Decizia Nr.3 din 06.03.2017

Completul competent să judece recursul în interesul legii Dosar nr. 23/2016

Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27² alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).Şedinţa a fost prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulament.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj privind modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865 cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Completului competent să judece recursul în interesul legii, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.Doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursului în interesul legii, conform punctului de vedere formulat în scris, apreciind, în principal, că problema de drept sesizată nu este aptă a fi soluţionată pe calea unui recurs în interesul legii. În subsidiar a considerat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865, sintagma „data producerii acestora" exprimă data la care împrejurările ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia au fost constatate şi au primit efecte în procesul penal printr-un act al procurorului sau o hotărâre judecătorească pronunţată de instanţa penală.Răspunzând întrebării adresate, doamna procuror Antonia Constantin arată că, potrivit punctului de vedere formulat, nu se ajunge la o modificare a textului de lege supus analizei, fiind vorba doar de interpretarea acestuia.Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului şi că nu mai există alte chestiuni prealabile, a declarat dezbaterile închise, iar completul a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Problema de drept care a generat practica neunitară. Orientările jurisprudenţiale divergente1. Prin sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865 cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire.2. Având în vedere cele două opinii conturate în practica judiciară şi ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 3 teza a doua din actualul Cod de procedură civilă sunt identice cu cele din vechea reglementare, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a apreciat oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 514 şi următoarele din Codul de procedură civilă.3. Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat, în esenţă, că momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire este cel al luării la cunoştinţă de către revizuient a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale ca urmare a constatării de către procuror a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale sau a unui act similar al organului de urmărire penală prin care se constată o cauză care împiedică finalizarea acţiunii penale printr-o hotărâre judecătorească, acesta fiind momentul la care partea a avut cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, de la acest moment începând să curgă şi termenul obiectiv de trei ani prevăzut de textul de lege evocat.4. Într-o altă opinie, instanţele au apreciat, în esenţă, că data-limită de la care începe să curgă termenul de revizuire de o lună este momentul împlinirii a trei ani de la data producerii împrejurărilor pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, aşa cum se precizează expres în conţinutul art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865, acest moment fiind independent de constatarea acestei împrejurări printr-un act al organului de urmărire penală.II. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale5. În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept în discuţie.III. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj6. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, titularul sesizării, a constatat existenţa practicii judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti asupra problemei de drept semnalate şi, prin Hotărârea nr. 88 din 28 septembrie 2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept evocate, fără a-şi exprima opinia cu privire la orientarea jurisprudenţială pe care o consideră ca fiind legală.IV. Opinia procurorului general 7. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în principal, că problema de drept nu este aptă a fi soluţionată pe calea unui recurs în interesul legii, întrucât implică o interpretare şi aplicare cazuală a dispoziţiilor legale evocate de titularul sesizării, în funcţie de circumstanţele concrete ale litigiilor în care se solicită revizuirea pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865.8. În subsidiar a considerat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865, în lipsa unei hotărâri a instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori a hotărârii prin care s-a declarat fals înscrisul, termenul de revizuire de o lună pentru cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4 din acelaşi act normativ curge de la data la care partea a luat la cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre judecătorească penală. Aceste împrejurări trebuie constatate prin actul procurorului sau hotărârea instanţei penale, astfel încât, în interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, sintagma „data producerii acestora" exprimă data la care