Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alin Silviu Trăşculescu în Dosarul nr. 35.644/3/2013* (1.421/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 754D/2016.2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Cristian Ene, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cererii depuse la dosar de către autorul excepţiei, prin care acesta solicită judecarea în lipsă.3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 997D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Stelian Fuia în Dosarul nr. 3.578/2/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Cristian Ene, cu delegaţie depusă la dosar. De asemenea răspunde personal partea Constantin Oprişan. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.4. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.173D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Apostol Muşat şi Gheorghe Roman în Dosarul nr. 2.932/2/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei, domnul avocat Cristian Ene, cu delegaţie depusă la dosar, iar pentru partea Ovidiu Szasz, doamna avocat Adriana Anca Boghiu, cu delegaţie depusă la dosar. De asemenea răspunde personal partea Adrian Mladin. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cererilor depuse la dosar de către Apostol Muşat, Marinică Bozdoro şi Ovidiu Szasz, prin care aceştia solicită judecarea în lipsă.5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul autorilor excepţiei, reprezentantul părţii Ovidiu Szasz, părţile prezente personal şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 997D/2016 şi nr. 1.173D/2016 la Dosarul nr. 754D/2016, care a fost primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Susţine că soluţionarea cauzei, exclusiv pe baza „convingerii" judecătorului, vulnerabilizează modalitatea obiectivă care trebuie să stea la baza evaluării probelor şi, implicit, la pronunţarea unei soluţii în cauză. În continuare, face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 171 din 23 mai 2001 şi nr. 778 din 17 noiembrie 2015. Apreciază că judecătorul trebuie să constate, printr-o analiză obiectivă, că probatoriul este dincolo de orice dubiu, iar nu să îşi formeze convingerea prin intermediul propriei experienţe. Arată că, potrivit noii reglementări, procurorul şi părţile au prevalenţă în faţa rolului activ al judecătorului, acesta având un rol secundar, ce intervine după ce părţile nu reuşesc să probeze suficient de mult existenţa sau inexistenţa faptei şi întrunirea condiţiilor legale necesare pentru constatarea existenţei infracţiunii. Apare cu atât mai important rolul instanţei de contencios constituţional de a sancţiona lipsa de claritate şi previzibilitate a legii. În ceea ce priveşte constituţionalitatea sintagmei „îndoială rezonabilă", arată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin deciziile nr. 47 din 16 februarie 2016 şi nr. 778 din 17 noiembrie 2015. Susţine că, în pronunţarea acestor decizii, instanţa de contencios constituţional a avut în vedere Hotărârea din 15 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova. Cu toate acestea, susţine că, în prima hotărâre, a fost avut în vedere caracterul determinant al unei probe, iar nu de incertitudinea dată, din perspectivă lingvistică, de noţiunea de „îndoială rezonabilă". În continuare, arată că, în cea de-a doua cauză, instanţa de la Strasbourg a avut în vedere Hotărârea din 18 ianuarie 1978, pronunţată în Cauza Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii. De asemenea, reprezentantul autorilor excepţiei arată că, în cauzele anterior menţionate, instanţa europeană a reiterat cele statuate în Cauza „The Greek Case", considerente care, din punctul său de vedere, reprezintă cea mai gravă afectare a principiului „in dubio pro reo". Arată că nu se pot trasa limite care să contureze noţiunea de „dubiu rezonabil", singura clarificare putându-se realiza prin renunţarea la sintagma „rezonabil". În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.7. Având cuvântul, reprezentanta părţii Ovidiu Szasz solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016 se referă la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel încât Curtea Constituţională poate pronunţa o soluţie diferită în ceea ce priveşte celelalte alineate ale acestui articol. Susţine că nu se pot determina începutul şi sfârşitul îndoielii rezonabile, în gândirea magistratului, ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a normelor criticate. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, solicită acesteia să dea o definiţie a noţiunii „rezonabil".8. Partea Adrian Mladin, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la arestul preventiv şi abuzul în serviciu, solicită instanţei de contencios constituţional să pronunţe o decizie prin care să definească termenul „rezonabil", pentru a i se imprima acestuia claritatea şi previzibilitatea necesară oricărei dispoziţii legale.9. Partea Constantin Oprişan învederează Curţii aspecte de fapt din dosarul de fond în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.10. Reprezentantul Ministerului Public susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că nu se invocă motive noi decât cele avute în vedere de Curte la pronunţarea deciziilor nr. 778 din 17 noiembrie 2015 şi nr. 47 din 16 februarie 2016. Arată că reglementarea criticată în prezentele cauze nu este similară celei declarate neconstituţională de Curte, prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2001. În ceea ce priveşte termenul „convingere", arată că în jurisprudenţa Curţii s-a statuat că acesta trebuie înţeles ca referindu-se la o convingere juridică a magistratului judecător la care se ajunge în momentul încheierii dezbaterilor judiciare, care are la bază o analiză logică şi ştiinţifică a faptelor relevate, dar şi o interpretare în conformitate cu legea şi cu Constituţia a probelor administrate. Aşadar, se are în vedere un criteriu obiectiv, o certitudine juridică, iar nu un criteriu subiectiv în raport de care să se pronunţe o soluţie de condamnare. Referitor la sintagma „îndoială rezonabilă" arată că instanţa de contencios constituţional a constatat că aceasta se referă exclusiv la standardul probei, fiind introdusă în contextul diminuării rolului activ al judecătorului. Aceasta trebuie interpretată din perspectiva unui astfel de demers, neaducându-se atingere prezumţiei de nevinovăţie, orice dubiu fiind interpretat în favoarea inculpatului.11. Având cuvântul în replică, reprezentantul autorilor excepţiei arată că termenul „rezonabil otrăveşte juridic şi dă neclaritate" textului de lege criticat. Aceasta deoarece, din punct de vedere obiectiv, nu se poate determina ce înseamnă termenul „rezonabil", standardul corect fiind determinat de folosirea sintagmei „orice îndoială".CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:12. Prin Decizia penală nr. 417/A din 4 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 35.644/3/2013* (1.421/2015), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alin Silviu Trăşculescu, cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect soluţionarea apelurilor declarate împotriva Sentinţei penale pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală.13. Prin Încheierea din 17 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.578/2/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Stelian Fuia, cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect soluţionarea apelurilor declarate împotriva Sentinţei penale pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.14. Prin Încheierea din 10 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.932/2/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Apostol Muşat şi Gheorghe Roman, cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect soluţionarea apelurilor declarate împotriva Sentinţei penale pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.15. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că instituirea unui criteriu subiectiv şi aproximativ, ca acela al „convingerii" instanţei, contravine dreptului oricărei persoane la un proces echitabil şi imparţial, înfăptuit de către un judecător independent şi care se supune în mod exclusiv legii. În continuare, arată că, urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 171 din 23 mai 2001, prin care instanţa de control constituţional a constatat că norma procesual penală potrivit căreia „aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor" contravine dispoziţiilor art. 124 din Constituţie, legiuitorul a intervenit eliminând din cadrul textului sintagmele „convingerii lor" şi „conştiinţa lor".16. Susţine că, prin adoptarea noului Cod de procedură penală, legiuitorul a optat conceptual pentru un sistem procesual mixt, în care se regăsesc elemente ale sistemului acuzatorial, inchizitorial sau adversarial, din păcate în multe cazuri fără armonizarea instituţiilor importate din alte sisteme de drept. În acest context, apreciază că menţionarea „convingerii instanţei" reprezintă o trăsătură fundamentală a sistemului de probaţiune sentimental, reprezentând un regres în reglementare, în condiţiile în care tendinţa contemporană este de adoptare a sistemului ştiinţific, obiectiv al probelor. Susţine că prin conceptul de „convingere" a judecătorului, care se formează în urma analizei probatoriului, se înţelege puterea suverană a acestuia de a aprecia valoarea probelor penale şi de a le reflecta în raţionamente cu privire la veridicitatea probelor, în urma cărora cel chemat să soluţioneze acţiunea penală dobândeşte un sentiment de certitudine cu privire la existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei făptuitorului.17. Simpla utilizare a substantivului „convingere" este de natură să relativizeze răspunderea celui îndrituit să examineze şi să interpreteze probele cauzei, părerea sau credinţa subiectivă a acestuia nefiind de natură a asigura în mod obiectiv aflarea adevărului. Astfel, tocmai această limitare a rolului activ al instanţei de judecată şi dependenţa exercitării acestuia de necesitatea formării convingerii judecătorului contravine dreptului la un proces echitabil, fiind inadmisibilă instituirea unui criteriu vag şi subiectiv în activitatea de probaţiune a instanţei de judecată, chemată să aplice legea conflictului de drept penal.18. În final, apreciază că dispoziţiile criticate contravin şi regulilor generale în materie de tehnică legislativă conform cărora dispoziţiile legale trebuie să fie clare, precise, previzibile şi predictibile, precum şi principiului constituţional enunţat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.19. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că „îndoiala rezonabilă" este un standard de probă fixat chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ce permite deducţii din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordante sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile. Apreciază că jurisprudenţa instanţei europene exclude orice aleatoriu în interpretarea noţiunii de „rezonabilitate". În ceea ce priveşte „convingerea" judecătorului menţionată în dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, apreciază că aceasta este o noţiune complexă care este rezultatul primei etape dintr-un proces cognitiv-decizional, parcurs în vederea stabilirii unei situaţii de fapt pe baza probelor administrate şi folosind standardul de probă „dincolo de orice îndoială rezonabilă", proces ce se finalizează cu aplicarea dispoziţiilor legale, moment în care intervine elementul decizional, ce se bazează pe supunerea judecătorului numai legii. De altfel, dispoziţiile art. 396 din Codul de procedură penală vorbesc despre o „constatare" a judecătorului, ceea ce explică şi mai mult voinţa legiuitorului de a sublinia natura de obiectivitate care există în noţiunea de „convingere" folosită în dispoziţiile art. 103 alin. (2) din acelaşi act normativ. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că tocmai dispoziţiile legale contestate referitoare la dispunerea condamnării doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă conferă procedurii caracterul echitabil. Referitor la invocarea Deciziei nr. 171 din 23 mai 2001, apreciază că cele reţinute cu acel prilej nu au incidenţă în prezenta cauză. Vechea reglementare permitea judecătorului să se conducă după conştiinţa sa, existând o deosebire între cele două noţiuni - convingere şi conştiinţă - prima implicând certitudine, iar cea de-a doua presupunând subiectivism, relativitate.20. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că teza a doua a art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală nu trebuie interpretată/analizată singular, ci în corelaţie cu dispoziţiile art. 103 alin. (1), dar şi cu cele ale art. 103 alin. (2) teza întâi din acelaşi act normativ. Totodată, pentru a se dispune condamnarea (renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei) este imperios necesară constatarea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a împrejurărilor relevate în art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală.21. Arată că din interpretarea coroborată a textelor de lege precitate rezultă că noţiunea de „convingere", utilizată în art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu are sensul unei simple opinii subiective a judecătorului, ci acela al certitudinii dobândite de acesta în mod obiectiv, pe bază de probe indubitabile, sens în care chiar textul de lege menţionează, în mod expres şi explicit, că, pentru a putea fi pronunţată o soluţie de condamnare, acuzaţia trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, concepţie care se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În consecinţă, utilizarea acestei noţiuni se face în opoziţie cu noţiunea de „dubiu" sau cu ceilalţi termeni folosiţi în Codul de procedură penală, respectiv „îndoială rezonabilă" sau „suspiciune rezonabilă", tocmai pentru a sublinia necesitatea certitudinii cu privire la vinovăţia unei persoane pentru a se dispune o soluţie de condamnare.22. Astfel, instanţa consideră că reglementarea în vigoare este, în mod esenţial, diferită de cea a dispoziţiilor art. 63 alin. 2 din vechiul Cod de procedură penală, care au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 171/2001. Referitor la sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă" cuprinsă în art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, apreciază că aceasta instituie criteriul dubiului care, prin trăsătura sa de rezonabilitate, implică un standard raţional şi obiectiv intrinsec, fiind în conformitate cu viziunea constituţională asupra înfăptuirii justiţiei şi principiile constituţionale care garantează dreptul la un proces echitabil. Totodată, principiul liberei convingeri a judecătorului nu echivalează cu luarea unei hotărâri arbitrare, instanţa apreciind liber mijloacele de probă administrate în cauze, limitările liberei aprecieri a probelor fiind instituite prin alin. (3) al art. 102 din Codul de procedură penală De asemenea, regula instituită de principiul in dubio pro reo nu poate fi aplicată decât prin raportarea acesteia la standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, prevăzute în dispoziţiile art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală.23. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.24. Guvernul arată că, după ce, în primul alineat, consacră principiul liberei aprecieri a probelor de către organul judiciar, în alin. (2) al art. 103 din Codul de procedură penală legiuitorul instituie principiul in dubio pro reo, potrivit căruia soluţia de condamnare nu se poate dispune de către instanţă decât atunci când, din ansamblul probelor administrate, rezultă convingerea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acuzaţia se confirmă. Termenul de „convingere" este utilizat în textul art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală cu sensul de „certitudine", „opinie fermă", în opoziţie cu ceilalţi termeni folosiţi în Codul de procedură penală şi preluaţi astfel din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - „îndoială rezonabilă" sau „suspiciune rezonabilă" -, pentru a sublinia necesitatea certitudinii ce trebuie să existe cu privire la vinovăţia unei persoane pentru a se putea dispune soluţia condamnării. Convingerea instanţei că acuzaţia se confirmă nu este una arbitrară, ci trebuie susţinută de probele administrate. Garanţia că instanţa nu-şi va forma o convingere în mod arbitrar, subiectiv, o constituie chiar obligaţia - prevăzută de art. 403 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală - de a-şi motiva soluţia cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru aceasta, dar şi a celor care au fost înlăturate, precum şi prin analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză. De asemenea, având în vedere că în procesul penal acuzatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, de dreptul la tăcere şi de dreptul de a nu se autoincrimina şi că sarcina probei revine procurorului, în măsura în care probele administrate nu susţin acuzaţia dincolo de orice îndoială rezonabilă, instanţa va pronunţa soluţia achitării. În continuare, face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 778 din 17 noiembrie 2015 şi nr. 47 din 16 februarie 2016, prin care instanţa de contencios constituţional a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv art. 396 alin. (2) din acelaşi act normativ.25. Avocatul Poporului arată că susţinerea autorului excepţiei cu privire la subiectivitatea aprecierii probelor nu este justificată de conţinutul textelor de lege criticate. Art. 103 din Codul de procedură penală menţionează, fără echivoc, că toate probele administrate în cauză vor fi evaluate, obiectivul instanţei constând în aflarea adevărului, astfel încât condamnarea poate fi dispusă doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. În continuare, apreciază că legea nu conţine prevederi care ar da posibilitatea utilizării unor criterii subiective de apreciere a probelor. În acest sens consideră că textele de lege criticate sunt corelate cu principiul aplicării legii procesual penale, consacrat de art. 5 din Codul de procedură penală privind aflarea adevărului, care instituie obligaţia organelor judiciare de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Totodată, instituie obligaţia organelor de urmărire de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, respingerea sau reconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor Codului de procedură penală. Ca urmare, apreciază că legea procesual penală conţine norme de natură să asigure şi să garanteze aflarea adevărului prin aprecierea obiectivă a probelor. În continuare, face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 778 din 17 noiembrie 2015 şi nr. 47 din 16 februarie 2016, prin care instanţa de contencios constituţional a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv art. 396 alin. (2) din acelaşi act normativ.26. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:27. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.28. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (2) şi art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut:– Art. 103 alin. (2): „În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.";
– Art. 396 alin. (2), (3) şi (4): „(2) Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
(3) Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-82 din Codul penal.(4) Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal."29. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, art. 21 alin. (2) potrivit căruia nicio lege nu poate îngrădi exercitarea accesului liber la justiţie şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei. 30. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea observă că, prin Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, răspunzând unor critici identice celor formulate în prezenta cauză, a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Cu acel prilej, Curtea a constatat că, în esenţă, ceea ce se critică constă în utilizarea substantivului convingere a judecătorului. Astfel, convingerea magistratului reprezintă acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală, care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge, însă, la o anumită convingere judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuşi dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată - a se vedea în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală. 31. Chiar dacă judecătorul, asemenea multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activităţii sale anumite deprinderi care alcătuiesc ceea ce se numeşte deformaţie profesională şi care îl poate face pe acesta să alunece într-o zonă de empirism profesional bazat pe o încredere disproporţionată şi neştiinţifică în propria intuiţie, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece „cunoaşterea" evenimentului supus judecăţii presupune existenţa unui echilibru între acuzare şi apărare, astfel încât acuzaţia să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă - a se vedea art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală. 32. Expunerea de motive a Codului de procedură penală subliniază că „proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ". Aşadar, judecătorul trebuie convins „dincolo de orice dubiu rezonabil" de către procuror sau de către partea civilă, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale - a se vedea art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală. 33. Curtea a statuat că actuala reglementare este diferită fundamental de cea veche cuprinsă în art. 63 alin. 2 cu denumirea marginală „Probele şi aprecierea lor" din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia „Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor". Atunci, instanţa de contencios constituţional a statuat, prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 16 iulie 2001, că posibilitatea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată să aprecieze fiecare probă potrivit intimei convingeri şi conducându-se după conştiinţa lor este neconstituţională, deoarece prevederile referitoare la înfăptuirea justiţiei impun judecătorilor să se supună „numai legii". Prin urmare, reglementarea cenzurată anterior de Curtea Constituţională permitea judecătorului să se conducă după conştiinţa sa, care, spre deosebire de convingere (aceasta implicând certitudine, siguranţă), presupune un sentiment intuitiv pe care fiinţa umană îl are despre propria existenţă, deci o cunoaştere reflexivă vizavi de situaţiile şi lucrurile din jurul său. 34. Or, o astfel de convingere bazată pe o cunoaştere reflexivă se caracterizează prin variabilitate, fiind, practic, o determinantă personală a judecătorului, fapt incompatibil cu actul de înfăptuire a justiţiei, pentru că, din momentul în care probele administrate resping posibilitatea condamnării unei persoane, judecătorul nu poate soluţiona cauza după propria conştiinţă. Asemenea situaţii se traduc prin regula in dubio pro reo, care a apărut în sistemele adversariale. 35. În plus, dispoziţiile contestate nu contravin principiului independenţei judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanţia constituţională a „nesupunerii" judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a „supunerii" sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de „lege" este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (a se vedea Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). 36. Cât priveşte sintagma „îndoială rezonabilă" conţinută de dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, precitată, a constatat că acesta este de sorginte jurisprudenţial-europeană, înţelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, paragraful 104, potrivit căreia standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil„ permite deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile. 37. De asemenea, prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din data de 27 aprilie 2016, Curtea a reţinut că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă îşi are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacităţii probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situaţia de a soluţiona o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, şi cea a capacităţii probelor de a demonstra vinovăţia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislaţia românească din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 38. Acest aspect a fost reţinut şi în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că „proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ". Aşadar, judecătorul trebuie convins „dincolo de orice dubiu rezonabil" de către procuror sau de către părţi, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală. 39. Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinţei de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esenţa sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie şi reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probaţiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanţele judecătoreşti nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să îl achite. 40. Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparţine, în special, procurorului, iar, în acţiunea civilă, părţii civile sau, după caz, procurorului, care exercită acţiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) din Codul de procedură penală. Aşa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispoziţiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală constituie o garanţie procesuală a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare. 41. Neintervenind elemente noi de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alin Silviu Trăşculescu în Dosarul nr. 35.644/3/2013* (1.421/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, de Stelian Fuia în Dosarul nr. 3.578/2/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi de Apostol Muşat şi Gheorghe Roman în Dosarul nr. 2.932/2/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 103 alin. (2) şi art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu