DECIZIE Nr.
299 din 6 aprilie 2006
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 393 din 8 mai 2006
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu
- judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Constantin Doldur - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Ion Tiucă - procuror
Benke Karoly -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstitu-tionalitate a dispoziţiilor art. 256 alin. (3) din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Coca
Cola HBC" România - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.062/CA/2005 al
Tribunalului Bucureşti - Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale,
contencios administrativ şi fiscal.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstitutionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi
lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 21 noiembrie 2005, pronunţată în
Dosarul nr. 6.062/CA/2005, Tribunalul Bucureşti - Secţia conflicte de muncă,
asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 256
alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de
Societatea Comercială „Coca Cola HBC" România - S.R.L. din Bucureşti
într-o cauză având ca obiect anularea unui act
administrativ de impunere.
In motivarea excepţiei de neconstitutionalitate
autorul acesteia susţine că prevederile legale
criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), ale
art. 15 alin. (1), ale art. 16, ale art. 41 alin. (2) [devenit, după revizuirea
şi republicarea Constituţiei, art. 44 alin. (2)] şi ale art. 53 alin. (2)
[devenit art. 56 alin. (2)].
In susţinerea excepţiei autorul acesteia arată că prin
scutirea Consiliului Local al Municipiului Ploieşti, în calitate de proprietar
al terenului, de plata impozitului pentru un teren din domeniul privat se
creează o inegalitate între titularii de drepturi de aceeaşi natură,
favorizându-se statul sau unităţile administrativ-teritoriale în detrimentul
persoanelor de drept privat. De asemenea, se apreciază,de către autorul
excepţiei, că se creează o discriminare în ceea ce priveşte regimul juridic de
impunere a sarcinilor fiscale, atât în defavoarea titularilor de drept de
proprietate privată, persoane fizice şi juridice, cât şi în defavoarea
chiriaşilor, concesionarilor, administratorilor, care sunt obligaţi să suporte,
pe lângă chirie, redevenţă sau orice altă sumă pentru dreptul ce Ie-a fost
transmis, şi plata impozitului pe teren.
Se apreciază, de asemenea, că, în măsura în care
dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 44 alin. (2) din
Constituţie, acestea contravin şi textului constituţional al art. 15 alin. (1).
De asemenea, în opinia autorului excepţiei, sunt încălcate şi prevederile art.
16 din Constituţie, întrucât statul şi unităţile administrativ-teritoriale, ca
titulari ai dreptului de proprietate privată, beneficiază de un regim juridic
mai favorabil.
Tribunalul Bucureşti - Secţia conflicte de muncă,
asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstitutionalitate este neîntemeiată.
In argumentarea acestei opinii se apreciază că nu sunt încălcate textele
constituţionale invocate, întrucât, în cauză, nu se pune problema modului de
garantare şi ocrotire a proprietăţii private, ci se are în vedere obligaţia
contribuţiei financiare a concesionarului, respectiv a chiriaşului, pentru
terenul obţinut în concesiune, respectiv închiriat. Se consideră că sintagma
„aşezarea justă a sarcinilor fiscale" din cuprinsul art. 56 alin. (2) din
Constituţie se referă la stabilirea sarcinilor fiscale în condiţiile legii.
Totodată, instanţa de judecată apreciază că nu sunt încălcate nici prevederile
art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar art. 15 şi art. 16 din aceasta nu au
incidenţă în cauză, ele referindu-se la persoanele fizice, şi nu la cele
juridice.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstitutionalitate.
Guvernul consideră că
excepţia de neconstitutionalitate este neîntemeiată.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstitutionalitate este neîntemeiată.
Preşedinţii celor
două Camere ale Parlamentului nu au comunicat
punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstitutionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, notele scrise depuse,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2) şi ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul
fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, astfel
cum au fost modificate prin articolul unic pct. 33 din Legea nr. 494/2004
privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 83/2004 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1.092 din 24
noiembrie 2004.
Art. 256 alin. (3) prevede:
„Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori
în folosinţă, după caz, impozitul pe teren reprezintă sarcina fiscală a
concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de
folosinţă, după caz."
Textele constituţionale invocate expres în susţinerea
excepţiei sunt cele ale art. 1 alin. (3), privind statul de drept, ale art. 15
alin. (1), privind universalitatea, ale art. 16, privind egalitatea în
drepturi, ale art. 44 alin. (2), privind ocrotirea şi garantarea în mod egal a
proprietăţii, şi ale art. 56 alin. (2), privind aşezarea justă a sarcinilor
fiscale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată,
Curtea reţine următoarele:
Critica de neconstituţionalitate constă, în esenţă, în
susţinerea că dispoziţiile art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, care
stabilesc că impozitul pe terenurile proprietate privată a statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale este în sarcina concesionarilor,
locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz,
aduc atingere principiilor constituţionale ale ocrotirii şi garantării
proprietăţii private în mod egal de lege, indiferent de titular, precum şi
principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale. Totodată, pe cale de
consecinţă, se apreciază că sunt încălcate şi prevederile constituţionale ale
art. 1 alin. (3), ale art. 15 alin. (1) şi ale art. 16
alin. (2).
Curtea reţine că în jurisprudenţa sa au mai fost
situaţii în care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra
modului de stabilire a impozitelor şi taxelor, precum şi a acordării de scutiri
de la plata acestora.
Curtea a stabilit, de
principiu, că autorităţile publice - creditori bugetari - pot fi scutite de la
plata unor impozite sau taxe, întrucât pentru a putea funcţiona sunt finanţate
de la bugetul de stat, „iar taxele respective se fac venit tot la bugetul de
stat, astfel că ar fi absurd ca autorităţile în cauză să fie obligate (formal)
să plătească din buget o taxă care revine aceluiaşi buget". In acest sens
a statuat Curtea, de exemplu, prin Decizia nr. 373 din 2 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 13 noiembrie 2003.
In cauza de faţă, având în vedere cele de mai sus,
Curtea reţine că scutirea, prin textul de lege criticat, de la plata impozitului
pe teren a proprietăţii publice sau private a statului nu contravine
prevederilor art. 44 alin. (2) şi nici ale art. 56 alin. (2) din Constituţie.
Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, de
exemplu, prin Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 145
din 8 iunie 1994, a reţinut că „fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci
şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe
criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni". Totodată, prin Decizia
nr. 252 din 28 noiembrie 2000, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 28
decembrie 2002, Curtea a constatat că din dispoziţiile constituţionale ale art.
56 alin. (2) şi ale art. 138 alin. (1) „rezultă dreptul exclusiv al
legiuitorului de a stabili impozite datorate bugetului de stat, precum şi
cuantumul acestora. De aceea, numai legiuitorul poate acorda anumite scutiri
sau reduceri de impozite în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în
anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident,
şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele
respective".
Faţă de jurisprudenţa menţionată, Curtea constată că
plata impozitului pe teren în cazul terenurilor proprietate publică sau privată
a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate,
date în administrare ori în folosinţă, după caz, de către concesionari,
locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, nu
este de natură a încălca prevederile art. 56 alin. (2) din Constituţie.
Legiuitorul este liber să stabilească impozite, în măsura în care acestea sunt
proporţionale, rezonabile şi echitabile, condiţie îndeplinită în cazul de faţă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât concesionarea, închirierea, ca şi darea în
administrare şi în folosinţă a terenurilor se fac în general pe termen foarte
lung, prin convenţii/acte intervenite între părţile interesate.
In ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei, că
pentru terenul concesionat ori închiriat concesionarul şi locatarul plătesc şi
redevenţă/chirie etc, Curtea constată că aceasta nu are relevanţă sub raportul
constituţionalităţii textului criticat, fiind o problemă care priveşte exclusiv
părţile contractului de concesiune sau de închiriere, precum şi clauzele lui,
iar nu o problemă de ocrotire inegală a dreptului de proprietate privată.
Ocrotirea proprietăţii private nu se realizează prin regimul de impozitare, ci
prin alte instrumente juridice.
De altfel, Curtea constată că prevederile art. 1
paragraful 2 al Protocolului adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale stabilesc că dispoziţiile privind
protecţia proprietăţii nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile
pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosinţei bunurilor conform
interesului general şi pentru a asigura plata impozitelor.
In ceea ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor
art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că textul criticat se
aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor care se află în
situaţiile prevăzute de ipoteza normei respective. Pe de altă parte, principiul
egalităţii în drepturi înscris în Constituţie priveşte egalitatea cetăţenilor
în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără a institui egalitatea între
cetăţeni şi autorităţile publice sau între cetăţeni şi stat sau unităţile
administrativ-teritoriale, ca persoane juridice de drept public.
Referitor la invocarea încălcării dispoziţiilor art. 1
alin. (3) şi ale art. 15 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că
stabilirea prin lege a obligaţiei plăţii impozitului pe teren pentru subiectele
prevăzute nu numai că nu încalcă, ci, dimpotrivă, este perfect compatibil cu
textele constituţionale invocate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate
de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal,
excepţie ridicată de Societatea Comercială „Coca Cola HBC" România -
S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.062/CA/2005 al Tribunalului Bucureşti -
Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi
fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 aprilie
2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Benke Karoly