împrejurările ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia au fost constatate şi au primit efecte în procesul penal. De la data acestor acte începe să curgă termenul de 3 ani, a cărui împlinire marchează momentul obiectiv pentru curgerea termenului de revizuire de o lună.9. Esenţa problemei de drept constă în a se stabili data producerii împrejurărilor pentru care condamnarea sau declararea falsului nu se mai poate obţine în cadrul procesului penal. Altfel spus, întrebarea pe care o ridică actul de sesizare este dacă termenul de 3 ani prevăzut de art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865 se calculează de la data la care aceste împrejurări s-au produs în mod obiectiv în realitatea factuală a cauzei penale sau de la data la care primesc valoare juridică printr-un act al autorităţii judiciare penale.10. Pentru a nu priva de aplicare niciunul dintre cele două momente prevăzute de lege, de la care curge termenul de revizuire, aplicarea textului ar trebui să plece de la o analiză concretă a fiecăreia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din Codul de procedură penală de la 1968 (art. 16 din actualul Cod de procedură penală) şi a modului concret în care ele îşi produc efectele în procesul penal.11. Astfel, unele dintre împrejurările care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia se produc obiectiv, ca fapte juridice stricto sensu (prescripţia răspunderii penale, decesul făptuitorului) sau ca act de voinţă al puterii legiuitoare (amnistia) şi operează, fie in rem, fie in personam, după caz. Procurorul sau instanţa penală au rolul de a constata, prin actele de procedură pe care le îndeplinesc, intervenirea acestora în economia judiciară a cauzei penale şi de a le da efectele juridice cuvenite.12. Aceste acte de procedură îndeplinesc, din perspectiva cererii de revizuire, rolul de dovezi pentru încadrarea în motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865.13. Însă, observaţiile de mai sus nu au o valoare absolută, general valabilă. Bunăoară, atunci când impedimentul este dat de prescripţia răspunderii penale, pot exista cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei a căror incidenţă şi efecte sunt supuse unor evaluări judiciare din partea organelor specializate ale statului.14. Dimpotrivă, în privinţa altor impedimente legale, precum cele care constau în lipsa temeiului răspunderii penale (inexistenţa faptei; fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate), evaluarea judiciară din procesul penal are valenţe mult mai largi. În aceste situaţii, soluţia pe care procurorul sau instanţa penală o pronunţă şi prin care acestea primesc efectele specifice în planul procesului penal constituie, din perspectiva cererii de revizuire pe care partea o întemeiază pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, însăşi împrejurarea care a împiedicat obţinerea unei hotărâri de condamnare sau declararea falsului.15. De asemenea, unele dintre cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea în continuare a acesteia (de exemplu, lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii; existenţa unor cauze justificative) sunt concomitente faptei însăşi, dar primesc efecte în cadrul procesului penal în urma unei judecăţi de valoare în cuprinsul actului emis de instanţa penală sau de organul de urmărire penală. Aplicarea în privinţa acestor impedimente a termenului de 3 ani raportat la momentul săvârşirii faptei ar lipsi de orice aplicabilitate momentul subiectiv de la care curge termenul de o lună.16. Dacă s-ar considera că, în toate cazurile, data producerii împrejurărilor despre care se face vorbire în textul supus interpretării este data emiterii actului procesual penal prin care acestea, fiind constatate, primesc efecte în planul procesului penal, ar însemna ca regularitatea cererii de revizuire din perspectiva respectării termenului de exercitare să fie examinată cvasiexclusiv prin raportare la termenul de o lună calculat de la data la care partea a cunoscut acest act. Ca atare, aplicarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865 va cunoaşte o aplicare practică extrem de redusă, doar în privinţa acelor situaţii în care partea nu a cunoscut actul procedural prin care se constată intervenirea impedimentelor legale în termen de 3 ani de la emiterea acestuia ori atunci când revizuentul nu a fost subiect procesual principal în cauza penală.17. În măsura în care instanţa supremă va opta pentru o rezolvare unitară s-a considerat că demersul de interpretare a normei în discuţie ar putea avea în vedere, pe de o parte, scopul motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, precum şi scopul instituirii termenului de 3 ani, acela de a se asigura securitatea raporturilor juridice consfinţite prin hotărâri judecătoreşti definitive, toate acestea urmând a fi raportate la finalitatea oricărei interpretări juridice, şi anume, aplicarea normei (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).18. Termenul de decădere în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac pentru acest motiv este cel de o lună, termen aplicabil pentru majoritatea motivelor de revizuire.19. Momentul de la care începe să curgă acest termen - dies a quo - a fost adaptat situaţiilor încadrabile în motiv, avându-se în vedere şi opţiunea legiuitorului de a consacra posibilitatea instanţei de revizuire de a cerceta, ea însăşi, pe cale incidentală, infracţiunea sau falsul.20. Astfel, atunci când infracţiunea judecătorului, martorului sau expertului nu mai poate fi constatată printr-o hotărâre a instanţei penale ori falsul nu mai poate fi declarat, de asemenea, printr-o hotărâre judecătorească, prin art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865 au fost prevăzute două momente - un moment subiectiv - data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală şi un moment obiectiv - nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestor împrejurări.21. Momentul luării la cunoştinţă reprezintă o chestiune de fapt şi poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.22. Termenul de 3 ani constituie un termen determinat obiectiv, menit să asigure stabilitatea raporturilor juridice şi să curme incertitudinea cu privire la deznodământul unui proces într-un termen rezonabil.23. Fără a avea natura juridică a unui termen de decădere ori de prescripţie, termenul de 3 ani marchează un interval maxim de la împlinirea căruia termenul de revizuire de o lună începe să curgă inevitabil.24. El constituie un termen-limită în care partea interesată are posibilitatea să cunoască impedimentul pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face prin hotărâre penală, curge de la un moment determinabil în mod obiectiv (data producerii împrejurărilor care împiedică pronunţarea unei hotărâri penale), independent de poziţia subiectivă a părţii interesate în formularea cererii de revizuire, de a cunoaşte această împrejurare, nefiind susceptibil de întrerupere sau suspendare.25. În doctrină s-a arătat că, de vreme ce textul vorbeşte despre data la care au intervenit împrejurările care împiedică pronunţarea unei hotărâri penale, perioada de 3 ani fiind lăsată la dispoziţia părţii interesate, spre a afla de aceste împrejurări, rezultă că el curge de la producerea împrejurărilor, iar nu de la data la care au fost constatate printr-o hotărâre sau printr-un act al organelor penale.26. Susţinerea doctrinară apare ca fiind corectă pentru anumite împrejurări punctuale - decesul făptuitorului, prescripţia răspunderii penale, cu rezerva că, în privinţa acesteia din urmă, pot interveni cauze de întrerupere sau suspendare care presupun, astfel cum s-a arătat, o evaluare judiciară, supusă, eventual, căilor de atac în procesul penal.27. De aceea, încercarea de generalizare şi aplicare unitară a textului ar putea să se orienteze spre o soluţie contrară celei oferite de doctrină, de vreme ce atât motivul de revizuire, cât şi condiţiile în care instanţa de revizuire poate cerceta pe cale incidentală infracţiunea sau falsul sunt subsumate existenţei unui act al procurorului sau al instanţei penale prin care, constatându-se impedimentul la punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, acesta primeşte efecte în plan procesual penal şi deschide părţii posibilitatea de a declara calea extraordinară de atac a revizuirii.28. Ca atare, se poate afirma că actul îndeplinit în cadrul procesului penal prin care se constată împrejurarea care împiedică constatarea infracţiunii sau declararea falsului în cadrul acestui proces îndeplineşte funcţia şi are valoarea nu doar a unui simplu mijloc de probă pentru dovedirea încadrării în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865, ci constituie însăşi împrejurarea despre care face vorbire art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din acelaşi act normativ.29. Doar în această abordare pot fi conciliate exigenţele motivului de revizuire analizat, sub aspect probatoriu, cu cele care ţin de regularitatea exercitării acestei căi extraordinare de atac sub aspectul termenului în care poate fi declarată.30. Revizuentul nu se poate substitui subiecţilor oficiali ai procesului penal în ceea ce priveşte aprecierea asupra intervenirii vreunui impediment legal în exercitarea acţiunii penale şi nici nu i se poate pretinde acestuia să antameze judecăţile de valoare pe care organele judiciare penale le vor emite cu privire la faptele asupra cărora au fost sesizate.31. Mai mult, din perspectiva instanţei care soluţionează cererea de revizuire ar însemna ca, cel puţin teoretic, acesteia să i se deschidă posibilitatea de a se pronunţa ea însăşi asupra existenţei vreuneia dintre împrejurările prevăzute de art. 10 din Codul de procedură penală de la 1968 - corespunzător art. 16 din Codul de procedură penală din 2010, mai înainte ca autorităţile judiciare penale să fi dat vreo soluţie definitivă cu privire la infracţiune. Or, o atare posibilitate depăşeşte cercetarea pe cale incidentală a infracţiunii sau a falsului şi plasează în sarcina instanţei de judecată care soluţionează revizuirea în procesul civil obligaţia de a statua ea însăşi asupra motivelor care împiedică exercitarea acţiunii penale, cu depăşirea atribuţiilor ce îi sunt recunoscute de lege în cazul în care se invocă motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865.32. Ca