DECIZIE Nr.
258 din 16 martie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 257 alin. (2) si (8), art. 259 alin.
(7) lit. a) si b) si alin. (8) si art. 863 lit. b) din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sanatatii, precum si ale art. 91 alin. (1) din
Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 338 din 21 mai 2010
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu
-judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Carmen-Cătălina Gliga - procuror
Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) şi (8),
art. 259 alin. (7) lit. a) şi b) şi alin. (8) şi art. 863 lit.
b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii, precum şi ale art. 91 alin. (1) din
Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală, excepţie ridicată de Camelia Pânzaru în Dosarul nr.
7.993/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca.
La apelul nominal lipsesc părţile,
faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată,
preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public,
care pune concluzii de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate ca neîntemeiată. In acest sens, invocă
jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, prin Decizia
nr. 1.304/2009.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 14 iulie 2009, pronunţată
în Dosarul nr. 7.993/211/2009, Judecătoria Cluj-Napoca a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 257 alin. (2) şi (8), art. 259 alin. (7) lit. a)
şi b) şi alin. (8) şi art. 863 lit. b) din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi ale
art. 91 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală. Excepţia a fost ridicată de Camelia
Pânzaru cu prilejul soluţionării unei cauze civile având ca obiect o
contestaţie la executare.
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate autorul acesteia
susţine, în esenţă, că art. 259 alin. (7) din Legea nr.
95/2006 creează, prin dispoziţiile cuprinse în lit. a) şi b), o
situaţie discriminatorie, care contravine art. 16 alin. (1) şi art.
56 alin. (2) din Constituţie. Astfel, persoanele care nu realizează
venituri impozabile sunt privilegiate, întrucât pot obţine calitatea de
asigurat plătind contribuţia pe ultimele 6 luni, în timp ce
persoanele care realizează astfel de venituri obţin aceeaşi
calitate cu condiţia plăţii contribuţiei pe ultimii 5 ani.
Mai mult, acest text de lege profită celor ce în realitate obţin
venituri fără a le declara organelor fiscale, încurajând astfel
„munca la negru". In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 863 lit.
b) din Legea nr. 95/2006 raportate la prevederile art. 259 alin. (8) şi
art. 257 alin. (8) din aceeaşi lege, precum şi la cele ale art. 91
alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, susţin că
acestea contravin prevederilor art. 15 alin. (2) şi art. 78 din
Constituţie, In acest sens, arată că, în aplicarea acestor texte
de lege, au fost stabilite obligaţii de plată pe baza unor
creanţe născute începând cu anul 2000, având ca temei legal
prevederile Legii nr. 95/2006, aceasta în condiţiile în care titlul VIII
din această lege, care reglementează stabilirea acestor
obligaţii, a intrat în vigoare în luna mai a anului 2006.
Judecătoria Cluj-Napoca, având în vedere cele reţinute de Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 56/2006 şi Decizia nr.
934/2006, arată că dispoziţiile de lege criticate nu contravin
principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi
nici celui privind aşezarea justă a obligaţiilor fiscale. De
asemenea, consideră că obligaţia de plată a
contribuţiei prevăzute de lege şi pentru o perioadă anterioară
intrării în vigoare a actului normativ nu poate fi considerată ca aducând
atingere principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de
art. 15 alin. (2) din Constituţie.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului,
precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de
vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Guvernul consideră
că textele de lege criticate nu contravin dispoziţiilor
constituţionale invocate de autorul excepţiei.
Avocatul Poporului, invocând
jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, arată
că textele de lege criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului nu au comunicat punctele lor de
vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului
Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie dispoziţiile art. 257 alin. (2) şi (8), art. 259 alin.
(7) lit. a) şi b) şi alin. (8) şi art. 863 lit. b) din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28
aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Textele de lege criticate au următoarea redactare:
-Art. 257 alin. (2) şi (8): „(2)
Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma
unei cote de 6,5%, care se aplică asupra:
a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor
care se supun impozitului pe venit;
b) veniturilor impozabile realizate de persoane
care desfăşoară activităţi independente care se supun
impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se
calculează contribuţia, aceasta nu poate fi mai mică decât cea
calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar;
c) veniturilor din agricultură supuse
impozitului pe venit şi veniturilor din silvicultură, pentru
persoanele fizice care nu au calitatea de angajator şi nu se
încadrează la lit. b);
d) indemnizaţiilor de şomaj;
e) veniturilor din pensiile care
depăşesc limita supusă impozitului pe venit;
f) veniturilor din cedarea folosinţei
bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi, veniturilor din drepturi
de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o
formă de asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe
venit numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor
prevăzute la lit. a)-e), alin. 21
şi art. 213 alin. (2) lit. h), dar nu mai puţin de un salariu de
bază minim brut pe ţară, lunar.[... ]
(8) Termenul de prescripţie a plăţii
contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se
stabileşte în acelaşi mod cu cel prevăzut pentru
obligaţiile fiscale.";
-Art. 259 alin. (7) lit. a) şi b) şi alin.
(8): „(7) Persoanele care au obligaţia de a se asigura şi nu pot
dovedi plata contribuţiei sunt obligate, pentru a obţine calitatea de
asigurat:
a) să achite contribuţia legală
lunară pe ultimele 6 luni, dacă nu au realizat venituri impozabile pe
perioada termenelor de prescripţie privind obligaţiile fiscale,
calculată la salariul minim brut pe ţară în vigoare la data plăţii,
calculându-se majorări de întârziere;
b) să achite pe întreaga perioadă a
termenelor de prescripţie privind obligaţiile fiscale
contribuţia legală lunară calculată asupra veniturilor
impozabile realizate, precum şi obligaţiile fiscale accesorii de plată
prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, dacă au realizat venituri impozabile pe
toată această perioadă; [...]
(8) Pentru situaţiile prevăzute la alin. (7)
termenele de prescripţie privind obligaţiile fiscale se
calculează începând cu data primei solicitări de acordare a
serviciilor medicale, la notificarea caselor de asigurări de
sănătate sau la solicitarea persoanelor în vederea dobândirii
calităţii de asigurat, după caz.";
- Art. 863 lit. b): „Prezenta lege intră în
vigoare astfel: [... ]
b) la 30 de zile de la publicare: titlul I
«Sănătatea publică», titlul II «Programele naţionale de
sănătate», titlul V «Asistenţa medicală comunitară»,
titlul VII «Spitalele», titlul VIII «Asigurările sociale de
sănătate», titlul XVI «Infiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Şcolii Naţionale de Sănătate Publică
şi Management Sanitar»;".
De asemenea, obiect al excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile art. 91
alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările şi
completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora: „(1)
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în
termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel."
Autorii excepţiei consideră că sunt
încălcate următoarele prevederi din Constituţie: art. 15 alin.
(2) care consacră neretroactivitatea legii civile, art. 16 alin. (1)
referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 56 alin. (2)
privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale şi art. 78 referitor
la intrarea în vigoare a legii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea constată că un prim aspect pus în discuţie de autorii
excepţiei vizează existenţa unui tratament juridic
diferenţiat la care sunt supuse persoanele care realizează venituri
impozabile în raport cu cele care nu realizează astfel de venituri, tratament
instituit de prevederile art. 259 alin. (7) lit. a) şi b) din Legea nr.
95/2006.
Faţă de aceste susţineri, Curtea
reţine că principiul constituţional al egalităţii în
drepturi impune instituirea unui tratament juridic identic pentru situaţii
identice. Aceasta nu înseamnă însă omogenitate, astfel că
situaţii diferite permit şi uneori impun o reglementare
diferită, în deplin acord cu principiul constituţional amintit.
In mod asemănător, principiul
aşezării juste a sarcinilor fiscale impune ca plata contribuţiilor
să se facă în acelaşi mod de către toţi
contribuabilii, prin excluderea oricărui privilegiu sau discriminări,
astfel ca, la venituri egale, contribuţia să fie aceeaşi.
Acelaşi principiu presupune însă ca aşezarea sarcinilor fiscale
să ţină cont de capacitatea contributivă a
contribuabililor, respectiv în aşezarea obligaţiilor fiscale să
se ţină seama de necesitatea de protecţie a păturilor
sociale celor mai dezavantajate, luând în considerare elementele ce
caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale
ale contribuabililor în cauză.
Toate aceste elemente au fost avute în vedere atunci
când, prin Legea nr. 264/2007, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 503 din 27 iulie 2007, reglementarea anterioară a art. 259
alin. (7) din Legea nr. 95/2006 a fost modificată, instituindu-se un
tratament juridic diferit după cum persoanele au realizat sau nu venituri
impozabile. Prin această modificare s-a urmărit realizarea unei
situaţii mai favorabile pentru acele persoane care nu au realizat astfel
de venituri şi a căror situaţie, obiectiv mai dificilă din
punct de vedere financiar, impunea un efort disproporţionat pentru a
obţine calitatea de asigurat în condiţiile art. 259 alin. (7) din
Legea nr. 95/2006 în raport cu efortul depus de persoanele care realizează
venituri impozabile. In plus, s-a avut în vedere şi faptul că, în
situaţia acestei din urmă categorii de persoane, neachitarea
contribuţiei la fondul asigurărilor sociale de sănătate nu
a fost justificată de imposibilitatea obiectivă a acestora de a
îndeplini această obligaţie, ci pe ignorarea ei.
Pentru aceste motive, Curtea apreciază că
diferenţa de tratament juridic instituită de prevederile art. 259
alin. (7) din Legea nr. 95/2006 este rezonabilă şi
proporţională cu situaţia avută în vedere de legiuitor.
Cât priveşte critica de neconstituţionalitate
raportată la principiul neretroactivităţii legii civile, Curtea
constată că niciunul dintre textele de lege criticate nu conţine
prevederi prin care să se indice aplicarea retroactivă a legii,
astfel că acestea încep să producă efecte juridice după
intrarea în vigoare a legii. De asemenea, aceste texte de lege nu prevăd
intrarea în vigoare a legii contrar normelor constituţionale ale art. 78.
Cenzurarea modului în care instanţele aplică
legea, criticat de asemenea de autorul excepţiei, nu intră în
competenţa instanţei de contencios constituţional.
De altfel, Curtea constată că asupra
aspectelor analizate în prezenta cauză s-a mai pronunţat şi prin
Decizia nr. 1.304 din 13 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 36 din 18 ianuarie 2010.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi
al art. 1-3, al art. 11 alin. (1)lit.A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 257 alin. (2) şi (8), art. 259 alin. (7) lit. a)
şi b) şi alin. (8) şi art. 863 lit. b) din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii, precum şi ale
art. 91 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală, excepţie ridicată de Camelia Pânzaru în
Dosarul nr. 7.993/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică
din data de 16 martie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Patricia Marilena Ionea