Decizia Nr.275 din 08.05.2014

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Ioana Floarea Beniog şi Constantin Dumitru Bengeanu în Dosarul nr. 4.262/90/2011* al Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 740D/2013 al Curţii Constituţionale.2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei, avocat Mădălina Cristina Beniog, cu împuternicire depusă la dosar, lipsind celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Având cuvântul asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, autorii acesteia susţin, prin avocat, că dispoziţiile legale criticate, atribuind instanţei supreme competenţa de a da dezlegare unor probleme de drept, contravin, datorită caracterului lor ambiguu, prevederilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, deoarece creează posibilitatea ca, în cele din urmă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să legifereze prin deciziile pronunţate într-un recurs în interesul legii. Deşi aceste decizii sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, ele trebuie, la rândul lor, să respecte Legea fundamentală şi deciziile Curţii Constituţionale. Or, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, pronunţată într-un recurs în interesul legii, prin care a fost limitată sfera bunurilor în privinţa cărora se pot acorda despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 numai la bunurile imobile, intră în conflict cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, în care, în aceeaşi categorie, sunt menţionate şi bunurile mobile.4. Preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că textul de lege a mai fost supus controlului de constituţionalitate, Curtea respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330⁷ din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010. În privinţa celorlalte aspecte invocate de autorii excepţiei, referitoare la decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, apreciază că Decizia Curţii Constituţionale nr. 534 din 12 decembrie 2013 îşi menţine valabilitatea şi în această cauză.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 5 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 4.262/90/2011*, Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330⁷ alin. (4) din Codul de procedură civilă din anul 1865, excepţie ridicată de Ioana Floarea Beniog şi Constantin Dumitru Bengeanu într-o cauză aflată în procedura de soluţionare după casarea cu trimitere spre rejudecare a unei acţiuni având ca obiect despăgubiri materiale pentru bunuri confiscate în anul 1949, în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că norma de procedură civilă care conferă instanţei supreme competenţa de a da dezlegare unor probleme de drept contravine, datorită caracterului său ambiguu, prevederilor art. 1 alin. (4), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1), art. 124 şi art. 126 alin. (3) din Constituţie, deoarece creează posibilitatea ca, în cele din urmă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să legifereze prin deciziile pronunţate într-un recurs în interesul legii.7. Dispoziţiile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt criticate de autorii excepţiei prin raportare la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013 dată în recursul în interesul legii, prin care aceasta, cu încălcarea normelor constituţionale invocate, a legiferat, deoarece nu s-a referit exclusiv la dezlegarea dată unor probleme de drept, ci a adăugat la lege sau chiar a „interzis aplicarea legii.“ Mai mult, se arată că, în urma pronunţării deciziilor nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi în condiţiile lipsei vreunui demers al legiuitorului în sensul celor constatate de Curtea Constituţională, instanţa supremă a intervenit pe calea recursului în interesul legii, pronunţând deciziile nr. 12 din 19 septembrie 2011 şi nr. 6 din 15 aprilie 2013, prin care s-a îndepărtat cu mult de sensul constatărilor cuprinse în deciziile Curţii Constituţionale.8. Tribunalul Vâlcea - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, însă, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu îşi exprimă opinia şi cu privire la compatibilitatea dispoziţiilor legale criticate faţă de temeiurile constituţionale invocate, considerând că acest aspect este în „stricta competenţă a Curţii Constituţionale şi nu a instanţei de judecată.“9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.10. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale, sens în care sunt redate considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, text introdus prin art. I pct. 33 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Dispoziţiile legale criticate aveau următorul conţinut:Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. 14. În urma adoptării noului Cod de procedură civilă, textul legal menţionat nu mai este, în prezent, în vigoare, acesta fiind însă preluat în mod identic la art. 517 alin. (4) din noul act normativ în materie. Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „Procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată.“ Fiind înregistrată pe rolul instanţei de fond în anul 2011, cauza de faţă se încadrează în ipoteza acestei norme, astfel că obiectul excepţiei îl constituie art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, acestea fiind dispoziţiile aplicabile speţei în cursul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).15. Dispoziţiile constituţionale considerate încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) care garantează egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 alin. (3), potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, referitoare la instituţia recursului în interesul legii, au constituit în numeroase rânduri obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional constatând că acestea nu contravin normelor fundamentale invocate în cuprinsul unor critici similare. Exemplificativă în acest sens este Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011, prin care Curtea a arătat că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de pildă prin Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34, arătând că „oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale, în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară“.17. Curtea Constituţională a mai reţinut că prevederile de lege criticate concretizează în planul legii procesual civile dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, care consacră Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept prin asigurarea securităţii juridice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, şi Decizia nr. 360 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010).18. În considerarea celor mai sus arătate, care îşi menţin valabilitatea şi în această cauză, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 1 alin. (4), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1), art. 124 şi art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, formulate de autorii prezentei excepţii.19. În ce priveşte referirile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate la Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Curtea reţine că aceiaşi autori au formulat critici de aceeaşi natură cu prilejul invocării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, având în vedere interpretarea dată prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excepţie soluţionată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 17 februarie 2014. Cu acel prilej, Curtea, respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, a arătat, în esenţă, că legislaţia generală şi specială cu caracter reparator din România prevede, în general, acordarea de despăgubiri pentru bunurile imobile preluate prin diverse metode abuzive în perioada regimului comunist, iar când legiuitorul a dorit să extindă sfera acestor bunuri imobile supuse regimului restituirii şi la alte bunuri, acest lucru s-a făcut expres şi explicit. Prin urmare, în unele cazuri, expres determinate, bunurile mobile au constituit şi acestea obiectul unor legi de reparaţie, legiuitorul precizând natura, elementele de identificare sau, după caz, enumerând în mod expres şi limitativ acele bunuri supuse revendicării. Curtea a mai arătat că această opţiune a legiuitorului nu este de natură să încalce dreptul de proprietate, deoarece statul, în materia reglementării unor măsuri legislative reparatorii, dispune de o marjă largă de apreciere, care să corespundă cu posibilităţile sale reale de compensare şi care să asigure, în acelaşi timp, un just echilibru între drepturile şi interesele particularilor şi interesul public general (în acest sens, a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 7 decembrie 1976, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Handyside împotriva Marii Britanii, paragrafele 48 şi 49).20. Cât priveşte observaţia autorilor excepţiei potrivit căreia Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013 ar nesocoti deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 pe motiv că limitează sfera bunurilor supuse regimului restituirii numai la bunuri imobile, în vreme ce deciziile menţionate ale Curţii Constituţionale precizează, cu acelaşi titlu, şi bunurile mobile, Curtea, distinct de cele mai sus arătate, care îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, reţine că aceste critici nu sunt întemeiate, pornind de la o greşită interpretare a respectivelor decizii ale instanţei de contencios constituţional. Astfel, sintagma „restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv“ din pct. 4 al considerentelor acelor decizii, la care se raportează autorii excepţiei, are în vedere stabilirea, la nivelul legislaţiei naţionale, a reglementărilor cu caracter reparator şi a scopului acestora, astfel că nu putea lipsi şi menţionarea bunurilor mobile în această sintagmă integrantă, având în vedere că şi acestea pot constitui, dar numai cu titlu de excepţie expres prevăzută de legiuitor, obiect al cererilor legale de despăgubire formulate de către persoanele îndreptăţite (aşa cum ulterior a arătat Curtea prin Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013). Aşadar, contrar afirmaţiilor autorilor excepţiei, nu se poate susţine existenţa unui conflict între Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013 şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioana Floarea Beniog şi Constantin Dumitru Bengeanu în Dosarul nr. 4.262/90/2011* al Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 8 mai 2014.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Claudia-Margareta Krupenschi