atare, dacă se consideră că data producerii împrejurărilor la care se referă art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865 este chiar data emiterii actului de procedură penală de către unul dintre subiecţii oficiali ai procesului penal, act prin care aceste impedimente sunt constatate şi primesc efecte în cadrul procesului penal, termenul obiectiv de 3 ani ar urma să curgă de la data acestui act.33. De la momentul împlinirii celor 3 ani începe să curgă termenul de decădere, de o lună, pentru declararea revizuirii.34. Procurorul general a apreciat că în această interpretare şi aplicare a legii scopul instituirii termenului de 3 ani nu este lipsit de orice eficienţă juridică. Indiferent de momentul la care partea a luat cunoştinţă de actul procurorului sau hotărârea instanţei penale şi intervalul de timp rămas pentru îndeplinirea actului de procedură, cererea de revizuire trebuie formulată în termenul de decădere de o lună calculat, atât prin raportare la momentul subiectiv (data luării la cunoştinţă), cât şi prin raportare la momentul împlinirii celor 3 ani calculaţi de la data emiterii actului din procesul penal.V. Raportul asupra recursului în interesul legii35. Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii, iar cu referire la dezlegarea în drept au apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire de o lună îl constituie data la care partea a luat cunoştinţă, în orice mod, de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, iar această dată nu poate depăşi intervalul de 3 ani de la data producerii împrejurărilor menţionate.VI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie36. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele:37. Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj care, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanşa acest mecanism de unificare a practicii judiciare în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti.38. Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii".39. Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive, iar aceste hotărâri judecătoreşti să fie anexate cererii.40. Potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit şi supusă dezbaterii recursului în interesul legii vizează interpretarea dispoziţiilor art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865.41. Dezlegarea acestei probleme de drept controversate este una reală, care a primit interpretări diferite, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti definitive anexate actului de sesizare formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, răspunzând aşadar scopului recursului în interesul legii.42. Prin urmare, condiţiile legale de admisibilitate a recursului în interesul legii sunt îndeplinite.43. Obiectul recursului în interesul legii îl constituie interpretarea dispoziţiilor art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865, respectiv al determinării momentului de la care începe să curgă termenul de revizuire în ipoteza în care nu există o hotărâre de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori o hotărâre prin care înscrisul să fi fost declarat fals.44. Conform art. 324 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă de la 1865, termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.45. Textul supus interpretării, care a fost preluat în termeni identici şi în art. 511 alin. (1) pct. 3 din actualul Cod de procedură civilă, conţine un moment subiectiv de la care începe să curgă termenul de o lună şi un moment obiectiv, după împlinirea căruia nu mai poate fi exercitată revizuirea.46. Momentul subiectiv este acela în care partea interesată în revizuirea hotărârii civile ia cunoştinţă, în orice mod, de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.47. Codul de procedură civilă nu stabileşte, ca punct de plecare al termenului de revizuire, comunicarea ordonanţei procurorului sau a hotărârii penale, după caz, prin care s-a constatat, în condiţiile art. 16 din Codul de procedură penală actual (art. 10 din Codul de procedură penală de la 1968), că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar, când a fost pusă în mişcare, că nu mai poate fi exercitată întrucât a intervenit una dintre situaţiile enunţate de textul sus-menţionat.48. Sintagma „partea a luat cunoştinţă de împrejurările (...)" nu permite limitarea momentului de debut al cursului termenului de revizuire doar la comunicarea actelor sus-menţionate. Prin voinţa legiuitorului ea trebuie înţeleasă în sens larg, ca vizând şi orice alte modalităţi prin care s-ar putea afla, în chip rezonabil, prin raportare la situaţia personală a revizuentului, dar şi la oficialitatea dispoziţiilor Codului de procedură penală - cu consecinţa că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii -, că au intervenit elemente de natură să împiedice constatarea infracţiunii printr-o hotărâre penală.49. În egală măsură, împrejurarea că organul de urmărire penală a dispus, prin actul de neîncepere sau de clasare a urmăririi penale, sesizarea instanţei civile pentru cercetarea falsului nu înseamnă că aceasta are drept consecinţă prelungirea momentului de la care începe să curgă termenul de revizuire până la rămânerea definitivă a hotărârii civile. Revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu este condiţionată de cercetarea separată a falsului de către instanţa civilă, ci instanţa de revizuire însăşi va cerceta falsul pe cale incidentală.50. Pe de altă parte, împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală nu sunt la aprecierea persoanei interesate în exercitarea revizuirii, pentru că aceasta nu se poate substitui organului de urmărire penală sau instanţei de judecată.51. Drept urmare, acestei persoane nu i se poate pretinde să se adreseze direct instanţei de revizuire, în temeiul estimării sale personale că răspunderea penală a intimatului nu mai poate fi angajată, ci este necesar ca organul de urmărire penală sau instanţa penală să fi constatat prin ordonanţă, respectiv prin hotărâre, existenţa impedimentului legal în pronunţarea unei hotărâri de condamnare.52. Momentul subiectiv analizat se apreciază în raport cu existenţa obligatorie a unor asemenea acte. Ceea ce nu este obligatoriu, faţă de expresia folosită în art. 324 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă de la 1865, este ca punctul de plecare al termenului de revizuire să fie legat numai de comunicarea ordonanţei sau hotărârii penale.53. În concluzie, momentul la care partea ia cunoştinţă de faptul că nu se mai poate face constatarea infracţiunii printr-o hotărâre penală îl poate constitui fie comunicarea actului organului de urmărire penală sau al instanţei penale, după caz, fie orice alte circumstanţe care, dovedite prin orice mijloace de probă şi la aprecierea instanţei de revizuire, formează convingerea acesteia că partea a ştiut, de la data actelor sau circumstanţelor respective, că nu mai este posibilă răspunderea penală a făptuitorului.54. Momentul obiectiv este reprezentat de împlinirea duratei de 3 ani de la data producerii împrejurărilor pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.55. Termenul de 3 ani nu este un alt termen de revizuire, alături de cel de o lună, şi nu are natura juridică a termenului de prescripţie sau de decădere, susceptibil de întrerupere şi suspendare, ci constituie doar o limită maximă până la care s-a îngăduit părţii să acţioneze în situaţia în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.56. Având o asemenea natură juridică, termenul de trei ani nu poate servi la marcarea începutului cursului termenului de o lună pentru exercitarea revizuirii, astfel încât, practic, să se ajungă ca revizuirea să poată fi exercitată în trei ani şi o lună de la data producerii împrejurărilor la care se referă art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865.57. Faţă de exprimarea fără echivoc a legiuitorului, acest termen începe să curgă de la un moment independent de orice apreciere din partea revizuentului, şi anume data producerii împrejurărilor pentru care nu mai este posibilă constatarea infracţiunii printr-o hotărâre penală, iar nu de la momentul subiectiv reprezentat de data la care partea a cunoscut împrejurările menţionate. Din aceleaşi raţiuni nu se poate admite ca sintagma „data producerii împrejurărilor" să fie interpretată ca fiind data emiterii actului procurorului sau hotărârii instanţei prin care se constată aceste împrejurări, pentru că s-ar ajunge la o modificare a textului supus interpretării.58. Pentru ca partea să beneficieze de termenul integral de o lună este necesar să ia cunoştinţă de împrejurările sus-menţionate cel mai târziu cu o lună înainte de trecerea a 3 ani de la data intervenirii împrejurărilor pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală. În caz contrar, partea va mai avea la dispoziţie pentru exercitarea revizuirii numai timpul rămas până la împlinirea termenului de trei ani.59. Raţiunea acestei opţiuni severe a legiuitorului se află în necesitatea ca situaţia juridică stabilită prin hotărârea susceptibilă de revizuire să nu fie lăsată în incertitudine o perioadă de timp mult prea mare, iar o asemenea abordare este de natură să servească interesele de stabilitate a circuitului juridic civil.60. Numai în mod excepţional, atunci când organul de urmărire penală sau instanţa penală constată intervenită împrejurarea care împiedică atragerea răspunderii penale la mai mult de 3 ani de la data intervenirii acesteia, persoana interesată poate recurge la repunerea în termen, în condiţiile stabilite prin art. 103 din Codul de procedură civilă de la 1865.61. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,În numele legii,DECIDE:Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj.În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 324 alin. 1 pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865 stabileşte că momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire de o lună îl constituie data la care partea a luat cunoştinţă, în orice mod, de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală.Această dată nu poate depăşi intervalul de 3 ani de la data producerii împrejurărilor sus-menţionate.Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2017.PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEIULIA CRISTINA TARCEAMagistrat-asistent,Mihaela Lorena Mitroi