Decizia Nr.258 din 25.06.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 575 din 01 august 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 15, 16 şi 17 şi art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Mugurel Valentin Blendea în Dosarul nr. 6.327/114/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 713 D/2013.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5 iunie 2014, în prezenţa părţilor Liliana Carmen Covrescu şi Gabriel Iancu, precum şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 12 iunie 2014. La termenul din 12 iunie 2014, Curtea, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 17 iunie 2014. La termenul din 17 iunie 2014, pentru acelaşi motiv, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 24 iunie 2014, termen la care, având nevoie de timp pentru a delibera, potrivit art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 25 iunie 2014, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 6.327/114/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 15, 16 şi 17 şi art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Mugurel Valentin Blendea într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs formulat împotriva unei decizii penale prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal din 1969, în formă continuată.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prin modificarea, prin art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013, a pct. 14 al alin. 1 al art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării din conţinutul acestuia a sintagmei „greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal“ şi prin abrogarea, prin art. I pct. 16 din Legea nr. 2/2013, a prevederilor pct. 18 al alin. 1 al art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, care prevedeau ca şi cauză de casare situaţia comiterii unei erori grave de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare, textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. Se arată că pct. 17 al art. I din aceeaşi lege modifică art. 385⁹ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 în mod corespunzător, pct. 17 al art. I anterior referit fiind corelat cu prevederile pct. 15 şi 16 ale aceluiaşi articol, şi fiind, în consecinţă, neconstituţional. Se susţine că dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv obligă instanţa superioară să analizeze atât legalitatea, cât şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele inferioare, atât sub aspectul stabilirii vinovăţiei, cât şi sub cel al corectei individualizări a sancţiunilor aplicate, numai aşa putându-se ajunge la stabilirea adevărului în cauză. Se arată că imposibilitatea invocării în faţa unei instanţe superioare a comiterii de către instanţele inferioare a unor grave erori în administrarea şi interpretarea probelor, a insuficienţei probelor administrate de către acestea sau a injustei stabiliri a sancţiunilor, ca urmare a abrogării motivelor de casare prevăzute la art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală din 1968, încalcă dispoziţiile art. 24 din Legea fundamentală referitoare la dreptul la apărare, precum şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzut la art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, sub aspectul criticilor privind dispoziţiile art. I pct. 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013, şi neîntemeiată sub aspectul criticii ce vizează prevederile art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 16 din Legea nr. 2/2013, se arată că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil, prin excluderea din rândul motivelor de casare a erorii grave de fapt, ce nu poate fi examinată prin prisma prevederilor art. 17² din art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, care se referă, în mod exclusiv, la eroarea de drept. Se susţine că excluderea, totodată, a erorii grave de fapt dintre cazurile care pot fi luate în considerare întotdeauna din oficiu pentru pronunţarea unei soluţii de casare, prevăzute la alin. 3 al art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, aşa cum acesta a fost modificat prin art. I pct. 17 din Legea nr. 2/2013, determină neconstituţionalitatea acestui din urmă punct. Se arată că prevederile art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013 nu încalcă normele constituţionale invocate de autorul excepţiei.6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.7. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată sub aspectul criticii referitoare la dispoziţiile art. I pct. 16 şi pct. 17 din Legea nr. 2/2013 şi neîntemeiată sub aspectul criticii referitoare la art. I pct. 15 şi art. II alin. (1) din aceeaşi lege.8. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013, prin raportare la art. 16, art. 21, art. 24, art. 53 şi art. 20 din Constituţie şi art. 6 şi art. 13 din Convenţie, se arată că, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, abrogarea cazului de casare atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. Se susţine că normele supuse controlului de constituţionalitate limitează dreptul părţii, care are, potrivit legii, legitimitatea procesuală de a formula calea de atac a recursului, de a invoca şi supune controlului judiciar probleme esenţiale privind modul de derulare a procesului penal, consecinţele efective ale unei asemenea limitări producându-se atât asupra posibilităţii concrete a recurentului de a exercita dreptul la apărare (prin verificarea unei hotărâri de către o jurisdicţie superioară), cât şi asupra instanţei de control judiciar, care este lipsită de posibilitatea de a cenzura hotărârile judecătoreşti criticabile pe calea invocării din oficiu a unor cauze de casare, ca o aplicare a principiului aflării adevărului care guvernează procesul penal.9. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009 şi nr. 694 din 20 mai 2010, prin care Curtea a statuat că accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, presupune posibilitatea concretă de a uza de toate mijloacele procesuale pentru apărarea unui drept sau interes legitim şi că, în acest sens, art. 2 paragraful 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie prevede că „orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării sale de către o jurisdicţie superioară“.10. În acest sens, se subliniază că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că efectul esenţial al dispoziţiei cuprinse în art. 13 din Convenţie constă în a impune existenţa unui recurs intern ce abilitează instanţa naţională să ofere o „reparaţie adecvată“, recursul trebuind să fie „efectiv“ din punctul de vedere atât al reglementării, cât şi al rezultatului practic. Aşadar, înlăturarea posibilităţii de a se invoca pe calea recursului, de către parte sau de instanţă din oficiu, comiterea unei erori grave de fapt sau a greşitei individualizări a pedepsei generează incapacitatea de reparaţie a efectelor negative pe care le-ar putea produce o condamnare posibil eronată, având consecinţa limitării până la anihilare a dreptului părţii la un proces echitabil.11. Se arată că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 839 din 24 iunie 2010, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385⁹ alin. 1 pct. 14, art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) raportat la art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 şi art. 385¹⁴ alin. 11 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituţională a statuat că prevederile legale invocate, reglementând ca motiv de casare a unei hotărâri judecătoreşti comiterea unei erori grave de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare, sunt menite să garanteze dreptul tuturor părţilor de a beneficia de un proces echitabil şi că, astfel, scopul acestei căi de atac constă tocmai în asigurarea unui control judecătoresc al legalităţii şi al aflării adevărului în judecarea şi soluţionarea cauzelor penale de prima instanţă sau de instanţa de apel, aspect de natură să contribuie la îndeplinirea exigenţelor care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. Interpretând per a contrario argumentele invocate de Curtea Constituţională în susţinerea constituţionalităţii prevederilor art. 385⁹ pct. 18 din Codul de procedură penală din 1968, se susţine că înlăturarea unui motiv de casare a cărui menire era tocmai garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil este de natură să aducă atingere prevederilor constituţionale ale art. 21, art. 24 şi art. 20, raportate la art. 6 şi art. 13 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât acesta a fost exclus şi din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu.12. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013, raportată la art. 16, art. 21, art. 24, art. 53 şi art. 20 din Constituţie şi la art. 6 şi art. 13 din Convenţie, se apreciază că modificarea cauzelor de casare nu contravine prevederilor convenţionale şi constituţionale invocate, arătându-se că normele de reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie.13. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, se arată că acestea nu sunt de natură a aduce atingere dispoziţiilor constituţionale invocate şi că împrejurarea că dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală din 1968 în forma anterioară intrării în vigoare a legii rămân aplicabile doar cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului, şi nu şi celor în fond sau în apel, este determinată de faptul că actele procesuale şi procedurale efectuate potrivit legii în vigoare îşi păstrează valabilitatea şi după abrogarea legii de procedură, potrivit principiului „tempus regit actum“. Se susţine că situaţia prezentată este una tranzitorie, care priveşte doar cauzele penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv cele aflate în termenul de declarare a recursului, iar nu şi cauzele aflate în fond sau în apel, în privinţa cărora devin incidente prevederile legale în vigoare la data exercitării căii de atac prevăzute de lege. Prin urmare, se observă că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse căilor de atac şi motivelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate, potrivit regulii „tempus regit actum“.14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. I pct. 15, 16 şi 17 şi art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorul critică în realitate doar prevederile art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, care au următorul cuprins:

– Art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013: „Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]15. La articolul 385⁹ alineatul 1, punctele 14-16 se modifică şi vor avea următorul cuprins: 14. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; 15. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată condamnatului a fost graţiată; 16. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; 16. La articolul 385⁹ alineatul 1, punctele 17 şi 18-21 se abrogă. 17. La articolul 385⁹, alineatul 3 se modifică şi va avea următorul cuprins: Cazurile prevăzute în alin. 1 pct. 1, 3-6, 13 şi 14 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului. 17. Autorul excepţiei susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, prevederilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv, precum şi dispoziţiile art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală (greşit identificat de autoul excepţiei ca fiind art. 21 din acelaşi protocol). 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013, au avut ca finalitate degrevarea instanţelor judecătoreşti, respectiv degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de sarcini ce nu corespund sferei atribuţiilor ei, în scopul realizării rolului său constituţional de interpretare şi aplicare unitară a legii de către celelalte instanţe, prevăzut la art. 126 alin. (3) din Constituţie. Potrivit Expunerii de motive ce însoţeşte Proiectul Legii nr. 2/2013, a fost avută în vedere la elaborarea acestui proiect recomandarea cuprinsă în Raportul Comisiei Europene către Consiliul şi Parlamentul European privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare din 18 iulie 2012 privind continuarea reformei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a permite acordarea unei mai mari importanţe unificării jurisprudenţei la nivel naţional. 19. Din perspectiva asigurării drepturilor constituţionale pretins încălcate prin dispoziţiile art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013, Curtea constată că modificarea şi, respectiv, abrogarea unor motive de casare în recurs, printre care şi cele arătate de autorul excepţiei, au fost realizate de către legiuitor potrivit competenţelor sale constituţionale, prevăzute la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală şi sunt justificate de faptul că acestea pot fi invocate şi analizate în cadrul apelului (conform art. 371 din Codul de procedură penală din 1968), iar, în cazul sentinţelor ce nu pot fi atacate cu apel, în cadrul recursului (potrivit art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968), ca şi căi de atac integral devolutive, instanţele de apel şi, respectiv, cele de recurs verificând legalitatea şi temeinicia hotărârilor atacate sub toate aspectele. În acest context, în care toate sentinţele penale sunt supuse unei căi de atac ordinare integral devolutive, limitarea motivelor de recurs, ca a doua cale de atac ordinară, la cazurile de casare, dintre care au fost abrogate, prin dispoziţiile criticate, cele prevăzute la art. 385⁹ alin. 1 pct. 17, 18-21 din Codul de procedură penală din 1968 şi au fost modificate cele de la art. 385⁹ alin. 1 pct. 14-16 din acelaşi cod, este justificată, atât prin prisma dispoziţiilor constituţionale invocate, cât şi prin cea a normelor de drept european. 20. De altfel, drepturile fundamentale pretins de către autorul excepţiei a fi încălcate sunt asigurate prin aplicarea principiului non reformatio in pejus, prevăzut atât la art. 372, cât şi la art. 385⁸ din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia instanţa de apel sau de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel sau recurs, iar, în apelul sau recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel sau de recurs nu poate agrava situaţia acesteia. 21. În acest fel, textele criticate respectă standardul asigurării dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit tezei întâi a paragrafului 1 al art. 2 din acest protocol, „orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară“, iar, conform celei de-a doua teze a paragrafului 1 al art. 2 anterior invocat, „exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege“. 22. Pentru aceleaşi motive, Curtea reţine că prevederile art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013 respectă şi dispoziţiile art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, precum şi pe cele ale art. 13 din Convenţie, cu privire la dreptul la un recurs efectiv - care, de altfel, nu se confundă cu dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti -, nefiind încălcate nici prevederile art. 20 din Constituţie. 23. Pentru aceste motive, Curtea constată că modificarea conţinutului unor motive de recurs în casaţie şi abrogarea altor asemenea motive, prevăzute de Codul de procedură penală din 1968, potrivit art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013, nu contravin principiului egalităţii în drepturi şi nu încalcă dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare, prevăzute la art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţie. 24. Având în vedere aceleaşi motive, Curtea constată că dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală nu sunt incidente în cauză. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mugurel Valentin Blendea în Dosarul nr. 6.327/114/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop