Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 109 teza finală din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi art. 10 alin. (1) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Gabriel Adrian Cocoş în Dosarul nr. 10.140/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 664D/2016 al Curţii Constituţionale.2. La apelul nominal lipsesc părţile faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care precizează că prevederile legale criticate respectă dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2) potrivit cărora competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 16 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 10.140/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 109 teza finală din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi art. 10 alin. (1) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Gabriel Adrian Cocoş într-o cauză având ca obiect „anulare act administrativ".5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât printr-o redactare defectuoasă şi imprevizibilă, încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi dreptul la un proces echitabil, într-un termen optim şi previzibil. Astfel, prevederile legale criticate generează incertitudine în ceea ce priveşte instanţa competentă material să judece un conflict între un funcţionar public şi autoritatea care a emis actul administrativ normativ contestat, ce conduce la dublarea artificială a perioadei de soluţionare a proceselor, prin depunerea acţiunii la o instanţă ce se declară necompetentă, prin declinarea competenţei între instanţe şi prin perioada îndelungată în care se soluţionează conflictul de competenţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel cum sunt formulate, ambele prevederi legale criticate prezintă o redactare defectuoasă, întrucât trimit, într-un cerc vicios, una către cealaltă, astfel încât nici măcar un expert al dreptului nu poate determina cu certitudine instanţa competentă să soluţioneze o cauză care atrage incidenţa ambelor norme. Or, o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt prezentate soluţii contradictorii pronunţate de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie în materia litigiilor având ca obiect raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, din punctul de vedere al instanţei competente, sub aspect material, să soluţioneze astfel de cauze.6. În opinia autorului excepţiei, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Prin raportare la art. 20 din Constituţie - Dreptul internaţional şi dreptul intern, invocă, de asemenea, şi dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv, cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.7. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal consideră că normele legale criticate sunt constituţionale, reţinând că ambele dispoziţii au ca efect stabilitatea raporturilor juridice şi reducerea intervalului de timp pentru soluţionarea problemelor de competenţă. Astfel, în materia contenciosului administrativ, regula competenţei materiale este cea privitoare la partajarea competenţei între tribunal şi curte de apel, după rangul autorităţii, în schimb art. 109 din Legea nr. 188/1999 stabileşte o unicitate a competenţei materiale, indiferent de gradul autorităţii în cazul raportului de serviciu al funcţionarului public. Din redactarea art. 109 din Legea nr. 188/1999 rezultă fără echivoc că se instituie o singură regulă, cea a competenţei tribunalului, secţia de contencios administrativ în ceea ce priveşte acest tip de raport juridic. Excepţia de la această regulă este prevăzută în chiar conţinutul articolului şi face trimitere la legi ce conţin dispoziţii prin care se stabileşte în mod expres o derogare de la aplicarea art. 109 din Legea nr. 188/1999. De asemenea nu se poate considera că aplicarea principiului specialia generalibus derogant, la care face trimitere art. 109 şi pe care îl şi ilustrează, în raport cu regula generală din art. 10 din Legea nr. 554/2004, ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice. Din contră, acest principiu este o componentă a stabilităţii raporturilor juridice, oferind instrumentul necesar şi sine qua non al stabilirii competenţei instanţelor în cazurile privind raportul de serviciu al funcţionarului public aflat în funcţii de execuţie sau de conducere în cadrul autorităţilor publice locale sau centrale.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă aspecte din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009. Redactarea normelor legale criticate este clară, fiind identificate în mod precis instanţele judecătoreşti competente sub aspect material să soluţioneze cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, şi concordantă cu regulile generale de legiferare cuprinse în art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislative pentru elaborarea actelor normative.10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 sunt constituţionale, sens în care invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 377 din 26 mai 2015 şi nr. 517 din 8 mai 2008.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 109 teza finală din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, modificate prin art. IV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, şi ale art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, modificate prin art. 54 pct. 2 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Prevederile criticate au următorul cuprins:– Art. 109 din Legea nr. 188/1999: „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe."
– Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel." 14. În opinia autorului excepţiei, prevederile de lege ce formează obiectul excepţiei contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Prin raportare la art. 20 din Constituţie - Dreptul internaţional şi dreptul intern invocă, de asemenea, şi dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv, cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 655 din 8 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 26 ianuarie 2017, Decizia nr. 377 din 26 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 22 iulie 2015, Decizia nr. 30 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 26 februarie 2014, Decizia nr. 162 din 20 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 15 mai 2014, Decizia nr. 552 din 17 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 13 februarie 2014, şi Decizia nr. 328 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 2 august 2013, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa de contencios constituţional a reţinut că Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici transpune în planul legii organice prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Totodată, Curtea a observat că prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999, stabilind instanţa competentă să soluţioneze litigiile având ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, dispun chiar în sensul asigurării accesului liber la justiţie, iar nu al îngrădirii acestui drept. 16. Referitor la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea observă că, în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) şi (6) din Constituţie, aceste norme stabilesc reguli de competenţă materială a instanţelor de contencios administrativ. Referitor la exigenţele de claritate şi previzibilitate pe care trebuie să le îndeplinească un text de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). 17. Sub acest aspect, Curtea reţine că ambele prevederi legale supuse controlului de constituţionalitate stabilesc cu claritate reguli de competenţă a instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ şi excepţiile de la aceste reguli şi nu pot fi considerate de natură a încălca dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, în materia contenciosului administrativ, regula competenţei materiale este cea privitoare la partajarea competenţei între tribunal şi curte de apel, după rangul autorităţii, în timp ce, în cazul raportului de serviciu al funcţionarului public, art. 109 din Legea nr. 188/1999 stabileşte competenţa materială a tribunalului, indiferent de gradul autorităţii publice, parte în litigiu. Excepţia de la această regulă este prevăzută în chiar conţinutul art. 109 din Legea nr. 188/1999 şi face trimitere la legi ce conţin dispoziţii prin care se stabileşte în mod expres o derogare de la aplicarea acestui text de lege. 18. Sub acest aspect, Curtea constată că, astfel cum sunt formulate, prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate instituie în mod clar şi precis instanţele judecătoreşti competente sub aspect material să soluţioneze cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, respectând regulile de tehnică legislativă, stabilite de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, potrivit art. 15 din actul normativ menţionat: „(1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie. (...)" 19. De altfel, problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale criticate excedează controlului de constituţionalitate, fiind de resortul instanţelor judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzelor. Astfel cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, dar complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Or, în ipoteza existenţei unei practici judiciare diferite, respectiv o interpretare şi aplicare neunitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa unificării acesteia, având în vedere dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale." 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Adrian Cocoş în Dosarul nr. 10.140/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 109 teza finală din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi art. 10 alin. (1) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin