsătoriei reprezintă o formă de învestire a instanţei cu o cerere de divorţ prin acord pe cale judiciară, ce implică verificarea condiţiilor referitoare la consimţământul liber şi neviciat al fiecăruia şi la respectarea principiului interesului superior al copilului. De aceea, instanţa nu poate lua act de acordul de mediere printr-o hotărâre de expedient, dar va putea pronunţa desfacerea căsătoriei conform procedurii divorţului prin acordul soţilor pe cale judiciară. S-a ataşat practică judiciară relevantă. Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat opinia potrivit căreia instanţa de judecată poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, conform art. 64 alin. (2) şi art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006. S-au ataşat sentinţele Judecătoriei Topliţa nr. 171 din 9 martie 2017, nr. 333 din 25 mai 2017 şi nr. 973 din 23 iunie 2015, definitive prin nerecurare. Curtea de Apel Timişoara a comunicat opinia majoritară a judecătorilor instanţelor arondate, potrivit căreia, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, se poate deduce faptul că atât timp cât decizia de a divorţa este consecinţa neînţelegerii soţilor în a continua căsătoria, instanţa de judecată poate lua act de acordul de mediere prin care soţii au convenit cu privire la desfacerea căsătoriei lor şi la rezolvarea aspectelor adiacente divorţului, cu condiţia respectării principiului interesului superior al copiilor. Spre exemplificare s-au depus sentinţele nr. 167 din 25 ianuarie 2018 şi nr. 2.983 din 12 octombrie 2017 ale Judecătoriei Reşiţa şi Sentinţa nr. 2.744 din 11 decembrie 2017 a Judecătoriei Caransebeş, precum şi Încheierea nr. 2.970 din 7 aprilie 2017 a Judecătoriei Arad, toate definitive. Există şi opinia contrară, potrivit căreia prin acordul de mediere nu se poate conveni asupra desfacerii căsătoriei, ci doar asupra neînţelegerilor cu privire la continuarea căsătoriei, având ca finalitate stingerea conflictului dintre soţi. În acest sens s-a depus Sentinţa nr. 1.477 din 19 iulie 2018 a Judecătoriei Caransebeş, definitivă prin neapelare. 17. Celelalte curţi de apel nu au comunicat practică judiciară şi nici opinii teoretice ale judecătorilor. 18. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 19. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, a căror interpretare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 20. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia noutăţii, în sensul că problema de drept în discuţie a generat deja practică neunitară, astfel încât nu mai poate fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, deoarece scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins. Într-o atare situaţie se poate recurge numai la mecanismul recursului în interesul legii. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 21. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 22. Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". 23. Din dispoziţiile legale menţionate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, după cum urmează: a)existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b)instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; c)cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; d)soluţionarea, pe fond, a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e)chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; f)chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.24. Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilităţii sesizării se constată că primele patru şi ultima dintre condiţii sunt îndeplinite, întrucât există o cauză în curs de judecată, care face obiectul Dosarului nr. 14.090/200/2017, în care se judecă apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 747 din 14 februarie 2018 pronunţate de Judecătoria Buzău - Secţia civilă. 25. În acest litigiu, Tribunalul Buzău judecă în ultimă instanţă, urmând a pronunţa o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 cu referire la art. 931 alin. (4) şi art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, având în vedere că Judecătoria Buzău a fost sesizată cu o acţiune prin care să se ia act de acordul de mediere al părţilor cu privire la divorţul lor. Or, chiar dacă cererea respectivă nu vizează pronunţarea divorţului de către instanţa de judecată, ci doar consfinţirea înţelegerii intervenite între părţi sub acest aspect, sunt aplicabile, prin asemănare, raportat la art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile art. 931 alin. (4) teza întâi din acelaşi cod, care prevăd că hotărârea pronunţată asupra divorţului în baza acordului părţilor este definitivă. 26. Cauza care face obiectul judecăţii în apel se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Buzău, învestit să o soluţioneze. Procesul vizează o cerere de a se lua act de acordul de mediere intervenit între părţi cu privire la divorţul lor, ce conferă competenţă, în primă instanţă, potrivit art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa oricare dintre părţi sau judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere, în speţă, biroul mediatorului unde s-a încheiat acordul fiind în judeţul Buzău. Conform art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalul soluţionează, ca instanţă de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă. 27. Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea, pe fond, a cauzei aflate în curs de judecată, întrucât modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 constituie motiv de apel. 28. De asemenea trebuie precizat că asupra acestei chestiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior, printr-o decizie în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă, şi nu există un recurs în interesul legii cu obiect similar, în curs de soluţionare. 29. Referitor la cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, în lipsa unei definiţii legale a acestei noţiuni şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizate cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, sarcina să stabilească dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. 30. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), că este îndeplinită cerinţa noutăţii atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, cărora instanţele nu le-au dat încă o anume interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reinterpretarea textului de lege analizat. 31. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unor interpretări adecvate concretizate într-o practică judiciară constantă, care poate fi unitară sau neunitară. 32. Din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei rezultă că instanţele naţionale s-au confruntat cu problema de drept în discuţie, dându-i interpretări contradictorii. 33. În esenţă, unele instanţe au considerat că nu se poate lua act de acordul de mediere cu privire la divorţ, reţinând că divorţul reprezintă o acţiune personală, ce priveşte statutul persoanei, şi care, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, nu poate forma obiect de mediere. În acelaşi sens, conform art. 64 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat, pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi vizând continuarea căsătoriei, iar nu şi divorţul. În plus, divorţul nu face parte dintre cauzele în care se poate pronunţa o hotărâre de expedient în baza acordului de mediere, potrivit art. 64 alin. (1)¹ din legea în discuţie. 34. Au mai fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 916 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care prevăd depunerea acordului de mediere alăturat cererii de divorţ, necesitatea pronunţării asupra divorţului doar în baza unei cereri care să respecte cerinţele art. 148 din acelaşi cod, dispoziţiile legale privind publicitatea hotărârii de divorţ, conform art. 928 alin. (4), care nu s-ar putea realiza decât în baza hotărârii pronunţate de instanţă asupra cererii de divorţ. 35. S-a concluzionat, în această opinie, că dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 se referă la posibilitatea încheierii unui acord de mediere doar în ceea ce priveşte modalitatea de desfacere a căsătoriei (prin acord sau din culpă comună ori exclusivă), nu şi în legătură cu divorţul însuşi. 36. Alte instanţe au ţinut seama de acordul de mediere referitor la divorţ, dar sub condiţia ca instanţa să pronunţe desfacerea căsătoriei prin acord, în urma verificării consimţământului liber exprimat al părţilor în acest sens, în condiţiile art. 931 alin. (1) din Codul de procedură civilă, transformând, practic, cererea de pronunţare a unei hotărâri de expedient în baza acordului de mediere asupra divorţului într-o cerere de divorţ prin acordul dat în faţa instanţei de judecată. 37. Într-o jurisprudenţă diferită, instanţele au considerat că se poate lua act de acordul de mediere asupra divorţului, în baza art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, sub condiţia, acolo unde este cazul, a respectării principiului interesului superior al minorului, astfel cum este reglementat în Legea nr. 272/2004. 38. În ipoteza în care dispoziţiile legale în discuţie au fost aplicate şi interpretate de instanţe în mod neunitar, prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, se constată că există o practică judiciară conturată, fapt ce determină pierderea caracterului de noutate al problemei de drept supuse analizei. 39. Aşadar, existenţa unei practici neunitare denotă nu numai că se poate recurge la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, deoarece scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, problema de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja practică diferită. 40. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile de admisibilitate analizate, rolul unificator al acestei instituţii juridice numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Buzău - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 14.090/200/2017, cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „instanţa de judecată poate lua act de acordul de mediere, prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, conform art. 64 alin. (2) şi art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare?"

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu