Decizia Nr.227 din 15.03.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 128 alin. 2 din Codul penal şi art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anwar Al Tawil în Dosarul nr. 26.961/211/2010 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 221D/2011.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a depus concluzii scrise.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, deoarece autorul solicită, în realitate, adoptarea unei alte soluţii legislative.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 20 decembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 26.961/211/2010, Tribunalul Cluj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 128 alin. 2 din Codul penal şi art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anwar Al Tawil în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unui recurs formulat împotriva unei sentinţe penale referitoare la o contestaţie la executare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale contravin Constituţiei, deoarece nu se poate pune semnul egalităţii între situaţia unui condamnat care se sustrage de la executarea pedepsei şi altul care, din împrejurări independente de voinţa sa, se află în imposibilitate de a executa pedeapsa, suferind de o boală gravă care nu poate fi tratată în reţeaua penitenciarelor. Susţine că în urma atâtor amânări ale executării pedepsei, de peste 10 ani, în mod cert a fost condamnat la o pedeapsă dublă decât cea la care a fost condamnat iniţial, prin aceea că i-au fost restrânse drepturile şi libertăţile de către instanţele care i-au acordat beneficiul întreruperii executării pedepsei.Tribunalul Cluj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 128 alin. 2 din Codul penal - Suspendarea cursului prescripţiei şi art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală - Evidenţa întreruperii executării pedepsei, care au următorul conţinut:– Art. 128 alin. 2 din Codul penal: „Cursul termenului prescripţiei prevăzute în art. 126 este suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală.“;

– Art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală: „Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.“Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 22 referitor la Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 25 referitor la Libera circulaţie şi art. 26 referitor la Viaţa intimă, familială şi privată. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele: Prin Decizia nr. 531 din 19 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 31 mai 2011, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 128 alin. 2 din Codul penal, statuând că legiuitorul ordinar, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executare a acestora şi art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, a reglementat instituţia suspendării cursului termenului de prescripţie a executării pedepsei, deoarece această executare nu poate începe. Totuşi, ar fi injust ca scurgerea acestui timp să se facă în favoarea condamnatului, motiv pentru care efectele juridice ale suspendării prescripţiei executării pedepsei constau în suspendarea cursului termenului de prescripţie. Odată încetate cauzele legale de suspendare, prescripţia îşi reia cursul ori se dispune executarea propriu-zisă. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, inclusiv în ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală potrivit cărora timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei. Distinct de acestea, Curtea mai constată că situaţia juridică a condamnatului care, din motive de sănătate, amână executarea pedepsei ori o întrerupe, nu este aceeaşi cu situaţia condamnatului care se sustrage executării. De altfel, pentru acesta din urmă legiuitorul a prevăzut în art. 127 alin. 2 din Codul penal că sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii. Pentru situaţiile în care, în mod legal, executarea nu poate începe, legiuitorul a prevăzut instituţia suspendării cursului prescripţiei executării pedepsei până la începerea executării propriu-zise şi, ca un efect imediat al acestei instituţii, necurgerea termenului de prescripţie prevăzut în art. 126 din Codul penal. Mai apoi, odată cu încetarea cauzelor legale de suspendare, prescripţia îşi reia cursul. Împrejurarea că timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei nu poate fi apreciată ca fiind în dezacord cu Legea fundamentală, întrucât instituţiile întreruperii ori amânării executării pedepsei sunt menite să dea expresie unei politici penale cu un pronunţat caracter umanitar având drept funcţie proprie adaptarea temporară a executării hotărârilor la situaţiile reale care impun o schimbare a acestora. Finalitatea proprie a acestei activităţi este asigurarea respectului legalităţii şi adevărului în faza de executare a procesului penal, contribuind la înfăptuirea justiţiei penale. Totodată, critica autorului excepţiei referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 22 referitor la Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 25 referitor la Libera circulaţie şi art. 26 referitor la Viaţa intimă, familială şi privată, prin aceea că instanţele i-au acordat beneficiul întreruperii executării pedepsei, nu poate fi primită. Astfel, chiar dacă aceste întreruperi ale executării nu au fost dispuse ca urmare a cererilor formulate de condamnat, nu pot conduce la concluzia neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală, pentru că, aşa cum s-a arătat mai sus, instituţia are în vedere raţiuni umanitare de natură a preîntâmpina producerea unor consecinţe grave, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 52 alin. 2 din Codul penal, „executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice“. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 128 alin. 2 din Codul penal şi art. 457 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anwar Al Tawil în Dosarul nr. 26.961/211/2010 al Tribunalului Cluj - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 martie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru