Decizia Nr.215 din 17.04.2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal raportate la dispoziţiile art. 295 din Codul penal şi la cele ale art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu referire la art. 2 alin. (2) şi la art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a dispoziţiilor art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi art. 552 din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la art. 295 din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Rodica Maria Dumitru şi Răzvan Eugen Haritonovici în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 240D/2017. La apelul nominal răspund Răzvan Eugen Haritonovici, personal şi asistat de avocat Elena Radu, cu delegaţie depusă la dosar, şi Nicolăescu Teodor, personal şi asistat de avocat Florin Stiolică, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cererii depuse la dosar de către Răzvan Eugen Haritonovici prin care acesta solicită conexarea Dosarului nr. 2.508D/2017 la prezentul dosar. Magistratul-asistent arată că Dosarul nr. 2.508D/2017 se află în faza premergătoare şedinţei de dezbateri publice, neavând încă stabilit termenul de judecată.2. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 2.062D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la art. 295 din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Nicolae Mavrodin în Dosarul nr. 4.523/118/2013 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 240D/2017 şi nr. 2.062D/2017, care au termen de judecată la această dată. Avocaţii părţilor prezente şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 2.062D/2017 la Dosarul nr. 240D/2017, care a fost primul înregistrat.4. Curtea pune în discuţie cererea autorului excepţiei de neconstituţionalitate prin care acesta solicită conexarea Dosarului nr. 2.508D/2017 la Dosarul nr. 240D/2017. Avocaţii prezenţi solicită admiterea cererii de conexare. Reprezentantul Ministerului solicită respingerea cererii, întrucât conexarea poate fi dispusă doar cu privire la dosare care se află în stare de judecată, iar nu cu privire la o cauză care se află în stare de judecată şi una care se află în faza preparatorie, cum este cazul de faţă.5. Curtea respinge cererea de conexare a Dosarului nr. 2.508D/2017 la Dosarul nr. 240D/2017.6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul doamnei avocat Elena Radu, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 255/2013 şi a dispoziţiilor art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi art. 552 din Codul de procedură penală. Susţine că numărul gradelor de jurisdicţie sunt stabilite prin norme de drept substanţial, ele fiind drepturi ale cetăţenilor. O dovadă în acest sens este faptul că dispoziţiile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează obligaţia existenţei a două grade de jurisdicţie în materie penală. Arată că, la data sesizării instanţei de judecată, legislaţia prevedea trei grade de jurisdicţie, astfel că aceasta se aplica cu prevalenţă faţă de cele statuate în Convenţie. Susţine că dispoziţiile art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 255/2013 permit aplicarea retroactivă a legii penale mai nefavorabile, încălcând prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie. Prin aplicarea retroactivă a dispoziţiilor noului Cod de procedură penală se elimină un grad de jurisdicţie, astfel că autorul excepţiei nu mai beneficiază de recurs, cale ordinară de atac, fiindu-i suprimat un grad de jurisdicţie. În continuare face referire la modul în care era reglementată, în legislaţia anterioară, calea de atac a recursului. Arată că în noua reglementare, pentru remedierea greşelilor de judecată, este aplicabil doar art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală, iar jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a restrâns foarte mult aplicabilitatea acestor dispoziţii. Totodată, arată că autorul excepţiei nu a beneficiat de procedura camerei preliminare. Susţine că un motiv pentru care autorul excepţiei nu a putut beneficia de trei grade de jurisdicţie este şi faptul că procesul penal împotriva acestuia se derulează de 13 ani. Aplicarea retroactivă a dispoziţiilor criticate determină şi discriminarea unor inculpaţi aflaţi în situaţii identice. Cei a căror urmărire penală s-a realizat cu celeritate au putut beneficia de trei grade de jurisdicţie, pe când cei a căror urmărire penală sa realizat într-un termen îndelungat nu pot beneficia de acest drept. Susţine că inculpatul trebuie să aibă reprezentarea clară a acţiunilor pe care le întreprinde pentru a-şi asigura apărarea şi accesul la căile de atac prevăzute de lege. Or, îngrădirea dreptului la o cale de atac ordinară, pe care legea o prevedea la data începerii judecăţii, este de natură să lezeze grav drepturile substanţiale şi interesele legitime ale inculpatului. În continuare face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 447 din 29 octombrie 2013. Învederează că soluţia legislativă în ceea ce priveşte Codul de procedură civilă este diferită de cea aleasă în materie procesual penală. Arată că, potrivit art. 129 din Constituţie, autorul excepţiei avea dreptul la exercitarea căilor de atac pe care legea veche le prevedea, tocmai pentru a fi respectat accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare reglementate de art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală. Restrângerea numărului gradelor de jurisdicţie în procedura ordinară îi încalcă drepturile procesuale ale inculpatului atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, ceea ce contravine şi prevederilor art. 44 din Constituţie. 7. În continuare susţine că, deşi normele de procedură sunt de imediată aplicare, normele substanţiale ce se află în Codul de procedură penală nu pot fi aplicate retroactiv. Este cazul dispoziţiilor art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi art. 552 din Codul de procedură penală, care, în opinia autorului excepţiei, sunt norme de drept substanţial, iar nu procesual, astfel că aplicarea acestora cauzelor începute potrivit vechii legislaţii este neconstituţională.8. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la art. 295 din acelaşi act normativ, avocata autorului excepţiei solicită admiterea acesteia pentru motivele formulate în scris şi depuse la dosar. Susţine că legislaţia în vigoare reglementează diverse tipuri de răspundere (administrativă, civilă etc.), apreciind că nu este nevoie de o răspundere penală în toate cazurile de încălcare a legii. Arată că, anterior începerii procesului penal, autorului excepţiei i s-a aplicat deja o sancţiune de către judecătorul sindic, în cadrul dosarului de faliment, cu alte cuvinte există pârghii, altele decât cele penale, care pot fi aplicate făptuitorului. În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.9. Având cuvântul, domnul avocat Florin Stiolică solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că există un conflict de constituţionalitate între Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, pe de-o parte, şi art. 175 din Codul penal, pe de altă parte. Susţine că prin folosirea sintagmei „în sensul legii penale" se ajunge la o redefinire a noţiunii de funcţionar public, deşi Legea nr. 188/1999 este în vigoare. Mai mult, Legea nr. 188/1999 este un act normativ cu forţă superioară Codului penal, fiind o lege organică. Face referire la dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, care, în opinia sa, dispun în sensul că nicio altă normă contrară nu poate completa statutul funcţionarului public. Arată că, deşi atribuţiile funcţionarului public sunt reglementate limitativ prin art. 3 din Legea nr. 188/1999, art. 175 alin. (2) din Codul penal vine să lărgească sfera acestor atribuţii, din perspectivă penală. Totodată sunt încălcate şi normele de tehnică legislativă. Susţine că, deşi art. 16 alin. (3) din Constituţie prevede că funcţiile publice pot fi ocupate de cetăţenii români, se ajunge în situaţia în care, potrivit legii penale, o persoană fără cetăţenie română poate fi asimilată unui funcţionar public. Apreciază că destinatarul actelor juridice nu poate şti cu exactitate care lege i se aplică, şi anume legea specială a funcţionarilor publici sau legea penală. Susţine că principiul tratamentului egal nu exclude aplicarea unui tratament diferit în cazul unor situaţii diferite. Astfel, dacă legiuitorul a stabilit un tratament diferit pentru funcţionarul public şi pentru funcţionarul privat, în sensul că primului i se aplică Legea nr. 188/1999, iar celui de-al doilea Codul penal, acest tratament trebuie menţinut şi aplicat în consecinţă.10. Reprezentantul Ministerului Public, referitor la criticile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 255/2013 şi ale art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi art. 552 din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt neîntemeiate. Dispoziţiile criticate sunt norme de procedură, de imediată aplicare, caracterizate de principiul activităţii, neaducând atingere prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. Mai mult, normele din Legea nr. 255/2013 sunt norme tranzitorii a căror menire este aceea de a realiza o conciliere între vechile dispoziţii şi noile dispoziţii, caracterizate de principiul activităţii, şi drepturile şi garanţiile conferite părţilor într-un proces penal. De altfel, singura dispoziţie care prevede obligativitatea dublului grad de jurisdicţie este aceea prevăzută de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Împrejurarea că legiuitorul, în noul Cod de procedură penală, a înţeles să restrângă numărul căilor de atac nu este de natură a încălca dispoziţia anterior menţionată, cu atât mai mult cu cât legiuitorul avea abilitatea constituţională de a proceda astfel. Pe de altă parte, în noua legislaţie, apelul este o cale devolutivă de atac, aşadar părţile au garanţii că îşi pot valorifica toate drepturile procesuale. Chiar dacă nu au beneficiat de procedura camerei preliminare, părţile au avut posibilitatea, potrivit dispoziţiilor vechiului Cod de procedură penală, să invoce nulităţi absolute şi relative în orice stadiu al procesului penal. Deşi dreptul la dublu grad de jurisdicţie este un drept fundamental, nu se poate susţine că acesta este un drept substanţial, ci acesta este un drept procesual. 11. Referitor la dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la art. 295 din acelaşi act normativ, reluând cele statuate de instanţa de contencios constituţional, arată că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici identice, Curtea respingând excepţia de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, raportate la dispoziţiile art. 295 din Codul penal şi la cele ale art. 308 alin. (1) din Codul penal, reprezentantul Ministerului Public apreciază că aceasta este neîntemeiată. De altfel, neconstituţionalitatea art. 175 din Codul penal este dedusă din compararea acestui text cu Legea nr. 188/1999. Arată că inclusiv Curtea Constituţională a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, că sintagma „funcţionar public" din dreptul penal nu coincide cu sintagma similară din dreptul administrativ, deoarece noţiunea din dreptul penal are o sferă de aplicare mai largă, justificată de necesitatea protejării unor interese sociale. Din perspectivă penală, noţiunea de „funcţionar public" este definită, mai degrabă, prin prisma funcţiei pe care persoana o deţine, atunci când aceasta este calificată ca subiect activ al unei infracţiuni de serviciu sau de corupţie. Se porneşte de la lămurirea aspectelor ce ţin de exercitarea activităţii în cadrul unei persoane juridice determinate prin legea penală şi dacă persoana în cauză este supusă unui anumit statut sau regim juridic, aşa cum prevede Codul penal. În continuare arată că art. 175 se află în partea generală a Codului penal, care a fost adoptat cu respectarea procedurilor referitoare la legile organice.12. Doamna avocat Elena Radu depune concluzii scrise în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:13. Prin Încheierea din 19 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I Penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, raportate la dispoziţiile art. 295 din Codul penal şi la art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu referire la art. 2 alin. (2) şi la art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Rodica Maria Dumitru şi cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ale art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi art. 552 din Codul de procedură penală şi ale art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la art. 295 din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Răzvan Eugen Haritonovici. Excepţia a fost ridicată cu ocazia soluţionării unei cauze penale.14. Prin Încheierea din 22 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.523/118/2013, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la art. 295 din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Nicolae Mavrodin. Excepţia a fost ridicată cu ocazia soluţionării unei cauze penale.15. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 255/2013 şi ale art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi art. 552 din Codul de procedură penală, autorii acesteia susţin că, la momentul sesizării instanţei judecătoreşti, potrivit vechilor dispoziţii procesual penale, beneficiau de trei grade de jurisdicţie ordinară (fond, apel şi recurs) până la pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare sau de condamnare. Cu toate acestea, noul Cod de procedură penală prevede doar două grade de jurisdicţie în procedura ordinară de judecată (fond şi apel) până la pronunţarea unei hotărâri definitive, hotărârea pronunţată în apel fiind definitivă şi executorie. Având în vedere aceste aspecte, se apreciază că, prin aplicarea directă şi imediată a acestor norme a fost suprimat un grad de jurisdicţie, încălcându-se prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2). Aplicarea retroactivă a normelor substanţiale ale legii noi şi restrângerea unui grad de jurisdicţie în procedura ordinară a procesului penal încalcă principiul nediscriminării, garantat de art. 16 din Constituţie, deoarece persoanele faţă de care urmărirea penală s-a realizat mai repede au putut beneficia de trei grade de jurisdicţie, potrivit vechii reglementări. Susţine că eliminarea unui grad de jurisdicţie în materie penală încalcă şi prevederile art. 21, art. 24, art. 44, art. 53, art. 129 şi art. 148 din Legea fundamentală.16. În continuare apreciază că schimbarea fundamentală a regimului căilor de atac în cursul judecăţii procesului penal este o modalitate concretă de încălcare a previzibilităţii legii, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, dar şi o imixtiune a legiuitorului în activitatea puterii judecătoreşti, ceea ce contravine art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Totodată, imixtiunea legiuitorului în activitatea puterii judecătoreşti afectează şi dreptul la un proces echitabil, cu consecinţe negative asupra dreptului la libertate şi asupra dreptului de proprietate. 17. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, raportate la art. 295 din acelaşi act normativ, se arată că incriminarea infracţiunii de delapidare în mediul privat este neconstituţională, deoarece există o disproporţie vădită între importanţa valorii sociale care trebuie ocrotită şi cea care trebuie limitată, încălcându-se şi libertatea economică. Apreciază că, faţă de scopul incriminării, nu poate fi subiect activ al infracţiunii de delapidare o persoană privată, deoarece reglementarea ar fi excesivă, iar forţa de constrângere a statului ar beneficia de o extindere nepermisă, fără existenţa unei justificări în acest sens. Prin dispoziţiile criticate, sancţionând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul a calificat aceste interese ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporţionată a libertăţii economice a persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat. În aceste condiţii, protecţia penală astfel reglementată, deşi adecvată sub aspectul finalităţii, aceea a protejării unor valori sociale, chiar şi private, nu este necesară şi nu respectă un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul individual al persoanelor. Se poate constata că incriminarea delapidării în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice a persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, încălcându-se astfel prevederile art. 45 din Constituţie. 18. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal raportate la dispoziţiile art. 295 din Codul penal şi la cele ale art. 308 alin. (1) din Codul penal se arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, statutul funcţionarilor publici este adoptat prin lege organică. Pe de altă parte, în materie penală, doar adoptarea dispoziţiilor ce reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora au regim organic. Astfel, se naşte un conflict între dispoziţiile Codului penal şi dispoziţiile Legii nr. 188/1999, deoarece, prin definirea „funcţionarului public" dintr-o perspectivă penală diferită de cea din Legea nr. 188/1999, se încalcă principiul securităţii juridice cu consecinţa lipsei de previzibilitate a legii penale. 19. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, raportate la dispoziţiile art. 295 din Codul penal şi la art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu referire la art. 2 alin. (2) şi la art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, apreciază că noţiunea de „funcţionar public" în sensul legii penale primeşte un înţeles autonom, diferit de cel din dreptul administrativ. De altfel, în mod constant, în literatura juridică de specialitate s-a precizat că semnificaţia noţiunii de „funcţionar public" din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ, în sensul că, potrivit legii penale, noţiunea de „funcţionar public" are un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi a faptului că exigenţele de apărare a patrimoniului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. S-a mai arătat de asemenea că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut şi regim juridic.20. În continuare arată că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională (de exemplu, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014 şi Decizia nr. 11 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1 aprilie 2016), precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (de exemplu, deciziile nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014 şi nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015).21. Susţine că definiţiile reglementate prin dispoziţiile art. 175 din Codul penal prezintă importanţă sub aspectul faptului că funcţionarii publici în sensul legii penale sunt potenţiali subiecţi activi ai acelor infracţiuni, reglementate în cuprinsul titlului V al Părţii speciale a Codului penal, în cazul cărora ipoteza normei de incriminare prevede în mod expres această calitate. Aşadar, de vreme ce prin intermediul definiţiilor reglementate în cuprinsul art. 175 din Codul penal este circumstanţiată calitatea subiectului activ al infracţiunilor de corupţie şi de serviciu incriminate în titlul V al Părţii speciale a Codului penal, rezultă că definirea noţiunii de „funcţionar public" în sensul legii penale intră sub incidenţa domeniului de reglementare al legii organice, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie.22. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 255/2013, respectiv ale art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi art. 552 din Codul de procedură penală, instanţa judecătorească arată că verificarea conformităţii cu normele Legii fundamentale a dispoziţiilor legale care impun aplicarea imediată a legii procesual penale noi, cu consecinţa imposibilităţii introducerii căii de atac a recursului în condiţiile vechii reglementări, a fost parţial realizată de către instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2015, potrivit căreia aceste prevederi legale nu încalcă principiul neretroactivităţii legilor, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi nici principiul previzibilităţii legii, reglementat de art. l alin. (5) din Constituţie, fără ca de la data pronunţării acestei decizii să fi intervenit elemente noi, de natură să determine o modificare a acestei jurisprudenţe.23. Plecând de la premisa că, în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al legii procesual penale, a fost consacrat principiul activităţii acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând şi cauzele în curs de urmărire penală sau de judecată, instanţa judecătorească a reţinut că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel.24. Referitor la presupusa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, instanţa judecătorească arată că, potrivit unei jurisprudenţe constante a instanţei de contencios constituţional, nu este contrară principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 44 se arată că acestea nu au incidenţă în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.25. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la cele ale art. 295 din acelaşi act normativ, instanţa judecătorească arată că, prin Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 25 noiembrie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 308 alin. (1) raportate la art. 295 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Cum criticile de neconstituţionalitate invocate în cauza pendinte cu privire la dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la cele ale art. 295 din acelaşi act normativ sunt similare cu cele care au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei anterior menţionate, fără să fi intervenit elemente noi care să justifice schimbarea acestei jurisprudenţe, instanţa judecătorească apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.26. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie apreciază că dispoziţiile criticate îndeplinesc condiţiile legale de claritate, precizie, predictibilitate, fiind descrise acţiunile/inacţiunile incriminate, şi, în acelaşi timp, sunt accesibile pentru că normele anterior menţionate au fost publicate în Monitorul Oficial al României, dând posibilitatea persoanelor cărora li se adresează să se conformeze normelor stabilite. De asemenea, se are în vedere faptul că, indiferent de caracterul just sau injust al folosului, fapta incriminată prin dispoziţia legală analizată încalcă cerinţele de moralitate şi corectitudine a exercitării funcţiei publice, iar textul criticat nu prevede decât că funcţionarul trebuie să îşi desfăşoare activitatea cu un înalt grad de probitate morală şi să nu se implice în luarea unor decizii care să opună interesele sale private cu interesele persoanelor cu care se află în anumite raporturi specifice. 27. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.28. Guvernul apreciază că nu se poate confunda noţiunea autonomă de „funcţionar public" din materie penală cu înţelesul noţiunii de funcţionar public din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, lege care reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale şi are drept scop asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală. Or, legislaţia penală nu urmăreşte stabilirea unei echivalenţe între definiţia funcţionarului public în sensul Legii nr. 188/1999 şi cea cuprinsă în Codul penal ori, anterior, în Codul penal din 1969, deoarece cele două noţiuni au sfere diferite de aplicabilitate, legislaţia penală vizând sancţionarea unor conduite antisociale a tuturor persoanelor care au atribuţii ori responsabilităţi în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti ori exercită funcţii de demnitate publică sau funcţii publice de orice natură. Pentru a fi considerat funcţionar public în sensul legii penale este indiferent faptul că persoana în cauză a fost aleasă ori numită într-o funcţie publică ori de demnitate publică. În continuare face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.29. Cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 295 din Codul penal raportate la art. 308 alin. (1) din acelaşi act normativ, Guvernul face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 461 din 28 iunie 2016, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect. 30. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4, art. 552 din Codul de procedură penală şi a celor ale art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 255/2013, Guvernul face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2015.31. Avocatul Poporului, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 295 din Codul penal raportate la art. 308 alin. (1) din acelaşi act normativ, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 461 din 28 iunie 2016, iar referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 255/2013 face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 631 din 11 noiembrie 2014 (anterior citată) şi nr. 24 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015.32. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi ale art. 552 din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului arată că aceste dispoziţii sunt norme de procedură penală, de imediată aplicare, caracterizate de principiul activităţii legii, astfel încât nu se aduce atingere prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Aplicarea în cadrul proceselor în curs a normelor procesuale criticate nu este de natură a contraveni principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, fiind vorba de o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.33. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:34. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.35. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 175 din Codul penal, raportate la dispoziţiile art. 295 din Codul penal şi la art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu referire la art. 2 alin. (2) şi la art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, ale art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ale art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi art. 552 din Codul de procedură penală şi ale art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la art. 295 din acelaşi act normativ. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, iar Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal au fost modificate prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 193/2017 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 25 iulie 2017, în sensul eliminării din conţinutul acestora a referirii la dispoziţiile art. 301 din Codul penal. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:– Art. 175 din Codul penal: „(1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:a)exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;b)exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;c)exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.";

– Art. 295 din Codul penal: „(1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Tentativa se pedepseşte.";

– Art. 308 alin. (1) din Codul penal: „Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.";

– Art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.";

– Art. 551 pct. 4 din Codul de procedură penală: „Hotărârile primei instanţe rămân definitive: (...) 4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.";

– Art. 552 din Codul de procedură penală: „(1) Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.
(2) Hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă.";

– Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999: „Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public.";

– Art. 117 din Legea nr. 188/1999: „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.";

– Art. 3 din Legea nr. 255/2013: „Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi.";

– Art. 7 din Legea nr. 255/2013: „Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.";

– Art. 8 din Legea nr. 255/2013: „Hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă."36. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4), potrivit căruia statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (2) potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 23 referitor la libertatea individuală, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 61 alin. (1) referitor la rolul şi structura Parlamentului, art. 73 alin. (3) lit. h) şi j) referitor la categorii de legi, art. 129 referitor la folosirea căilor de atac şi art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană. 37. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, raportate la dispoziţiile art. 295 din Codul penal şi la art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu referire la art. 2 alin. (2) şi la art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, Curtea observă că autorii acesteia susţin că dispoziţiile anterior menţionate sunt neconstituţionale, deoarece înţelesul noţiunii de „funcţionar public" în sensul legii penale este diferit faţă de înţelesul aceleiaşi noţiuni în înţelesul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. 38. Curtea reţine că, răspunzând unor critici identice, de exemplu, prin Decizia nr. 11 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1 aprilie 2016, a constatat că art. 175 din Codul penal reglementează noţiunea de funcţionar public în sensul legii penale, care, conform acestei dispoziţii legale, primeşte un înţeles autonom, diferit de cel din dreptul administrativ, potrivit căruia dobândeşte calitatea de funcţionar public orice persoană numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică. În acest sens este şi Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, prin care instanţa de contencios constituţional a reţinut că noţiunea de funcţionar public, conform legii penale, are un sens mai larg decât cel din domeniul dreptului administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. Prin aceeaşi decizie Curtea a reţinut că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut şi regim juridic. 39. Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit art. 175 alin. (1) din Codul penal, este funcţionar public în sensul legii penale persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Conform alin. (2) al art. 175 din Codul penal, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Această ultimă subcategorie a funcţionarilor publici în sensul legii penale este calificată drept cea a „funcţionarilor publici asimilaţi". 40. Curtea a constatat că definiţiile prevăzute la art. 175 din Codul penal prezintă importanţă sub aspectul faptului că funcţionarii publici în sensul legii penale sunt potenţiali subiecţi activi ai acelor infracţiuni reglementate în cuprinsul titlului V - „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu" al părţii speciale a Codului penal, în cazul cărora ipoteza normei de incriminare prevede în mod expres această calitate. Din această subcategorie fac parte infracţiunile de luare de mită (art. 289), delapidare (art. 295), abuz în serviciu (art. 297), neglijenţă în serviciu (art. 298), folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual (art. 299), uzurparea funcţiei (art. 300), conflictul de interese (art. 301), violarea secretului corespondenţei [în varianta agravată, prevăzută la art. 302 alin. (3)] şi divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice (art. 304). 41. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie, Curtea constată că soluţia şi considerentele mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, raportate la dispoziţiile art. 295 din Codul penal şi la art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu referire la art. 2 alin. (2) şi la art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, fiind neîntemeiată. 42. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, 7 şi 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ale art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi art. 552 din Codul de procedură penală, Curtea observă că autorii acesteia susţin, în esenţă, că eliminarea unui grad de jurisdicţie în materie penală şi aplicarea noilor norme procesual penale şi cauzelor aflate în curs de judecată determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor anterior menţionate. 43. Referitor la aceste aspecte, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2015, în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prin aplicarea imediată a normelor procesual penale, a apreciat că se solicită, în realitate, ca prin declararea neconstituţionalităţii textelor de lege criticate să se permită o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Curtea a observat că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că o normă juridică acţionează în timp din momentul intrării ei în vigoare şi până în momentul ieşirii sale din vigoare şi se bucură de prezumţia de constituţionalitate. Curtea a statuat că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare. 44. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al legii procesual penale, Curtea a reţinut că a fost consacrat principiul activităţii acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând şi cauzele în curs de urmărire penală sau judecată. Plecând de la aceste premise, Curtea a constatat că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel. În această împrejurare, Curtea a observat că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege". 45. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că aplicarea textului de lege criticat şi în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, Curtea a reţinut că aceasta nu este întemeiată. Astfel, aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate nu este de natură a contraveni principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, fiind vorba de o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi. 46. Referitor la invocarea principiului previzibilităţii legii, Curtea a constatat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Relativ la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000 pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998 pronunţată în Cauza Petra împotriva României), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă (Hotărârea din 26 aprilie 1979 pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit). Totodată, Curtea a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. Aşa fiind, din analiza textelor de lege deduse controlului de constituţionalitate Curtea a constatat că acestea îndeplinesc cerinţele mai sus menţionate, nefiind lipsite de previzibilitate. 47. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 734 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2017, a reţinut că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate, reglementând cu privire la principiul aplicării imediate a legii procesual penale noi, nu contravin dispoziţiilor constituţionale privind dreptul la apărare. 48. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie, Curtea constată că soluţia şi considerentele mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, 7 şi 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ale art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi art. 552 din Codul de procedură penală fiind neîntemeiată. 49. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la art. 295 din acelaşi act normativ, Curtea observă că autorii acesteia susţin, în esenţă, că incriminarea infracţiunii de delapidare în mediul privat este neconstituţională, deoarece există o disproporţie vădită între importanţa valorii sociale care trebuie ocrotită şi cea care trebuie limitată, încălcându-se dreptul de proprietate şi libertatea economică. 50. Curtea constată că, răspunzând unor critici identice, prin Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 25 noiembrie 2016, Decizia nr. 219 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 7 iulie 2017, şi Decizia nr. 256 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. 51. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că situaţia raportării prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal la dispoziţiile art. 295 din acelaşi cod, faţă de care a pronunţat Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate, este diferită de cea a raportării prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal la dispoziţiile art. 295 din acelaşi cod. În acest sens, Curtea a reţinut că infracţiunea de delapidare a fost inclusă de legiuitor în cuprinsul titlului V al părţii speciale a Codului penal, intitulat „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu", în capitolul II - „Infracţiuni de serviciu". Curtea a reţinut că aceste infracţiuni au, de principiu, subiect activ calificat, ce are calitatea de funcţionar public. De asemenea, Curtea a reţinut că infracţiunea de delapidare are ca obiect juridic special relaţiile sociale de serviciu a căror formare şi desfăşurare implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane juridice, iar ca obiect material, conform ipotezei normei de incriminare, bani, valori sau alte bunuri, fiind vorba despre o infracţiune ce are ca subiect activ o persoană care are calitatea de funcţionar public în sensul legii penale. Curtea a reţinut că persoana juridică ale cărei interese legale sunt ocrotite prin incriminarea faptelor arătate la art. 295 din Codul penal este o autoritate publică, o instituţie publică sau o altă persoană juridică ce administrează sau exploatează bunuri proprietate publică. Elementul material al laturii obiective se realizează prin fapta de însuşire, folosire sau traficare de bani, valori sau alte bunuri, în interes personal sau pentru altul. Prin „însuşire" se înţelege scoaterea unui bun din posesia sau detenţia unei persoane juridice dintre cele mai sus-menţionate şi trecerea acestuia în proprietatea făptuitorului, aşa încât acesta să poată dispune de el prin consumare, folosire sau chiar înstrăinare. „Folosirea", ca modalitate normativă de realizare a obiectului material al infracţiunii analizate, constă în scoaterea iniţială a unui bun din posesia unei persoane juridice şi în utilizarea lui, în folosul făptuitorului, urmată de readucerea bunului în patrimoniul din care a fost scos. „Traficarea", în sensul aceleiaşi norme de incriminare, constă în scoaterea unui bun din patrimoniul unei persoane juridice şi în utilizarea lui de către făptuitor în vederea obţinerii unui profit, într-o manieră speculativă. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la activitatea economică a persoanelor juridice avute în vedere, prin scoaterea bunului care formează obiectul material al infracţiunii din sfera patrimonială în care se găsea iniţial şi folosirea lui în interesul făptuitorului sau al altei persoane. Atingerea scopului săvârşirii faptei, respectiv obţinerea unui folos sau satisfacerea unui interes pentru sine sau pentru altul, nu prezintă importanţă pentru consumarea infracţiunii de delapidare, însă existenţa acestuia denotă săvârşirea cu intenţie directă a infracţiunii. 52. Curtea a constatat că, având în vedere pericolul social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de delapidare atunci când ea este săvârşită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. 53. Având în vedere conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare şi pericolul social pe care faptele prin care aceasta poate fi realizată îl prezintă pentru relaţiile sociale de natură patrimonială ale oricărei persoane juridice, precum şi pentru activităţile economice ale oricărei astfel de persoane, Curtea a reţinut că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice. Dimpotrivă, Curtea a constatat că pedepsirea faptelor de delapidare, în cazul săvârşirii lor în mediul privat, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime, realizează un just echilibru între nevoia de protecţie a valorilor şi relaţiilor sociale anterior menţionate, inclusiv prin intermediul normelor de drept penal, şi severitatea pedepsei penale aplicabile. 54. De asemenea, Curtea a reţinut că, într-adevăr, împotriva persoanelor din mediul privat care săvârşesc fapte cauzatoare de prejudicii poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere. Curtea a constatat totodată că pentru persoanele juridice din mediul privat desfăşurarea în mod corect a relaţiilor sociale de natură patrimonială şi a activităţilor cu caracter economic constituie o premisă importantă a înseşi existenţei lor. Prin urmare, având în vedere pericolul considerabil al faptelor de delapidare prin raportare la importanţa valorilor sociale ocrotite prin norma de incriminare, Curtea a conchis că utilizarea de către legiuitor a forţei de constrângere a statului, prin mijloace de drept penal, în cazul săvârşirii faptelor de delapidare în condiţiile art. 308 alin. (1) raportate la art. 295 alin. (1) din Codul penal, este proporţională cu scopul urmărit, chiar şi în condiţiile în care alături de răspunderea penală pentru această infracţiune poate fi angajată şi o altă formă de răspundere dintre cele anterior enumerate. 55. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie, Curtea constată că soluţia şi considerentele mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la art. 295 din acelaşi act normativ fiind neîntemeiată. 56. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Rodica Maria Dumitru şi Răzvan Eugen Haritonovici în Dosarul nr. 61.261/3/2010 (2.740/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi de Nicolae Mavrodin în Dosarul nr. 4.523/118/2013 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 175 din Codul penal, raportate la dispoziţiile art. 295 din Codul penal şi la art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu referire la art. 2 alin. (2) şi la art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, ale art. 3, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ale art. 550 alin. (1), art. 551 pct. 4 şi art. 552 din Codul de procedură penală şi ale art. 308 alin. (1) din Codul penal raportate la art. 295 din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu