DECIZIE Nr. 22
din 12 octombrie 2009
privind stabilirea solutiei
ce trebuie data de catre instanta în cazul solicitarii deducerii arestului la
domiciliu executat în strainatate, în aplicarea dispozitiilor art. 18 din Legea
nr. 302/2004
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 290 din 4 mai 2010
Dosar nr. 12/2009
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia
Bărbulescu, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile
art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe langă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, privind stabilirea solutiei ce trebuie data
de catre instanta în cazul solicitarii deducerii arestului la domiciliu
executat în strainatate, în aplicarea dispozitiilor art. 18 din Legea nr.
302/2004.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind
prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe langă
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de
procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
langă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut
recursul în interesul legii, punand concluzii pentru admiterea acestuia în
sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 18 alin. 1 din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală se interpretează în sensul deducerii duratei arestului la
domiciliu, executat în străinătate, din pedeapsa închisorii
aplicată de instanţele romane.
SECŢIILE UNITE,
deliberand asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In practica instanţelor judecătoreşti
s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea
dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, în cazul
solicitării de a se deduce, din pedeapsa aplicată de
instanţă, durata arestului la domiciliu efectuat în
străinătate de persoana condamnată.
Astfel, unele instanţe au respins
contestaţiile la executare întemeiate pe acest motiv, considerand că
arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă
restrictivă de libertate ce nu intră sub incidenţa prevederilor
art. 18 din Legea nr. 302/2004. S-a motivat, în acest sens, că arestarea
preventivă şi arestul la domiciliu sunt două măsuri
distincte, care restrang în mod diferit drepturile persoanei, astfel încat, în
accepţiunea reglementării date în art. 357 alin. 2 lit. a) din Codul
de procedură penală, ar putea fi deduse din pedeapsă doar
duratele reţinerii şi arestării preventive, deoarece numai prin
luarea lor se restrang atat libertatea de mişcare a persoanei vizate, cat
şi exercitarea de către ea a anumitor drepturi.
Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat
că, faţă de prevederile art. 5 din Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, care au prioritate de aplicare în raport cu legea internă,
precum şi faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 26 alin. 1
din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene
privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între
statele membre ale Uniunii Europene, arestul la domiciliu constituie
măsură privativă de libertate în sensul reglementat în art. 18
din Legea nr. 302/2004, astfel că trebuie computat din durata pedepsei
aplicate de instanţele romane.
Aceste din urmă instanţe au interpretat
şi au aplicat corect dispoziţiile legii.
Legiuitorul roman a prevăzut în conţinutul
art. 18 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea juridică
internaţională în materie penală că „durata arestului
efectuat în străinătate în îndeplinirea unei cereri formulate de
autorităţile romane în temeiul prezentei legi este luată în
calcul în cadrul procedurii penale romane şi se compută din durata
pedepsei aplicate de instanţele romane".
Dispoziţiile art. 26 alin. 1 din Decizia-cadru a
Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre stipulează
că statul membru emitent compută din durata totală a
privării de libertate care ar trebui executată în statul membru
emitent toate perioadele de detenţie (fără a se distinge între
diferitele tipuri de detenţie) ce au rezultat din executarea unui mandat
european de arestare.
Romania a ratificat prin Legea nr. 30/1994
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la
această convenţie, care împreună cu jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului au devenit drept intern, formand un bloc de
convenţionalitate cu aplicabilitate directă în sistemul de drept
roman, potrivit art. 20 din Constituţia Romaniei.
Art. 5 § 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
reglementează dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei.
Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor
limitativ prevăzute la lit. a)-f).
Prin dreptul la libertate, Curtea Europeană
înţelege dreptul la libertate fizică al persoanei, ce constă în
posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în mod liber.
In jurisprudenţa Curţii Europene nu
rezultă o definiţie a noţiunii de „privare de libertate",
analiza acesteia fiind făcută în mod concret, în funcţie de
particularităţile fiecărei cauze, avandu-se în vedere natura
şi durata măsurii, efectele acesteia sau modalităţile de
executare.
Astfel, incidenţa noţiunii de „privare de
libertate" a fost analizată de Curtea Europeană, prin raportare
la spaţiul ce nu a putut fi părăsit, la constrangerea
fizică sau psihică la care o persoană a fost supusă din
partea autorităţilor (cauzele De Wilde, Ooms şi Versyp
contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei) sau la timpul în care nu a putut
fi părăsit în mod liber un spaţiu (Cauza Amuur contra
Franţei), în cazuri vizand: arestul preventiv, detenţia ca urmare
a condamnării la executarea unei pedepse (Cauza Van Droogenbroeck
contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele Mancini contra Italiei,
Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents contra
Letoniei), internarea pentru motive medicale într-o clinică
psihiatrică (cauzele Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii
Britanii), conducerea la sediul poliţiei în vederea audierii (Cauza X
şi Y contra Germaniei,).
Totodată este de evidenţiat faptul că în
conţinutul art. 5 din Convenţie se utilizează atat termenul de
„arestare", cat şi acela de „deţinere", acestea fiind
concepte care au un caracter autonom, ce pot dobandi un înţeles compatibil
cu scopurile Convenţiei, faţă de sensurile lor din dreptul
intern al statelor contractante.
Curtea Europeană, chiar dacă analizează
sensurile şi domeniul de aplicare a celor două noţiuni prin
raportare la sistemele naţionale, nu este ţinută de o asemenea
calificare, ea urmand să aibă în vedere ca obiectiv principal ca
lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară.
In unele legislaţii europene este
prevăzută ca măsură preventivă arestul la domiciliu
şi în acest sens cu titlu exemplificativ este şi legislaţia
italiană.
Astfel, dispoziţiile art. 284 din Codul de
procedură penală italian prevăd că, „prin prevederea care
dispune arestul la domiciliu, judecătorul ordonă inculpatului să
nu se îndepărteze de propria locuinţă sau de o altă locuinţă
privată sau de un loc public de îngrijiri sau de asistenţă. Cand
este necesar, judecătorul impune limite sau interdicţii dreptului
inculpatului de a comunica cu alte persoane decat cele care convieţuiesc
cu el sau care îl asistă. Dacă inculpatul nu se poate ocupa altfel de
cerinţele sale de viaţă indispensabile sau dacă are o
situaţie materială extrem de precară, judecătorul îl poate
autoriza să lipsească în cursul zilei de la arest pentru perioada strict
necesară pentru a se ocupa de cerinţele de mai sus, pentru a munci.
Procurorul sau poliţia judiciară, chiar şi din proprie
iniţiativă, pot controla în orice moment respectarea ordinelor impuse
inculpatului. Inculpatul aflat în arest la domiciliu se consideră a fi în
stare de arest preventiv".
De asemenea, prevederile art. 384 alin. 5 din Codul de
procedură penală italian statuează că persoana care se
află în arest la domiciliu este considerată a fi în stare de arest
preventiv.
In cauzele Giulia Manzoni contra Italiei, Hotărarea
din 1 iulie 1997, §22, Mancini contra Italiei, Hotărarea din 2
august 2001, § 17, Vachev contra Bulgariei, Hotărarea din 8 iulie
2004, § 64, Lavents contra Letoniei, Hotărarea din 28 februarie, §
63, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că gradul de
constrangere impus de o asemenea măsură a arestului la domiciliu este
suficient pentru ca aceasta să fie considerată „o privare de
libertate" în sensul art. 5 din Convenţia europeană a
drepturilor omului.
In actualul Cod de procedură penală roman
sunt reglementate în mod concret măsurile preventive în partea
generală, titlul IV cap. I, acestea fiind reţinerea, obligarea de a
nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara
şi arestarea preventivă, iar doctrina a evidenţiat o clasificare
a acestora în două subdiviziuni, şi anume măsuri preventive
privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă)
şi măsuri preventive restrictive de libertate (obligarea de a nu
părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara).
Aşadar, în legislaţia procesual penală
romană nu este reglementată măsura preventivă
privativă de libertate a arestului la domiciliu, care însă se
regăseşte în mod expres prevăzută în proiectul Codului de
procedură penală în dispoziţiile art. 218-222.
Mai mult, în mod accesibil şi previzibil se
prevede în proiectul Codului de procedură penală roman, în
conţinutul art. 222 alin. 9 teza I, că un inculpat aflat în stare de
arest la domiciliu este considerat în stare de arest preventiv.
Totodată, conform art. 72 alin. 1 teza I din noul
Cod penal se prevede că perioada în care o persoană a fost
supusă unei măsuri privative de libertate se scade din durata
pedepsei închisorii pronunţate.
Astfel, cu ocazia judecării cauzelor de către
instanţele romane privind persoane care au fost cercetate în
străinătate şi cărora le-a fost aplicată măsura
preventivă privativă de libertate a arestului la domiciliu ce
corespunde accepţiunii art. 5 din Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
aceasta trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale romane şi
în mod concret dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele
romane, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 302/2004, chiar dacă
această măsură nu este reglementată de actualul Cod de procedură
penală roman, avand însă în vedere incidenţa Convenţiei
şi a jurisprudenţei Curţii Europene, prin procesul de
ratificare, acestea constituind drept intern, precum şi dispoziţiile
Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe langă Inalta Curte de Casaţie
şi Justiţie.
In interpretarea şi aplicarea unitară a
dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală se
stabileşte că:
Durata arestului la domiciliu, executat în
străinătate, măsură preventivă privativă de
libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale romane şi
dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele romane.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din
Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă
publică astăzi, 12 octombrie 2009.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE
ŞI JUSTIŢIE,
judecător LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White