DECIZIE Nr. 2
din 4 ianuarie 2011
referitoare la obiectia de
neconstitutionalitate privind Legea educatiei nationale, în ansamblul sau,
precum si, în special, art. 45 alin. (5), (6), (7) ?i (9), art. 46 alin. (2),
art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128
alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si
(4), precum si art. 361 alin. (2) din lege
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 136 din 23 februarie 2011
In temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din
Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 15 decembrie
2010, un grup de deputaţi a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe
asupra constituţionalităţii unor prevederi ale Legii educaţiei naţionale.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată
la Curtea Constituţională sub nr. 17.618 din 15 decembrie 2010 şi constituie
obiectul Dosarului nr. 4759A/2010.
Această sesizare a fost semnată de către următorii deputaţi:
Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci,
Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă
Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia
Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu
Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea,
Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae
Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic
Orban, Ionel Palăr, Viorel Palaşcă, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu,
Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Călin Constantin
Anton Popescu-Tăriceanu, Adriana Ana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George
Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel
Taloş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean,
Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu,
Mircea Dusa, Aurelia Vasile, Valeriu Ştefan Zgonea, Laurenţiu Nistor, Florin
lordache, Aurel Vlădoiu, Costică Macaleţi, Angel Tîlvăr, Carmen Ileana Moldovan, Mădălin-Ştefan Voicu, Nicolae Bănicioiu, Eugen Bejinariu,
Georgian Pop, Horia Teodorescu, Filip Georgescu, Gheorghe Ana, Ion Stan, Sorin
Constantin Stragea, Cornel-Cristian Resmeriţă, Sonia-Maria Drăghici, Iulian
Claudiu Manda, Vasile Popeangă, Dumitru Chiriţă, Victor Cristea, Vasile Mocanu,
luliu Nosa, Dan-Mircea Popescu, Ion Călin, Marian Neacşu, Ioan Damian, Gheorghe
Antochi, Neculai Răţoi, Robert Sorin Negoiţă, Ioan Sorin Roman, Mugurel
Surupăceanu, Marian Ghiveciu, Ion Burnei, Florentin Băloşin Gust, Dumitru
Boabeş, Andrei Dolineaschi, Oana Tohme Ştefănescu Niculescu-Mizil, Antonella
Marinescu, Ileana Cristina Dumitrache, Manuela Mitrea, Radu Eugeniu Coclici,
Lucreţia Roşea, Viorel Ştefan, Ioan Cindrea, Mircea Silvestru Lup, Cornel Itu,
Victor Socaciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Rodica Nassar, Florian Popa şi Dan Nica.
Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate au solicitat
constatarea neconstituţionalităţii prevederilor Legii educaţiei naţionale
pentru următoarele motive:
I. Se apreciază că sunt
încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5) coroborate cu dispoziţiile art.
61 alin. (1) şi ale art. 114 din Constituţie. Astfel, menţionându-se Decizia
Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, deputaţii consideră că
Legea educaţiei naţionale este neconstituţională în ansamblul său, adoptarea
acesteia fiind realizată cu încălcarea normelor constituţionale referitoare la
procedura de legiferare prin asumarea răspunderii de către Guvern.
Posibilitatea Guvernului de legiferare - ca autoritate legislativă delegată -
nu poate fi neîngrădită, această prerogativă nereprezentând un drept nesusceptibil
de exercitare abuzivă, deoarece în caz contrar s-ar permite eludarea
principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1
alin. (4) din Constituţia României. O astfel de procedură nu ar trebui
utilizată decât in extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege
în procedură obişnuită ori în procedură de urgenţă nu este posibilă, ori când
structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege.
Or, în opinia autorilor sesizării, în cazul Legii
educaţiei naţionale nu se poate reţine vreuna dintre aceste justificări pentru
recurgerea la procedura de urgenţă, întrucât, de vreme ce există o majoritate
parlamentară care rezultă din faptul că partidele respective au format
Guvernul, adoptarea acesteia sub forma asumării răspunderii nu este oportună,
cu atât mai mult cu cât intrarea sa în vigoare a acestei legi nu se face
imediat, ci pentru anul preuniversitar şi universitar 2011-2012 [iar unele
dintre prevederile actului normativ sunt aplicabile începând cu anul şcolar
2012-2013 conform art. 361 alin. (3) din proiect]. Se mai menţionează că
instanţa de contencios constituţional a constatat deja, prin Decizia nr. 1.431
din 3 noiembrie 2010, că nu a fost identificat niciun demers al Guvernului
adresat Senatului pentru dezbaterea proiectului Legii educaţiei naţionale în
procedură de urgenţă, reţinându-se deja în jurisprudenţa constituţională că
dezbaterea în procedură obişnuită în Parlament nu numai că ar fi fost
beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis implicarea societăţii civile în
problema educaţiei naţionale.
Acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate
asuma răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar ar semnifica
transformarea acestei autorităţi în putere legiuitoare, interferând cu atribuţiile
de legiferare ale Parlamentului, şi ar fi de natură să încalce în mod flagrant
dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie. în
acest sens, Curtea Constituţională a statuat deja pe cale jurisprudenţială că
asumarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale
apare ca fiind neconstituţională, recurgerea la o astfel de modalitate de
legiferare negăsindu-şi vreo motivare în fapt ori în drept.
Aşadar, nerespectarea normelor constituţionale ale art.
114 atrage şi înfrângerea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) din
Constituţie, care dau expresie obligativităţii respectării Legii fundamentale.
De asemenea, se mai arată că Legea educaţiei naţionale,
prin modalitatea în care a fost adoptată, vine în conflict cu prevederile art.
1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel,
aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 415 din 14 aprilie
2010, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general
obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se
impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
Potrivit autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate,
Guvernul României a ignorat vădit cele două decizii anterioare pronunţate de
Curtea Constituţională a României, în privinţa formei de adoptare a acestei
legi prin angajarea răspunderii Guvernului. Astfel, în prezent, are loc cea
de-a treia tentativă a Guvernului de a-şi angaja răspunderea pe Legea educaţiei
naţionale, deşi, faţă de situaţiile pentru care a fost sesizată Curtea
Constituţională în septembrie 2009 şi octombrie 2010 nu a intervenit nicio
schimbare. Din contră, în fapt, stadiul dezbaterii proiectului de lege a
educaţiei naţionale în Senat a avansat faţă de perioada în care s-a făcut
sesizarea din octombrie 2010. Concret, raportul asupra legii a fost deja
adoptat în comisia de specialitate a Senatului, iar proiectul Legii educaţiei
naţionale se afla pe ordinea de zi a plenului Senatului.
Autorii sesizării solicită
Curţii Constituţionale să constate că demersul Guvernului de a-şi angaja
răspunderea pentru adoptarea aceleiaşi Legi a educaţiei naţionale este
neconstituţional, deoarece deciziile Curţii Constituţionale au putere obligatorie,
inclusiv asupra Guvernului şi Parlamentului. De fapt, Guvernul doreşte să se
substituie în activitatea de legiferare a Parlamentului, fapt inadmisibil,
având în vedere dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţia României,
potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem şi unica
autoritate legiuitoare a ţării.
II. Autorii sesizării consideră
că dispoziţiile art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art.
121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin.
(5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) şi (4),
precum şi art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale contravin
dispoziţiilor art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în
drepturi, art. 32 alin. (6) privind garantarea autonomiei universitare, precum
şi ale art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales.
Se afirmă că dispoziţiile din lege care prevăd că pe
raza unei unităţi administrativ-teritoriale, cu mai multe unităţi de învăţământ
cu predare în limbile minorităţilor naţionale, funcţionează cel puţin o unitate
şcolară cu personalitate juridică, pentru fiecare limbă maternă, indiferent de
efectivul de elevi, încalcă art. 16 alin. (1)şi (2) din Constituţie, întrucât
în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, Satu Mare şi Bihor se poate ajunge în
situaţia în care copiii populaţiei de etnie română să nu aibă o şcoală a lor,
în condiţiile în care prevederile art. 19 alin. (1) din lege stabilesc că
numărul de elevi necesar pentru înfiinţarea unei şcoli cu personalitate
juridică este de 300, în timp ce pentru elevii minorităţilor naţionale care
învaţă în limba maternă, indiferent de efectivul de elevi, pentru fiecare limbă
maternă, se va înfiinţa o şcoală cu personalitate juridică, cu toată structura necesară:
director, contabil etc. Discriminarea pozitivă care se face în privinţa
elevilor aparţinând minorităţilor naţionale nu trebuie aplicată cu ignorarea
sau limitarea drepturilor majorităţii, prin inegalitatea în faţa legii sau prin
discriminări.
De asemenea, dispoziţiile legii
ce prevăd că elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a
învăţa în limba lor maternă, sunt sprijiniţi prin decontul transportului la cea
mai apropiată şcoală cu predare în limba maternă, sau primesc cazare şi masă
gratuite în internatul unităţii de învăţământ cu predare în limba maternă
instituie o discriminare faţă de elevii care studiază în limba română, pentru că în cazul lor nu există o
prevedere similară.
Dispoziţiile conform cărora disciplina limba şi
literatura română se predă după programe şcolare şi manuale elaborate în mod
special pentru minoritatea respectivă instituie, în opinia autorilor sesizării,
un drept colectiv, făcându-se o discriminare pe baza unui criteriu interzis
prin art. 4 alin. (2) din Constituţia României, şi anume etnia. Există, în
acest fel, o diferenţă de tratament juridic prin instituirea unor programe
diferite de studiu al limbii şi literaturii române, în timp ce art. 13 din
Constituţie prevede că limba oficială este limba română.
De altfel, dispoziţiile art. 45
alin. (5), (6) şi (7) din lege intră în contradicţie cu art. 4 alin. (2) din
Constituţie pentru că generează o discriminare vădită pe criteriul locului de
naştere al cetăţeanului român.
Faptul că dispoziţiile legii prevăd că în unităţile
şcolare cu predare şi în limbile minorităţilor naţionale unul dintre directori
va fi obligatoriu din rândul cadrelor didactice dintre minoritatea respectivă
instituie o discriminare pozitivă pentru cadrele didactice din cadrul minorităţilor
naţionale, dezavantajând cadrele didactice ce predau în limba română.
Art. 16 alin. (1) din Constituţie este încălcat şi prin
faptul că legea interzice ocuparea oricărei funcţii de conducere la
universităţile de stat, particulare şi confesionale după îndeplinirea vârstei
de pensionare, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare
a legii. Aceste persoane cu funcţii de conducere dintr-o universitate sunt puse
într-o stare de inferioritate legislativă faţă de alte categorii profesionale
care au dreptul să ocupe funcţii de conducere după îndeplinirea vârstei de
pensionare, cum ar fi persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere la
nivelul Parlamentului şi la nivelul altor instituţii.
Autonomia universitară prevăzută de art. 32 alin. (6)
din Constituţie este încălcată prin dispoziţiile legii care prevăd că
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului controlează modul în
care universităţile îşi exercită autonomia universitară, că propune Guvernului
iniţierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiinţare a instituţiei de
învăţământ superior în cauză şi că documentul de bază al unei universităţi -
carta universitară - poate fi adoptată numai cu rezoluţia pozitivă a
ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului. Autonomia
înseamnă, în primul rând, libertate de reglementare, care, în niciun caz, nu se
supune „controlului" unei autorităţi executive cum este Ministerul
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Sunt neconstituţionale şi
prevederile legale care dispun că Guvernul, la propunerea Ministerului
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, poate înfiinţa facultăţi, în
cadrul universităţilor de stat, cu consultarea senatului universitar.
De asemenea, faptul că ministrul educaţiei, cercetării,
tineretului şi sportului poate revoca din funcţie rectorul unei universităţi
încalcă principiul autonomiei universitare, precum şi principiul simetriei în
drept, potrivit căruia entitatea care a ales poate determina revocarea celui pe
care l-a ales sau desemnat. Or, rectorul este ales de către senatul
universităţii, fără implicarea ministerului sau a ministrului. Se mai invocă,
în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 72 din 18 iulie 1995.
Există şi alte prevederi afectate de vicii de neconstituţionalitate,
cum ar fi acelea care prevăd reducerea sau eliminarea temporară sau definitivă
a accesului la finanţările din surse publice la propunerea Consiliului de etică
şi management universitar. Insă acest consiliu este constituit din persoane din
afara universităţii - reprezentanţi ai ministerului, precum şi ai altor
organisme care nu au legătură cu universitatea.
Prevederile art. 37 alin. (1) privind dreptul la vot
din Constituţia României sunt încălcate atunci când se interzice persoanelor
care ocupă o funcţie de conducere sau de demnitate publică să exercite funcţia
de rector pe perioada exercitării
mandatului sau atunci când interzice unui rector deţinerea de funcţii de
conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitării mandatului. Trebuie
luate în considerare şi dispoziţiile prevederilor art. 40 alin. (3) din
Constituţia României care prevăd categoriile de persoane ce nu fac parte din
partidele politice, iar rectorii nu sunt menţionaţi printre aceste categorii.
De altfel, în perioada interbelică, rectorii erau
membri de drept ai Senatului României.
In opinia autorilor sesizării, Legea educaţiei
naţionale procedează la o naţionalizare efectivă de către stat, cu încălcarea
art. 44 alin. (2), (3) şi (4) din Constituţie, a patrimoniului unităţilor de
învăţământ particular şi confesional preuniversitar. Acest lucru se realizează
prin abrogarea „art. 110 alin. (5) din Legea învăţământului nr. 84/1995",
care prevedea că patrimoniul unităţilor de învăţământ particular şi confesional
este proprietatea fondatorilor, aceasta revenind, conform art. 60 din Ordonanţa
Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, altor persoane
juridice decât fondatorii persoane fizice, inclusiv statului [art. 60 alin.
(4)]. Această abrogare se face prin art. 361 alin. (2) din titlul VII -
Dispoziţii finale şi tranzitorii, acest articol fiind considerat
neconstituţional.
In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere
ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra
sesizării de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a
transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 2.654 din 20 decembrie 2010,
înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.793 din 20 decembrie 2010,
punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate
este întemeiată, întrucât prevederile Legii educaţiei naţionale încalcă art.
114, art. 16 alin. (1)şi (2), art. 32 alin. (6), art. 37 alin. (1) şi art. 44
alin. (2) din Constituţie.
Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în
materie, Preşedintele Senatului consideră că Guvernul nu poate recurge la
procedura angajării răspunderii în faţa Parlamentului asupra unui proiect de
lege ori de câte ori constată că Parlamentul nu dezbate ori nu adoptă un
proiect de lege pe cât de repede şi-ar dori acesta, ori când constată că
dezbaterile legislative nu converg într-o direcţie dorită de Executiv, ci numai
atunci când fie proiectul de lege respectiv nu a figurat în programul de
guvernare - caz în care votul dat la învestitură nu mai este suficient-, fie în
cazul în care, faţă de programul de guvernare aprobat de Parlament prin
acordarea votului de încredere, măsura legislativă respectivă a devenit imperios
necesar a fi adoptată altfel decât prin procedurile legislative obişnuite.
Orice altă interpretare a dispoziţiilor art. 114 din Constituţie reprezintă o
eludare a principiului separaţiei puterilor în stat şi o încălcare a
dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Parlamentul
este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării.
Or, prin decizia de a-şi angaja răspunderea asupra
proiectului Legii educaţiei naţionale, Guvernul a acţionat discreţionar,
depăşindu-şi competenţele, în condiţiile în care, în prezent, la Senat, în
calitate de cameră decizională, se află în dezbaterea comisiilor permanente un
proiect de lege cu acelaşi obiect de reglementare iniţiat tot de Guvern şi
depus la Parlament în luna aprilie a acestui an, iar în
Programul de guvernare al actualului cabinet, la cap. V, educaţia figurează ca o componentă esenţială a dezvoltării durabile
pentru orice societate, ce reclamă o reglementare unitară, completă,
sistematică şi coerentă a domeniului, cu participarea
tuturor segmentelor sociale implicate în acest proces.
De asemenea, modul în care s-a derulat în Parlament
procedura angajării răspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale,
faptul că aceasta a fost considerată adoptată, în pofida faptului că acest
proiect de act normativ a fost restituit Guvernului încă de la data de 30
noiembrie 2010, precum şi
decizia plenului reunit al Camerei Deputaţilor şi Senatului din data de 14
decembrie 2010 de a considera legea menţionată ca fiind adoptată prin procedura
angajării răspunderii plasează adoptarea acestei legi în afara oricăror reguli
procedurale constituţionale şi regulamentare, ceea ce constituie o încălcare a
dispoziţiilor constituţionale referitoare la competenţa de legiferare a
Parlamentului, în general, şi în special a celor prevăzute la art. 114 din
Constituţie. Faţă de situaţia de fapt - ce ţine de întreaga desfăşurare a
procedurii de adoptare a Legii educaţiei naţionale - şi având în vedere
termenele constituţionale procedurale, a căror încălcare este evidentă în cazul
Legii educaţiei naţionale, se impune constatarea neconstituţionalităţii
acesteia, validarea de către Curtea Constituţională a întregii proceduri
derulate putându-se constitui, pentru viitor, în opinia Preşedintelui
Senatului, într-un precedent extrem de periculos şi într-un punct de plecare a
unor abuzuri constituţionale la îndemâna oricărei majorităţi parlamentare.
Nici Constituţia şi nici regulamentele parlamentare nu
cuprind referiri la consecinţele juridice asupra procedurii parlamentare în
cazul sesizării Curţii Constituţionale, cu privire la soluţionarea unui
conflict juridic de natură constituţională; de asemenea, nici Curtea
Constituţională - prin cele două decizii ale sale referitoare la cele două conflicte
constatate - nu a statuat nimic în această privinţă.
Mai mult decât atât, retragerea semnăturilor de
susţinere a moţiunii de cenzură de către unii dintre semnatarii acesteia - ceea
ce a echivalat cu imposibilitatea prezentării şi dezbaterii ei, întrucât nu mai
îndeplinea condiţiile constituţionale pentru promovare - reprezintă un alt
eveniment survenit în cursul procedurii angajării răspunderii Guvernului asupra
Legii educaţiei naţionale, care a angrenat depăşirea termenelor constituţionale
în constatarea adoptării respectivei legi. Astfel, faţă de această situaţie -
care lipseşte de efecte Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24
noiembrie 2010 - Birourile permanente ale celor două Camere au considerat că,
potrivit considerentelor cuprinse în Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010,
este de competenţa Guvernului şi a Parlamentului să se pronunţe asupra
proiectului Legii educaţiei naţionale şi întreruperea procedurii parlamentare a
proiectului de lege cu acelaşi obiect de reglementare aflat în dezbatere la
Senat, în calitate de Cameră decizională.
In acest context, preşedintele Senatului consideră că
decizia plenului celor două Camere ale Parlamentului de a considera Legea
educaţiei naţionale ca fiind adoptată pe calea angajării răspunderii Guvernului
este discreţionară şi abuzivă prin faptul că de la momentul deciziei Birourilor
permanente reunite de restituire a proiectului Legii educaţiei naţionale către
Guvern şi până la momentul constatării adoptării legii au trecut mai bine de 15
zile, timp în care s-a adus la cunoştinţa membrilor Parlamentului faptul că
proiectul de lege a fost restituit Guvernului. Totodată, prin adoptarea Legii
educaţiei naţionale se încalcă şi dispoziţiile art. 1 alin. (4) din
Constituţie, republicată, ce consacră, pe de o parte, separaţia puterilor în
stat, iar, pe de altă parte, obligaţia autorităţilor publice de a-şi îndeplini
loial şi cu bună-credinţă competenţele constituţionale, In consecinţă,
constatarea adoptării Legii educaţiei naţionale în afara oricăror termene constituţionale
- după restituirea acestui proiect de lege către Guvern şi în condiţiile în
care această procedură a fost constatată ca fiind neconstituţională prin
Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 - reprezintă, în opinia preşedintelui
Senatului, o încălcare a competenţelor de legiferare ale Parlamentului, ceea ce
antrenează neconstituţionalitatea Legii educaţiei naţionale adoptate prin
procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului.
Pe fond, preşedintele Senatului s-a raliat opiniei autorilor
sesizării de neconstituţionalitate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/6.126 din 20
decembrie 2010, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.801 din 20
decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de
neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, preşedintele Camerei
Deputaţilor consideră că procedura utilizată de Guvern de angajare a
răspunderii asupra Legii educaţiei naţionale a fost conformă cu dispoziţiile art.
114 din Constituţie. De asemenea, nu sunt încălcate prevederile art. 1 alin.
(5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. Se
apreciază că, dacă s-ar uni dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 1.431
din 3 noiembrie 2010, s-ar ajunge la concluzia constituţionalităţii procedurii
de angajare a răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei
naţionale, pentru că opinia concurentă a unui judecător este, cât priveşte
conţinutul, alături de opinia separată formulată de 4 judecători. In aceste
condiţii, opinia concurentă, datorită rolului său şi faptului că judecătorul
care a formulat-o a votat pentru dispozitivul deciziei, ar trebui să fie unită
cu considerentele deciziei în cauză, şi nu cu dispozitivul acesteia, astfel încât
angajarea răspunderii în cauză ar fi constituţională.
Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că
prevederile legii atacate sunt în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din
Constituţie, cu dispoziţiile art. 32 din Constituţie, având în vedere că autonomia
universitară este garantată în condiţiile legii, cu dispoziţiile art. 37 alin.
(1) din Legea fundamentală, ţinând cont de faptul că legea poate institui
„reguli specifice incompatibilităţii rectorilor sau altor funcţii
specifice", şi cu dispoziţiile art. 44 alin. (2)-(4), având în vedere că
criticile nu sunt motivate în niciun fel.
Guvernul a transmis
Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/9.829 din 20 decembrie 2010,
înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 17.789 din 20 decembrie 2010,
punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate
este neîntemeiată. Astfel, în viziunea Guvernului, contextul în care în prezent
Guvernul şi-a asumat din nou răspunderea pe calea aceleiaşi proceduri de
excepţie asupra Legii educaţiei naţionale prezintă neîndoielnic elemente de
diferenţă faţă de momentul septembrie 2009, motivele relevate în Decizia Curţii
Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 fiind înlăturate.
Proiectul Legii educaţiei naţionale asupra căruia
Guvernul şi-a asumat răspunderea în anul 2010 este cu totul distinct ca materie
şi parcurs legislativ de cel din anul 2009. Astfel, Guvernul şi-a angajat
răspunderea după parcurgerea procedurii legislative la Camera Deputaţilor,
legea fiind înaintată în luna mai 2010 la Senat, care a depăşit termenul
rezonabil pentru finalizarea procesului legislativ. In condiţiile în care la
nivelul Senatului - în calitate de Cameră decizională - proiectul înregistra un
veritabil blocaj, pe de o parte, şi dată fiind necesitatea reglementării cu
maximă celeritate într-un domeniu de importanţă maximă (educaţia reprezentând o
componentă vitală a procesului de reformă a statului), pe de altă parte,
întreruperea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege la
nivelul Senatului poate fi apreciată drept legitimă şi oportună.
Potrivit Programului de Guvernare 2009-2012, educaţia
reprezintă o componentă strategică, esenţială a dezvoltării durabile pentru
societate. Urgenţa adoptării Legii educaţiei naţionale rezultă şi din faptul că
procesul de reformă într-un domeniu atât de important presupune în mod necesar
parcurgerea unor etape pregătitoare prealabile implementării propriu-zise,
etape care să se desfăşoare înainte de începerea unui nou an şcolar.
Astfel, potrivit art. 327 din proiectul de lege examinat, acest act normativ ar urma să intre în vigoare în termen de 30 de
zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. In plus, se poate invoca şi împrejurarea
că măsurile de reorganizare a învăţământului preuniversitar şi universitar pe
care implementarea dispoziţiilor acestei legi le generează nu pot fi aplicate
instantaneu, la momentul intrării în vigoare a legii, necesitând elaborarea şi
adoptarea unei ample şi complexe legislaţii secundare în această materie, care
să fie de natură să asigure aplicarea într-o manieră adecvată şi eficientă a
prevederilor legii.
Mecanismul constituţional reglementat la art. 114 a
fost instituit de către legiuitorul constituant în vederea asigurării unui
mijloc de acţiune şi de control reciproc între puterea legislativă şi puterea
executivă, ca o garanţie a respectării principiului separaţiei puterilor în
stat, însă instituirea unor modalităţi de acţiune şi de control al
Legislativului asupra Executivului nu presupune subordonarea puterii executive
celei legislative, ci, dimpotrivă, reprezintă echilibrul şi controlul reciproc
al puterilor.
Este adevărat că nu se poate contesta rolul
Parlamentului de „organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică
autoritate legiuitoare a ţării", consfinţit de art. 61 alin. (1) din
Constituţie, însă chiar Legea fundamentală consacră două instituţii juridice
care permit Guvernului să participe, în mod excepţional, la actul legiferării,
şi anume: „angajarea răspunderii Guvernului" - art. 114 şi „delegarea
legislativă" - art. 115.
Odată declanşată procedura asumării răspunderii de
către Guvern, acesta nu mai poate să renunţe la ea, iar dezbaterea unei moţiuni
de cenzură depuse în urma unei asumări a răspunderii de către Guvern este o
obligaţie, şi nu o facultate a Parlamentului, având în vedere că, potrivit art.
113 alin. (3) din Legea fundamentală: „Moţiunea de cenzură se dezbate după 3
zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două
Camere".
De această obligaţie Parlamentul nu poate fi exonerat
nici prin pronunţarea Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 a Curţii
Constituţionale, deoarece, în conformitate cu art. 147 din Constituţie,
efectele deciziilor Curţii Constituţionale se produc ope legis numai în măsura în care
declară neconstituţionale actele normative supuse acestui tip de control.
Deciziile pronunţate în materia conflictelor juridice dintre autorităţi sunt
obligatorii doar în modalitatea în care Curtea înţelege să soluţioneze aceste
conflicte.
Or, Curtea Constituţională, prin decizia
sus-menţionată, a constatat doar existenţa unui conflict şi a statuat, în
cuprinsul motivării, că solicitarea autorului sesizării ca instanţa de
contencios constituţional să oblige Guvernul să renunţe la procedura angajării
răspunderii excedează competenţei sale, soluţia aparţinând în exclusivitate
autorităţilor publice aflate în conflict.
Faţă de cele mai sus învederate, nu se poate reţine,
aşadar, în opinia Guvernului, încălcarea, prin asumarea răspunderii Guvernului
pe proiectul Legii educaţiei naţionale, a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi
(5), art. 61, art. 114 şi art. 142 alin. (1) din Constituţie.
Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 1.525 din 24
noiembrie 2010 Curtea Constituţională a stabilit că există un conflict juridic
de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul
Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară,
dezbatere care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu
poate fi oprită.
Astfel, în decizie s-a apreciat că Parlamentul se află
în culpă, deoarece „ignoră decizia Guvernului de angajare a răspunderii,
motivat de pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 1.431 din
3 noiembrie 2010. Astfel, Parlamentul, prin preşedintele Senatului, îşi
justifică acţiunea prin pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie
2010, pe când Guvernul contestă aplicabilitatea deciziei menţionate într-o
procedură de angajare a răspunderii sale deja începută".
Aşadar, în cuprinsul deciziei sus-menţionate s-a
constatat că procedura asumării trebuie să continue şi că blocajul
constituţional creat poate fi eliminat doar prin continuarea procedurilor
parlamentare de asumare a răspunderii Guvernului, întrucât „Parlamentul nu are
competenţa de a împiedica Guvernul să ia decizia angajării răspunderii; de
asemenea, odată luată această decizie, Parlamentul nu poate împiedica Guvernul
să continue procedura în cauză, întrucât s-ar ajunge la situaţii inadmisibile
în care un Guvern minoritar să nu îşi poată angaja niciodată răspunderea, ceea
ce încalcă în mod flagrant art. 114 din Constituţie. De asemenea, nici Guvernul
nu îşi poate retrage cererea de angajare a răspunderii, fiind un act irevocabil
al său. In acest context constituţional, depunerea moţiunii de cenzură are
semnificaţia declanşării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului
şi mutatis mutandis constituie
un act irevocabil în sensul iniţierii acestui control; este o armă pusă
îndeobşte la îndemâna opoziţiei parlamentare şi nu în ultimul rând este o formă
de exprimare a opoziţiei faţă de măsurile adoptate de Guvern. In consecinţă,
împiedicarea prezentării şi refuzul de a dezbate o moţiune de cenzură deja
depusă sunt contrare Constituţiei, deoarece acest lucru ar echivala cu
eliminarea posibilităţii opoziţiei parlamentare de a cenzura şi controla
deciziile guvernamentale de angajare a răspunderii".
Şi pe fond se consideră că obiecţia de
neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, prevederile art. 45 alin. (5)
şi (6) din lege nu creează, în opinia Guvernului, o discriminare pozitivă
pentru elevii aparţinând minorităţilor naţionale din zonele indicate de autorii
sesizării de neconstituţionalitate. în primul rând, nu se poate interpreta că
elevii români din acele judeţe „nu vor putea avea o şcoală", textele
criticate nefăcând altceva decât să stabilească modalitatea de dobândire a
personalităţii juridice de către unităţile de învăţământ cu predare în limbile
minorităţilor naţionale. Chiar dacă se poate întâlni în practică şi „ipoteza în
care în respectivele zone şcolile cu predare în limbile minorităţilor naţionale
ar avea personalitate juridică, în timp ce cele cu predare în limba română nu,
neîndeplinind condiţia numărului minim de 300 de elevi, acest fapt nu înseamnă
că acestea din urmă nu există, fiind doar modalitatea aleasă de legiuitor
pentru organizarea celor două unităţi de învăţământ". în rândul limbilor
materne se află şi limba română, care are acest statut pentru cetăţenii români
de naţionalitate română. Aşadar, prevederea legală respectivă este valabilă
pentru toate limbile materne (şi a majorităţii şi ale minorităţii).
In ceea ce priveşte susţinerea că prin dispoziţiile
art. 45 alin. (7) din legea analizată se încalcă, de asemenea, art. 16 alin.
(1) din Constituţie, Guvernul apreciază că aceasta nu are fundament real,
întrucât regula impusă de Constituţie şi respectată de legea în discuţie este
aceea a desfăşurării învăţământului în limba română. Organizarea unităţilor de
învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale este o situaţie de
excepţie, reglementată de legiuitor pentru această ultimă categorie, dat fiind
faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Constituţie, „România este patria
comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de
naţionalitate [...]". Or, în aceste condiţii, şi pentru elevii ce fac
parte din minorităţile naţionale trebuie asigurat dreptul fundamental la
învăţătură garantat de art. 32 din Legea fundamentală.
Autorii sesizării au înţeles, în mod greşit, că sintagma
„limbă maternă" se referă doar la copiii aparţinând minorităţilor
naţionale, deşi limba română este, pentru copiii români, limbă maternă. Ca
urmare, acest articol se aplică tuturor elevilor care, în localitatea de
domiciliu, nu au posibilitatea de a studia limba maternă, inclusiv elevilor
români aflaţi în această situaţie.
Art. 46 alin. (2) din lege, care reglementează faptul
că disciplina limba şi literatura română se predă după programe şcolare şi
manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă, nu aduce
atingere, în opinia Guvernului, art. 16 coroborat cu art. 4 şi art. 13 din
Constituţie.
Astfel, textul legal criticat nu încalcă regula
potrivit căreia limba oficială în România este limba română, ci doar
reglementează o modalitate accesibilă de învăţare a acestei limbi de către
elevii aparţinând minorităţilor naţionale, având în vedere că şi aceştia au
dreptul la garantarea dreptului la învăţătură, la fel ca orice alt cetăţean al
acestei ţări. In plus, posibilitatea utilizării limbii materne este
reglementată şi în alte domenii, cum ar fi: administraţie publică, justiţie şi
amenajarea teritoriului. Art. 46 alin. (2) din lege exprimă dreptul de
„accesare" a limbii române al tuturor minorităţilor naţionale, astfel
încât acestea să poată dobândi competenţe ţinând cont de specificul
minorităţilor respective.
De asemenea, dispoziţiile art. 45 alin. (9) din lege nu
încalcă art. 16 din Legea fundamentală şi nu creează o discriminare pozitivă a
cadrelor didactice aparţinând minorităţilor naţionale, textul reglementând doar
modalitatea de organizare şi conducere a unităţilor de învăţământ cu predare şi
în limbile minorităţilor naţionale, soluţie aleasă de legiuitor tocmai în
considerarea faptului că şi pentru acestea din urmă trebuie asigurate toate
garanţiile şi drepturile din Constituţie. Funcţiile de conducere pot fi ocupate
în mod egal de oricine îndeplineşte criteriile de competenţă profesională,
indiferent de limba de predare în care se studiază în unitatea de învăţământ
respectivă, şi nu limitează dreptul de acces la aceeaşi funcţie de conducere al
unui cetăţean care nu aparţine minorităţii respective într-o unitate de
învăţământ cu predare în limba acelei minorităţi.
In ceea ce priveşte critica autorilor obiecţiei,
potrivit căreia art. 121 din lege încalcă autonomia universitară garantată de
art. 32 alin. (6) din Constituţie, Guvernul arată că nu este afectată autonomia
universitară. Menţionând considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23
din 20 ianuarie 2005, potrivit cărora autonomia universitară nu înseamnă
independenţa instituţiilor de învăţământ superior şi nici nu implică existenţa
unei autonomii de reglementare şi de decizie a acestora în afara cadrului
legal, care este general obligatoriu, Guvernul consideră că prin Legea educaţiei
naţionale s-a procedat chiar la o extindere a autonomiei universitare prin
acordarea unor drepturi şi responsabilităţi extinse din asumarea unei misiuni
clar definite prin Carta universitară privind activitatea asumată ca instituţie
ce furnizează servicii de educaţie şi formare, de cercetare, precum şi alte
activităţi în cadrul societăţii româneşti, cu asumarea răspunderii publice. In
aceste condiţii de deschidere şi de responsabilizare este evident că
universităţile reprezintă parteneri responsabili ai societăţii româneşti în
crearea unor servicii educaţionale de formare a cetăţenilor României. Pe cale
de consecinţă, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (M.E.C.T.S.), în calitatea sa de
autoritate publică, răspunde de modul în care este respectată legislaţia
învăţământului de către toţi furnizorii de servicii de educaţie.
Cu privire la prevederile art. 125 alin. (1) lit. a) şi
art. 212 alin. (3) din lege, Guvernul învederează că în momentul în care o
persoană îşi asumă calitatea de rector este obligată să îşi asume şi
răspunderea publică în exercitarea acestei calităţi. In cazul în care aceste
obligaţii sunt încălcate, Consiliul de etică şi management universitar are
rolul de a constata şi de a propune spre sancţionare aceste abateri. Astfel,
revocarea din funcţia de rector prevăzută la acest articol intervine ca o
sancţiune, ca urmare a încălcării obligaţiilor în ceea ce priveşte asumarea
răspunderii publice, iar măsura revocării nu este o prerogativă absolută a
ministrului educaţiei, ci intervine, tocmai cu respectarea
principiului simetriei actelor juridice la emiterea actului
administrativ, ulterior unor demersuri reglementate de art. 125 alin. (1) din
Legea educaţiei naţionale.
In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 125 alin. (1)
lit. b) din lege, acestea reprezintă tot o sancţiune. Statul, reprezentat în
această ipoteză de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, nu face
decât să administreze, aşa cum consideră de cuviinţă, resursele bugetare,
existând situaţii în care poate aprecia că utilizarea acestora pentru
finanţarea activităţii unei instituţii de învăţământ superior nu este o soluţie
optimă. Soluţia propusă nu echivalează cu intervenţia statului, prin minister,
în modul de gestionare de către conducerea unei universităţi a surselor de
finanţare publice.
Cu privire la dispoziţiile art. 125 alin. (1) lit. c)
din lege, Guvernul precizează că acestea apar ca o „sancţiune aplicată unui
management defectuos, nefiind o modalitate de reorganizare într-un mod mai
judicios, care într-adevăr este prerogativa structurilor de conducere ale
universităţilor, conform art. 123 din Legea educaţiei naţionale". In
cadrul acestei proceduri, ministerul nu are o putere discreţionară. Art. 128
alin. (5) nu încalcă principiul autonomiei universitare, întrucât rezoluţia la
care face referire textul de lege este o formă de exercitare a atribuţiilor
M.E.C.T.S. prin care se asigură respectarea legalităţii. Carta universitară
reprezintă documentul de bază în temeiul căruia universitatea funcţionează, iar
orice prevedere contrară legislaţiei în vigoare este nulă de drept. Practica
anilor anteriori a demonstrat că, fără o verificare de către M.E.C.T.S., ca
autoritate de stat în domeniu, apar nenumărate cazuri de invalidare a
alegerilor structurilor de conducere din universităţi, fapt
ce a afectat în mod direct activitatea acestora prin prelungirea perioadelor de
interimat, care în unele cazuri au ajuns la un an calendaristic.
Prevederile art. 132 alin. (5) din lege nu reprezintă o
imixtiune în autonomia universitară şi nici încălcarea acestui principiu,
deoarece prin textul de lege se reglementează o excepţie, iar consultarea
senatului garantează respectarea principiului autonomiei universitare.
In ceea ce priveşte prevederile art. 215 alin. (1) din
lege, Guvernul consideră că acele cadre didactice care candidează pentru
ocuparea unei funcţii de conducere la universităţile de stat, particulare şi
confesionale se află într-o situaţie diferită de cea a altor categorii
socioprofesionale, cum este cazul parlamentarilor, astfel încât nici sub acest
aspect nu poate fi reţinută încălcarea principiului constituţional al
egalităţii în drepturi.
Dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (4) din lege, care
stabilesc incompatibilitatea calităţii de rector, pe perioada îndeplinirii
mandatului, cu orice funcţie de conducere sau demnitate publică, respectiv cu
deţinerea unei funcţii de conducere în cadrul unui partid politic, nu încalcă
dreptul de a fi ales prevăzut de art. 37 alin. (1) din Constituţie, ci doar
stabilesc o incompatibilitate temporară, limitată la durata exercitării
mandatului de rector şi justificată de necesitatea asigurării tuturor
condiţiilor obiective pentru realizarea învăţământului ca serviciu public, dar
şi ca drept fundamental având un conţinut economic-social şi cultural.
Nu se pot reţine nici
argumentele referitoare la încălcarea art. 44 alin. (4) din Constituţie, prin
abrogarea „art. 110 alin. (5) din Legea nr. 84/1995" care stabilea că
patrimoniul instituţiilor de învăţământ particular şi confesional preuniversitar
este proprietatea fondatorilor. Aceasta deoarece patrimoniul instituţiilor de
învăţământ este un element propriu al acestora, ca entităţi juridice separate,
iar bunurile ce îl constituie nu mai sunt în proprietatea fondatorilor din
momentul în care aceştia au consfinţit să le aducă drept contribuţie la
constituirea patrimoniului instituţiei de învăţământ, nefiind vorba aşadar
despre o naţionalizare. Mai mult decât atât, patrimoniul unei persoane juridice
se constituie din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce privesc bunurile acesteia, fiind inacceptabil ca în
acelaşi timp să coexiste 2 proprietari asupra aceluiaşi bun.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele
de vedere ale preşedintelui Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului,
raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi
ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze
sesizarea de neconstituţionalitate.
Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum
rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile Legii educaţiei
naţionale, în ansamblul său. Totuşi, din motivarea obiecţiei de
neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta vizează atât o critică de
neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la modul de adoptare a legii
criticate, cât şi o critică de neconstituţionalitate intrinsecă ce priveşte, în
special, prevederile legale ale art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46
alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c), art.' 125 alin. (2),
art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1),
(3) şi (4), precum şi art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale,
prevederi care au următorul cuprins:
- Art.45 alin. (5), (6), (7) şi (9): „(5) Pe raza
unei unităţi administrativ-teritoriale, cu mai multe unităţi de învăţământ cu
predare în limbile minorităţilor naţionale, funcţionează cel puţin o unitate
şcolară cu personalitate juridică, pentru fiecare limbă maternă, indiferent de
efectivul de elevi.
(6) In cazul unităţilor de nivel gimnazial sau
liceal cu predare în limbile minorităţilor naţionale, singulare în municipiu,
oraş sau comună se acordă personalitate juridică, indiferent de efectivul de
elevi.
(7) Elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au
posibilitatea de a învăţa în limba lor maternă, sunt sprijiniţi prin decontul
transportului la cea mai apropiată şcoală cu predare în limba maternă, sau
primesc cazare şi masă gratuite în internatul unităţii de învăţământ cu predare
în limba maternă. [...]
(9) In unităţile şcolare cu predare şi în limbile
minorităţilor naţionale, unul dintre directori va fi un cadru didactic din
rândul minorităţilor respective, cu respectarea criteriilor de competenţă
profesională.";
- Art. 46 alin. (2): „Disciplina
Limba şi literatura română se predă, pe tot parcursul învăţământului
preuniversitar, după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special
pentru minoritatea respectivă.";
- Art. 121: „Ministerul
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este autoritate publică şi este
abilitat să urmărească, să controleze aplicarea şi respectarea reglementărilor
legale în domeniul învăţământului superior şi să aplice, dacă este cazul,
sancţiuni. De asemenea, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului controlează modul în care universităţile îşi exercită autonomia
universitară, îşi asumă misiunea generală şi pe cea proprie şi îşi exercită
răspunderea publică.";
-Art. 125 alin. (1) lit. a), b) şi c): „In cazul în
care se constată nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 124, Ministerul
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului sesizează Senatul universitar
în termen de 30 de zile de la data constatării. Dacă în termen de 3 luni de la
data sesizării, universitatea continuă să nu respecte obligaţiile prevăzute la
art. 124, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului aplică, în
termen de maximum 6 luni de la data sesizării iniţiale a Senatului universitar,
una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a) revocarea din funcţie a rectorului, în baza
propunerii Consiliului de Etică şi Management Universitar, cu consultarea
Senatului universitar. In termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data revocării din funcţie a
rectorului, Senatul universitar are obligaţia să desemneze un prorector care
reprezintă universitatea şi care devine ordonator de credite până la
confirmarea unui nou rector de către ministrul educaţiei, cercetării,
tineretului şi sportului. In termen de 3 luni de la revocarea din funcţie a
rectorului, Senatul universitar finalizează procedurile de desemnare a unui nou
rector, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, şi trimite spre
confirmare ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului numele
noului rector;
b) reduce sau elimină
temporar sau definitiv accesul la finanţările din surse publice, la propunerea
Consiliului de Etică şi Management Universitar;
c) propune Guvernului
iniţierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiinţare a instituţiei de
învăţământ superior în cauză.";
- Art. 125 alin. (2): „Constatarea
încălcării obligaţiilor prevăzute la art. 124 se face de către Consiliul de
Etică şi Management Universitar, format din 11 membri, după cum urmează: 3
reprezentanţi numiţi de către Consiliul Naţional al Rectorilor, 3 reprezentanţi
ai Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, numiţi de
ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, câte un reprezentant
numit de către Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Invăţământul
Superior, denumită în continuare ARACIS, Consiliul Naţional pentru Finanţarea Invăţământului Superior, denumit în continuare CNFIS, Consiliul Naţional al Cercetării
Ştiinţifice, denumit în continuare CNCS, Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor
Universitare, denumit în continuare CNATDCU, şi un reprezentant al federaţiilor naţionale ale
studenţilor.";
- Art. 128 alin. (5): „Carta
universitară se adoptă numai după rezoluţia pozitivă a Ministerului Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi Sportului privind avizul de legalitate asupra Cartei
universitare. Rezoluţia privind avizul de legalitate se emite de către
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în termen de maximum
30 de zile de la data solicitării instituţiei de învăţământ superior.";
- Art. 132 alin. (5): „Prin
excepţie de la prevederile alin. (2), în situaţii temeinic justificate,
Guvernul, la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului, poate înfiinţa facultăţi, în cadrul universităţilor de stat, cu
consultarea Senatului universitar.";
-Art. 212 alin. (3): „Ministrul
educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului poate revoca din funcţie
rectorul în condiţiile art. 125.";
- Art. 215 alin. (1), (3) şi (4): „(1) După
împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricărei funcţii de conducere în
universităţile de stat, particulare şi confesionale este interzisă, cu excepţia
mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a prezentei legi. [...]
(3) Persoanele care
ocupă o funcţie de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita funcţia
de rector pe perioada îndeplinirii mandatului.
(4) Funcţia de rector
este incompatibilă cu deţinerea de funcţii de conducere în cadrul unui partid
politic, pe perioada exercitării mandatului.";
- Art. 361 alin. (2): „La
data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea învăţământului nr.
84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu
modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 128/1997 privind Statutul
personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16
iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, art. 14 alin. (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 20 iulie
2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/2006, cu modificările
ulterioare, Ordonanţa
Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studenţilor înmatriculaţi la formele de
învăţământ la distanţă sau cu frecvenţă redusă de a continua studiile la
programe de studii de licenţă autorizate să funcţioneze provizoriu sau
acreditate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din
20 august 2009, precum şi orice alte dispoziţii contrare."
In opinia autorilor sesizării, legea criticată
contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind
principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, respectiv al
supremaţiei Constituţiei, art. 4 alin. (2) privind criteriile de discriminare,
art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 32 alin. (6) cu
referire la autonomia universitară, art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi
ales, art. 44 alin. (2), (3) şi (4) privind dreptul de proprietate privată,
art. 61 alin. (1) privind rolul şi structura Parlamentului, art. 114 privind
angajarea răspunderii Guvernului, art. 147 alin. (4) privind obligativitatea
deciziilor Curţii Constituţionale.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea
urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural
ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar pe de altă
parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii supuse
controlului.
I. Raportat la critica de
neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la încălcarea art. 1 alin. (4) şi
(5) coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi ale art. 114 din
Constituţie privind adoptarea legilor prin procedura angajării răspunderii
Guvernului, Curtea constată următoarele:
1. Legea supusă examinării
Curţii Constituţionale a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii
Guvernului, reglementată de art. 114 din Constituţie. Această procedură
parlamentară implică raporturi de ordin constituţional între două puteri ale
statului, deoarece este, prin conţinutul său, un act al Guvernului, iar, prin
efectul său, fie produce un act de legiferare - aşa cum este în cauza de faţă
-, fie determină demiterea Guvernului, în situaţia în care o moţiune de cenzură,
depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, este adoptată
cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
2. Actul concret al angajării răspunderii Guvernului cu
privire la proiectul Legii educaţiei naţionale a fost examinat sub aspectul
constituţionalităţii de către Curtea Constituţională, cu prilejul soluţionării
conflictului juridic de natură constituţională declanşat prin oprirea
procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi
angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect.
3. Prezenta sesizare supune
controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională Legea
educaţiei naţionale adoptată de către Parlament. Constatarea adoptării Legii
educaţiei naţionale în condiţiile descrise în sesizare este apreciată ca fiind
o încălcare a competenţei de legiferare a Parlamentului.
4. Curtea constată, în acest
sens, că adoptarea Legii educaţiei naţionale s-a realizat în urma retragerii,
de către unii dintre semnatari, a susţinerii moţiunii de cenzură depuse ca
urmare a angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei
naţionale, act care a determinat ca moţiunea să nu mai respecte condiţiile
constituţionale pentru a fi prezentată şi dezbătută. Aspectele de oportunitate
care au determinat actul retragerii semnăturilor şi, implicit, renunţarea la un
instrument de control parlamentar al Guvernului prevăzut de Constituţie nu
intră în competenţa de examinare a Curţii Constituţionale, întrucât vizează
însăşi decizia politică de adoptare a legii în cauză, decizie care nu este
susceptibilă a fi supusă controlului Curţii câtă vreme, potrivit art. 61 alin.
(1) din Constituţie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării."
5. Curtea reaminteşte în acest
context, creat printr-o succesiune de acte ale
Guvernului, respectiv Parlamentului, precum şi de
conflicte juridice de natură constituţională între cele două autorităţi, în
legătură cu angajarea răspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale,
că rolul său este, potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, acela de
„garant al supremaţiei Constituţiei".
II. In ceea ce priveşte
neconstituţionalitatea intrinsecă a unor texte din legea criticată, Curtea
constată că obiecţia de neconstituţionalitate priveşte mai multe probleme:
învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, autonomia
universitară, ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul universităţilor,
dreptul de a fi ales şi dreptul de proprietate.
1. Curtea reţine că autorii obiecţiei de
neconstituţionalitate îşi structurează critica pe două paliere în privinţa
dispoziţiilor legale care privesc învăţământul pentru persoanele aparţinând
minorităţilor naţionale, primul vizând organizarea unităţilor de învăţământ cu
predare în limbile minorităţilor naţionale, iar cel de-al doilea are în vedere
predarea Limbii şi literaturii române după programe şcolare şi manuale
elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă.
Pentru a răspunde criticilor formulate, Curtea urmează
să clarifice noţiunea de minoritate, să facă aplicarea instrumentelor naţionale
şi internaţionale relevante controlului de constituţionalitate ce vizează acest
concept şi să stabilească dacă prevederile legale criticate corespund
exigenţelor acestora.
Astfel, Curtea observă că, deşi nu există o definiţie
unanim acceptată a noţiunii de minoritate, această noţiune vizează, în esenţă, „un grup inferior din punct
de vedere numeric faţă de restul populaţiei unui stat, aflat într-o poziţie
care nu este dominantă şi ai cărui membri [...] posedă caracteristici etnice,
religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi care
manifestă, chiar şi implicit, o anumită solidaritate în direcţia prezervării
culturii, tradiţiilor, religiei sau limbii lor" (a se vedea F. Capotorti - Study on the Rights of Persons
belonging to Ethnic, Religious and Linguistic Minorities, UN Document
E/CN.4/Sub.2/384/Add.1-7- 1979, precum şi, în
acelaşi sens, G. Alfredsson
în contribuţia sa la Max Planck Encyclopedia of
Public International Law). De asemenea, Curtea reţine că, potrivit pct. 11 din Recomandarea 1134 (1990)
cu privire la drepturile minorităţilor a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei, minorităţile naţionale reprezintă grupuri separate sau distincte, bine
definite şi stabilite pe teritoriul unui stat, ai căror membri sunt cetăţeni ai
statului şi au anumite caracteristici religioase, lingvistice, culturale sau
alte caracteristici care le disting de majoritatea populaţiei. In consecinţă,
Curtea reţine că elementele subiective şi obiective, care caracterizează
noţiunea de minoritate, sunt premisele obligaţiei statului, mai ales în privinţa
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, de a respecta şi de a garanta
dreptul la identitate al acestora. Rezultă că statul are atât o obligaţie
negativă, de abţinere, aceea de a nu aduce atingere, prin măsurile adoptate,
identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor, cât şi una pozitivă, de a
sprijini păstrarea şi dezvoltarea identităţii acestora, ca parte a
patrimoniului cultural universal.
In acest sens, Curtea observă
că art. 6 din Constituţie garantează dreptul la identitate persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale, textul constituţional citat prevăzând, în
mod expres, că „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase". Modalitatea
de implementare a acestui drept conferit de Constituţie persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale este prevăzută în alin. (2) al aceluiaşi text
constituţional, care vizează luarea unor măsuri corespunzătoare în acest sens.
O atare obligaţie procedurală pozitivă a statului este exprimată prin sintagma
„măsurile de protecţie luate de stat" sub condiţia conformităţii acestora cu „principiile de egalitate şi
de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români".
Având în vedere specificul cauzei de faţă, Curtea va
reţine, în analiza sa, aplicarea şi interpretarea coroborată, în temeiul art.
11 şi 20 din Constituţie, a prevederilor art. 6 şi art. 32 alin. (3) din
Constituţie cu instrumentele internaţionale incidente în materie.
Astfel, Curtea observă că numeroase acte cu caracter
internaţional prevăd dreptul la educaţie, atât în general, cât şi cu privire la
situaţia particulară a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; în acest
sens, cu titlu exemplificativ, Curtea menţionează: Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (art. 26), Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (art. 27), Convenţia privind drepturile copilului (art. 30), Convenţia pentru eliminarea oricăror forme de discriminare la
adresa femeilor [art. 14 pct. 2 lit. d)], Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi
Cultură (UNESCO) privind lupta împotriva discriminării în educaţie (art. 5), Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art.
1 coroborat cu art. 14, respectiv art. 2 din Protocolul adiţional la Convenţie
şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţie) şi Carta socială europeană (art. 17).
Din instrumentele internaţionale enumerate, Curtea
observă că, în accepţiunea pct. 1 din Comentariul general nr. 23 referitor la
art. 27 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice -
Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor -, acest articol din pact
stabileşte şi recunoaşte un drept care este conferit unor persoane aparţinând
grupurilor minoritare şi care este distinct şi complementar în raport cu toate
celelalte drepturi de care acestea se bucură în baza Pactului, la fel ca
oricare altă persoană (dreptul la propria viaţă culturală, de a profesa şi de a
practica propria religie sau de a folosi propria limbă). Pct. 6.1 din acelaşi
comentariu prevede că, deşi art. 27 din pact este formulat în termeni negativi,
acesta recunoaşte totuşi existenţa unui „drept" şi impune respectarea sa.
In consecinţă, statele părţi sunt obligate să se asigure că existenţa acestui
drept este recunoscută, iar exercitarea sa protejată împotriva oricărei
încălcări. Totodată, potrivit pct. 6.2 din comentariu, drepturile persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale depind, la rândul lor, de capacitatea
grupului minoritar de a-şi păstra cultura, limba sau religia. Prin urmare, pot
fi necesare, de asemenea, măsuri pozitive pentru
protejarea identităţii minorităţii şi a drepturilor
membrilor acestui grup de a se bucura şi de a-şi dezvolta propria cultură şi
limbă şi de a practica propria religie, în comun cu ceilalţi membri ai
grupului. In fine, protecţia acestor drepturi este menită a asigura păstrarea
şi a continua dezvoltarea identităţii culturale, religioase şi sociale a
persoanelor aparţinând minorităţilor respective, deci să îmbogăţească structura
societăţii în întregul său (a se vedea, în acest sens, pct. 9 din comentariu).
De asemenea, în preambulul
Declaraţiei privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptată prin Rezoluţia nr. 47/135 din
18 decembrie 1992 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, se arată
că promovarea constantă şi realizarea drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice, constituie parte a
dezvoltării societăţii în întregul ei într-un cadru democratic.
Pe lângă instrumentele internaţionale sus-menţionate,
Curtea observă că România este parte atât la Convenţia-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale, ratificată prin Legea nr. 33/1995, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 4 mai 1995, cât şi la Carta europeană a limbilor
regionale sau minoritare, ratificată prin Legea nr. 282/2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 6 noiembrie 2007, ambele convenţii fiind elaborate sub
auspiciile Consiliului Europei.
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale este primul instrument legal multilateral care vizează exclusiv
protecţia minorităţilor din Europa şi care încearcă să promoveze egalitatea
deplină şi efectivă a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale prin
crearea de condiţii potrivite care să le permită păstrarea şi dezvoltarea
propriei culturi, precum şi conservarea identităţii [a se vedea, în acelaşi
sens, pct. 11 şi 13 din Recomandarea 1134 (1990) cu privire la drepturile
minorităţilor a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care prevăd,
printre altele, dreptul minorităţilor naţionale de a-şi menţine şi dezvolta
cultura, respectiv obligaţia statului de a lua toate măsurile necesare pentru
crearea unor condiţii favorabile, care să permită minorităţilor naţionale să
îşi dezvolte educaţia, cultura, tradiţiile şi obiceiurile]. Convenţia-cadru
stabileşte o serie de principii pentru persoanele aparţinând minorităţilor
naţionale aplicabile în sfera vieţii publice, cum ar fi dreptul la întrunire
liberă, libertatea de asociere, libertatea de expresie, conştiinţă şi religie,
acces la mijloacele de informare în masă, precum şi unele libertăţi legate de
limbă şi educaţie. In preambulul acestei convenţii se prevede că o societate
pluralistă şi cu adevărat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea
etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane aparţinând
unei minorităţi naţionale, dar şi, deopotrivă, să creeze condiţii corespunzătoare
care să le permită să îşi exprime, să păstreze şi să dezvolte această
identitate. De asemenea, art. 15 din convenţia-cadru prevede că părţile
semnatare vor crea condiţiile necesare pentru participarea efectivă a
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la viaţa culturală, socială şi
economică şi la treburile publice, în special acelea care le privesc direct. In
raportul explicativ al convenţiei-cadru se menţionează, prin raportare la art.
5 din Convenţie, că se recunoaşte importanţa coeziunii sociale, reflectându-se
dorinţa, exprimată şi în preambul, de a vedea în diversitatea culturală o
sursă, ca şi un factor, nu de divizare, ci de îmbogăţire a fiecărei societăţi.
Curtea constată că, de exemplu, art. 12 şi 14 din
Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale prevăd următoarele:
- Art. 12: „1. Părţile, dacă
este necesar, vor lua măsuri în domeniul educaţiei şi al cercetării, pentru a
încuraja cunoaşterea culturii, istoriei, limbii şi religiei atât ale
minorităţilor lor naţionale, cât şi ale majorităţii.
2. In acest context, părţile vor asigura, între
altele, posibilităţi corespunzătoare pentru pregătirea profesorilor, accesul la
manuale şi vor facilita contactele dintre elevi şi profesori ai diferitelor
comunităţi.
3. Părţile se angajează să promoveze şanse egale de
acces la educaţia de toate nivelurile pentru persoanele aparţinând
minorităţilor naţionale.";
- Art. 14: „1. Părţile se
angajează să recunoască dreptul oricărei persoane aparţinând unei minorităţi
naţionale de a învăţa limba sa minoritară.
2. In ariile locuite
tradiţional sau în număr substanţial de persoane aparţinând minorităţilor
naţionale, dacă există o cerere suficientă, părţile vor depune eforturi pentru
a asigura, în măsura posibilului şi în cadrul sistemului lor educaţional, ca
persoanele aparţinând acestor minorităţi să beneficieze de posibilităţi
corespunzătoare de învăţare a limbii lor minoritare ori de a primi o educaţie
în această limbă.
3. Paragraful 2 al
acestui articol se va aplica fără a aduce atingere învăţării limbii oficiale
ori predării în această limbă."
De asemenea, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
prin Hotărârea din 17 februarie 2004, pronunţată în Cauza Gorzelik şi alţii
împotriva Poloniei, paragraful 93, citează preambulul Convenţiei-cadru cu privire
la minorităţile naţionale („societate pluralistă şi cu adevărat democratică
trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane aparţinând
unei minorităţi naţionale, dar şi, deopotrivă, să creeze condiţii
corespunzătoare care să le permită să-şi exprime, să păstreze şi să dezvolte
această identitate") şi menţionează termenii de „păstrare" şi
„apărare" a „drepturilor sale [ale minorităţilor naţionale -s.n.]". Totodată, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în mod expres, faptul că respectarea
minorităţilor naţionale constituie o condiţie sine
qua non pentru o societate democratică (paragraful
68 din hotărârea citată).
Toate instrumentele internaţionale mai sus reţinute
menţionează şi prevăd situaţia specială a persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale, ceea ce impune statului o conduită deosebită faţă de acestea.
Astfel, actele infraconstituţionale trebuie să respecte
şi pot dezvolta atât exigenţele Constituţiei, cât şi cele cuprinse în actele
internaţionale la care statul român este parte. In acest sens, Curtea constată
că Legea educaţiei naţionale implementează şi dezvoltă aceste exigenţe într-o
manieră de natură a permite şi garanta continua dezvoltare a identităţii
culturale a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.
Curtea observă că, în comentariul său cu privire la
educaţie din perspectiva Convenţiei-cadru (Strasbourg, 2006), Comitetul
consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
enumera mai multe modele utilizate în ciclul primar pentru prezervarea limbii
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dintre care unele se regăsesc
şi în Legea educaţiei naţionale. Astfel, modelul implementat prin secţiunea a
12-a - Invăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale a cap. II - Structura sistemului
naţional de învăţământ preuniversitar din titlul II
- Invăţământul preuniversitar din Legea educaţiei naţionale este acela care consacră existenţa
şcolilor cu predare în limba minorităţilor naţionale, în care limba majorităţii
este studiată ca o materie distinctă; desigur, legiuitorul român a prevăzut un
model extins, reglementarea criticată nevizând numai ciclul primar. Astfel,
legiuitorul a înţeles să consacre o reglementare specială cu privire la învăţământul
preuniversitar, în ansamblu, pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.
Curtea constată că dispoziţiile art. 45 alin. (9) din
lege, care prevăd că în unităţile şcolare cu predare şi în limbile
minorităţilor naţionale unul dintre directori va fi obligatoriu din rândul
cadrelor didactice din minoritatea respectivă, nu reprezintă o încălcare a
prevederilor art. 16 din Constituţia României, avându-se însă în vedere faptul
că trebuie să fie respectate şi criteriile de competenţă profesională. Aceste
dispoziţii legale reprezintă opţiunea legiuitorului care a dorit ca în
structurile de conducere ale instituţiilor de învăţământ respective să fie
reprezentate şi persoanele aparţinând respectivelor minorităţi naţionale, ca o
expresie a unei societăţi în care se promovează cunoaşterea şi toleranţa reciproce.
In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 45 alin. (5) şi
(6) din lege, Curtea constată că acestea nu încalcă dispoziţiile
constituţionale invocate. Aceste prevederi fac aplicarea unui model
organizational care presupune practici şi politici care să satisfacă nevoile
educaţionale speciale ale membrilor unei minorităţi naţionale. Nu se poate
susţine că elevii aparţinând populaţiei majoritare româneşti, dar minoritare
într-o anumită zonă ar fi discriminaţi, întrucât legea se referă la
funcţionarea a cel puţin unei unităţi şcolare cu personalitate juridică pentru fiecare
limbă maternă. Legea nu prevede înfiinţarea unei unităţi şcolare numai
pentru fiecare limbă a minorităţilor naţionale, ci pentru fiecare limbă
maternă, existând deci posibilitatea ca limba maternă să fie limba română a
unor persoane care constituie o minoritate lingvistică într-o anumită zonă. O
atare prevedere legală este derogatorie de la dispoziţiile art. 19 alin. (1) din
lege, care prevăd anumite condiţii pentru acordarea personalităţii juridice
unei unităţi de învăţământ. De altfel, alin. (2) al art. 19 din lege mai prevede o serie de
excepţii de la regula cu caracter de principiu.
In ceea ce priveşte personalitatea juridică a
unităţilor de învăţământ menţionate la art. 45 alin. (5) şi (6) din lege,
Curtea observă că este opţiunea legiuitorului de a conferi personalitate
juridică acestor unităţi, pentru o mai bună administrare a activităţii de
educaţie.
In privinţa textului art. 45 alin. (7) din lege, Curtea
constată că, deşi plasat în secţiunea a 12-a - Invăţământul pentru
persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, conţinutul său normativ
vizează în mod explicit şi situaţia elevilor a căror limbă maternă este limba română.
Astfel, atât elevii care au o limbă maternă diferită de cea română, cât şi
cei care au limba maternă limba română, dacă în localitatea de domiciliu nu
au posibilitatea de a învăţa în limba lor maternă, sunt sprijiniţi de către
autorităţi prin decontarea transportului la cea mai apropiată şcoală cu predare
în limba maternă sau primesc cazare şi masă gratuite în internatul unităţii de
învăţământ cu predare în limba maternă.
Curtea, analizând dispoziţiile art. 46 alin. (2) din
Legea educaţiei naţionale, prin raportare la critica de neconstituţionalitate
formulată, constată că acestea nu contravin art. 4 alin. (2) din Constituţie.
De asemenea, Curtea constată că Legea educaţiei naţionale nu consacră niciun
drept colectiv pentru minorităţile naţionale, ci numai drepturi individuale. De
altfel, niciun instrument legal internaţional nu consacră drepturi colective
pentru minorităţile naţionale, iar legiuitorul român nu şi-a exprimat niciodată
intenţia de a le consacra.
Faptul că există programe şcolare speciale pentru
învăţarea limbii române, care se adresează membrilor unei minorităţi naţionale,
are semnificaţia luării în considerare a situaţiei lor specifice, respectiv a
faptului că aceste persoane au o altă limbă maternă decât limba română. Aşadar,
situaţia diferită a membrilor minorităţilor naţionale în mod evident reclamă şi
un tratament juridic diferit pentru a se asigura o egalitate efectivă şi
accesul la o educaţie de calitate pentru toate persoanele. Prin urmare,
legiuitorul trebuie să ţină cont de acest lucru şi să adapteze cerinţele de
învăţare a Limbii şi literaturii române în funcţie de situaţia concretă a
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Nu în ultimul rând,
instituţiilor statului român le revine obligaţia să asigure un număr optim de ore
necesar pentru studiul adecvat al Limbii şi literaturii române.
In fine, Curtea reţine că dreptul cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale de a utiliza limba maternă în învăţământ,
administraţie şi justiţie nu afectează caracterul oficial al limbii române
prevăzut de art. 13 din Constituţie, caracter garantat, indirect, şi prin art.
152 alin. (1) din Constituţie.
2. In ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora mai
multe dispoziţii din Legea educaţiei naţionale încalcă principiul autonomiei
universitare prevăzut de art. 32 alin. (6) din Constituţia României, potrivit
căruia autonomia universitară este garantată, Curtea reţine următoarele:
Autonomia universitară este foarte importantă pentru
buna funcţionare a instituţiilor de învăţământ superior, fapt subliniat de mai
multe documente internaţionale din domeniu.
Astfel, în Declaraţia de la
Bologna (1999), semnată de către miniştrii educaţiei din 29 de state europene,
inclusiv România, care are ca scop principal crearea unui Spaţiu European al
Invăţământului Superior cu luarea în considerare şi respectarea autonomiei
universitare, se menţionează expres faptul că „independenţa şi autonomia
universităţilor asigură adaptarea continuă a învăţământului superior şi a
sistemelor de cercetare la nevoile în schimbare, la cerinţele societăţii şi la
progresele ştiinţifice".
In Declaraţia de la Praga din
2009 a Asociaţiei Universităţilor Europene se prevede că universităţile trebuie
să îşi întărească autonomia pentru a servi mai bine societatea şi în particular
să asigure un cadru de
reglementare care să permită conducătorilor universităţilor să adopte o
structură internă eficientă, să selecteze şi să instruiască personalul lor, să
elaboreze programele academice şi să utilizeze resursele financiare, toate
acestea trebuind să fie în concordanţă cu misiunile şi profilurile lor specifice.
De asemenea, Comisia Europeană şi un număr important de
guverne europene au recunoscut necesitatea existenţei autonomiei universitare;
în acest sens, Curtea reţine Comunicarea Comisiei Europene din luna mai 2006 cu
privire la Agenda de modernizare pentru universităţi, care prevede ca obiectiv
prioritar crearea unui nou cadru pentru universităţi, caracterizat printr-o
autonomie sporită şi responsabilitate.
In acest cadru, autonomia
universitară nu este numai relevantă pentru realizarea Spaţiului European al
Invăţământului Superior, dar este şi un factor determinant în realizarea
Spaţiului European de Cercetare, aşa cum a afirmat
Comisia Europeană în Cartea Verde din aprilie 2007 „Spaţiul European de
Cercetare: Noi perspective."
Totuşi, varietatea situaţiilor din Europa reflectă o
multitudine de abordări în privinţa autonomiei universitare, autorităţile
centrale deţinând, încă, un rol central în reglementarea sistemului de educaţie
superioară. In general, în Europa, autonomia universitară este legată de
capacitatea instituţiilor de învăţământ superior de a decide în privinţa
organizării lor, a chestiunilor financiare, a politicii de personal şi a
politicii curriculare, însă gradul de libertate al universităţilor diferă
foarte mult de la ţară la ţară. De exemplu, demiterea rectorului se face în
majoritatea cazurilor de către organul care l-a numit, dar există şi excepţii:
în Ungaria, Polonia, Portugalia, Suedia şi Turcia, procesul de demitere a unui
rector poate fi declanşat de o înaltă autoritate, de obicei ministrul
educaţiei, atunci când conduita acestuia este neconformă cu standardele
universitare.
Referitor la politica de personal a universităţilor, în
state precum Bulgaria, Franţa, Polonia, Slovacia, unele landuri din Germania (a
se vedea, în acest sens, raportul întocmit în 2008 de T. Esterman şi T. Nokkala
- UniversityAutonomy in Europe. Exploratory Study, raport întocmit sub auspiciile Asociaţiei Universităţilor Europene)
numirea unor anumite categorii de personal (de obicei profesorii) este supusă
confirmării de către autoritatea publică relevantă în acest domeniu (ministrul
educaţiei sau Preşedintele statului); astfel, spre exemplu, în Polonia titlul
de profesor este conferit de Preşedintele Republicii.
Cu privire la programul curricular, trebuie menţionat faptul că îndeplinirea obiectivelor din Programul Bologna a
fost însoţită în majoritatea ţărilor europene de înfiinţarea la nivel local sau
regional a unor agenţii externe universităţilor care se asigură de calitatea
programelor de studii ale acestor universităţi. De asemenea, în majoritatea
cazurilor, introducerea unor noi programe are nevoie de aprobarea ministrului
de resort ori a unei alte autorităţi publice, în urma unui proces de
acreditare.
Din analiza situaţiei existente la nivel european
reiese faptul că nu se poate pune semnul de egalitate între autonomie şi
independenţă. Statul sau organele administraţiei publice locale are/au destule
competenţe care îi/le permit să se asigure că universităţile respectă
standardele de calitate necesare pentru realizarea Spaţiului European al
Invăţământului Superior.
Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în privinţa
unor probleme ridicate de conceptul de autonomie universitară. Astfel, prin
Decizia nr. 72 din 18 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 31 iulie
1995, Curtea a stabilit unele elemente de conţinut ale principiului autonomiei
universitare: astfel, o confirmare a numirii rectorului prin ordinul
ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului este necesară nu doar pentru
verificarea respectării procedurilor democratice de alegere, dar şi pentru
verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru alegere. De
asemenea, Curtea a reţinut că autonomia universitară
a fost definită chiar de legiuitor, în virtutea competenţei sale atribuite în
acest sens prin Constituţie.
Prin Decizia nr. 444 din 26 octombrie 2004, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 5 ianuarie 2005, Curtea a statuat că „In cadrul
autonomiei universitare [...] revine fiecărei instituţii de învăţământ superior
sarcina de a aprecia cu privire la activitatea desfăşurată de fiecare cadru
universitar". In Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 21 februarie 2005, Curtea a reţinut că „legiuitorul
constituant a lăsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele
autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercită".
Prin Decizia nr. 731 din 7 mai 2009, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, Curtea a observat că prevederile
constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume
cea universitară, indiferent că este vorba de învăţământul superior de stat sau
de învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie
identic în ambele cazuri. In aceste condiţii şi având în vedere faptul că
aceste instituţii fac parte din sistemul naţional de învăţământ, Curtea a
constatat că principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie să se
reflecte, în egală măsură, în organizarea şi funcţionarea procesului de
învăţământ, în statutul cadrelor didactice, în promovarea în funcţie a
acestora, în norma didactică etc.
Art. 123 din Legea educaţiei naţionale criticată,
preluând observaţiile generale rezultând din jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, reglementează noţiunea de autonomie universitară. Acest text
legal prevede: „(1) Autonomia universitară este garantată prin Constituţie.
Libertatea academică este garantată prin lege. Instituţiile de învăţământ
superior se organizează şi funcţionează independent de orice ingerinţe
ideologice, politice sau religioase.
(2) Autonomia universitară dă dreptul comunităţii
universitare să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională,
structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea
resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare.
(3) Aspectele fundamentale ale autonomiei
universitare se exprimă în Carta universitară, aprobată de Senatul universitar,
în concordanţă strictă cu legislaţia în vigoare.
(4) Autonomia
universitară se exercită numai cu condiţia asumării răspunderii publice.
(5) In instituţiile
de învăţământ superior este asigurată libertatea cercetării în ceea ce priveşte
stabilirea temelor, alegerea metodelor, procedeelor şi valorificarea
rezultatelor, conform legii.
(6) In instituţiile
de învăţământ superior este interzisă periclitarea sub orice formă a dreptului
la exprimarea liberă a opiniilor ştiinţifice şi artistice.
(7) Studenţilor le
este asigurat dreptul la liberă alegere a cursurilor şi specializărilor, în
conformitate cu normele legale în vigoare şi cu planurile de învăţământ.
(8) Structurile şi
funcţiile de conducere ale universităţilor particulare şi confesionale,
atribuţiile, modul de constituire, precum şi alte considerente legate de
statutul acestora sunt stabilite în conformitate cu prevederile prezentei legi,
cu avizul consultativ al fondatorilor şi cu aprobarea Senatului
universitar".
Analizând criticile autorilor
sesizării referitoare la încălcarea principiului autonomiei universitare,
Curtea constată că acestea nu sunt întemeiate. Faptul că Ministerul Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi Sportului controlează modul în care universităţile
îşi exercită autonomia universitară, faptul că propune Guvernului iniţierea
unui proiect de lege de reorganizare sau desfiinţare a instituţiei de
învăţământ superior în cauză şi faptul că documentul de bază al unei
universităţi - carta universitară - poate fi adoptat numai cu aprobarea
ministrului educaţiei sau că
Guvernul, la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului, poate înfiinţa facultăţi în cadrul universităţilor de stat cu
consultarea senatului universitar nu reprezintă altceva decât garanţii ale
faptului că învăţământul superior românesc se va face pe baza standardelor de
calitate definite la nivel naţional şi european. O astfel de reglementare este
absolut necesară în condiţiile unei proliferări fără precedent a
universităţilor de stat şi particulare, universităţi care nu au avut timpul
necesar să se consacre pe plan naţional sau internaţional.
Revocarea din funcţie a rectorului nu se face în mod
arbitrar de ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, ci numai
în baza propunerii Consiliului de etică şi management universitar, cu
consultarea senatului universitar. In cadrul acestui consiliu se regăsesc
reprezentanţi ai mediului ştiinţific şi academic, precum şi alţi membri avizaţi
cu privire la viaţa universitară. Aceste elemente reprezintă garanţii
suficiente cu privire la procedura eliberării din funcţie a rectorului unei
universităţi. Din aceleaşi considerente, nici dispoziţiile conform cărora
ministerul de resort reduce sau elimină temporar ori definitiv accesul la
finanţările din surse publice nu încalcă vreo dispoziţie constituţională. O
asemenea măsură nu poate surveni decât în condiţiile unei crize financiare sau
ale săvârşirii unor abateri grave de la normele de conduită universitară. De
altfel, majoritatea universităţilor existente dispun şi de surse proprii de
finanţare rezultate, în principal, din taxele percepute studenţilor pentru
sistemul de învăţământ cu taxă. Potrivit art. 119 alin. (3) din lege: „Instituţiile
de învăţământ superior au autonomie în stabilirea cuantumului taxelor şi au
obligaţia să le comunice tuturor celor interesaţi, inclusiv pe site-ul
universităţii."
Nici critica referitoare la dreptul Guvernului ca la
propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să
poată înfiinţa facultăţi în cadrul universităţilor de stat cu consultarea
senatului universitar nu este întemeiată. In cadrul competenţelor sale de
gestiune şi administrare, Guvernul poate acţiona pentru a rezolva diferite
situaţii în care este necesară înfiinţarea unor noi facultăţi, cum ar fi, de
exemplu, situaţia în care piaţa muncii reclamă apariţia unor noi categorii de
persoane specializate într-un anumit domeniu.
In ceea ce priveşte interzicerea ocupării unor funcţii
de conducere în universităţile de stat, particulare şi confesionale, după
îndeplinirea vârstei de pensionare, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data
intrării în vigoare a legii, Curtea constată că o atare măsură nu este de
natură să încalce principiul egalităţii prevăzut de art. 16 din Constituţie. In acest sens, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 444 din 26 octombrie 2004, precitată, şi anume că, în speţă,
criteriul vârstei are „doar natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei
profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii
identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma
juridică". De asemenea, Curtea reţine că „dreptul la muncă, alegerea
profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează
posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o
doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia
statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile" (a
se vedea, în acest sens, Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11
iulie 2006).
3. O altă categorie de critici se referă la dreptul de
a fi ales. Astfel, persoanele care ocupă o funcţie de conducere sau de
demnitate publică nu pot exercita funcţia de rector pe perioada îndeplinirii
mandatului, iar funcţia de rector este incompatibilă cu deţinerea de funcţii de
conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitării mandatului.
Aceste dispoziţii reprezintă rezultatul opţiunii legiuitorului, care a dorit să
ferească mediul universitarele subiectivismul care caracterizează viaţa
politică. Astfel, prevederile
art. 215 alin. (3) şi (4) din lege, prin care legiuitorul a dorit doar să
stabilească anumite condiţii cu privire la ocuparea poziţiei de rector al unei
universităţi, constituie o garanţie pentru evitarea atât a ingerinţelor de
natură să afecteze autonomia universitară, cât şi a posibilităţii de deturnare
a finalităţii actului de educaţie.
In consecinţă, Curtea nu poate reţine încălcarea art.
37 din Constituţie privind dreptul de a fi ales.
4. Incălcarea dreptului de proprietate a fost invocată
în legătură cu abrogarea, prin art. 361 alin. (2) din Legea educaţiei
naţionale, a dispoziţiilor art. 115 alin. (5) din Legea învăţământului nr.
84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10
decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care
prevedeau: „Patrimoniul unităţilor de învăţământ particular şi confesional
preuniversitar este proprietatea privată a fondatorilor."
Curtea constată că o asemenea critică de
neconstituţionalitate nu poate fi primită. In concepţia legiuitorului
patrimoniul instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale
particulare constă din patrimoniul iniţial al fondatorilor, la care se adaugă
patrimoniul dobândit ulterior; instituţiile de învăţământ menţionate dispun de
acest patrimoniu, pe durata existenţei lor, conform legii [art. 229 alin. (1)
şi (2) din lege].
De asemenea, art. 230 din lege prevede că: „(1)
Desfiinţarea, dizolvarea sau lichidarea instituţiilor de învăţământ superior
particulare şi confesionale particulare se face în condiţiile legii. Iniţiativa
desfiinţării instituţiilor de învăţământ superior particulare sau confesionale
particulare poate aparţine şi fondatorilor.
(2) In caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare,
patrimoniul instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale
particulare revine fondatorilor.
(3) Desfiinţarea
universităţilor particulare se va face cu protecţia intereselor
studenţilor."
Este adevărat că există o diferenţă între vechea şi
noua reglementare, dar, potrivit art. 230 alin. (2) din Legea educaţiei
naţionale, în caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul
instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale particulare
revine fondatorilor.
Temeiul constituţional al unei asemenea măsuri se
regăseşte în art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit căreia
conţinutul şi limitele dreptului de proprietate privată sunt stabilite de lege.
De altfel, Curtea constată că art. 44 din Constituţie garantează dreptul de
proprietate, precum şi creanţele asupra statului şi tot el statuează că legea
stabileşte „conţinutul şi limitele acestor drepturi".
Curtea mai reţine că începând cu anul 1990 s-au
înfiinţat instituţii de învăţământ superior de stat şi particulare, având la
bază temeiuri juridice diferite. Astfel, de cele mai multe ori, acestea au fost
înfiinţate fie în temeiul Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice
(asociaţii şi fundaţii), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, fie al
Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, fie al Decretului nr. 31 din 30
ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în
Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954. In anul 1993 a fost adoptată
Legea nr. 88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi
recunoaşterea diplomelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 552 din 11 noiembrie 1999, iar toate instituţiile cu activităţi de
învăţământ superior înfiinţate anterior Legii nr. 88/1993 au trebuit să treacă
printr-o procedură de acreditare, nemaivorbind de instituţiile de învăţământ
superior înfiinţate după intrarea în vigoare a legii menţionate.
Curtea constată că dispoziţiile art. 230 alin. (2) din
lege prevăd în mod neechivoc faptul că, în caz de desfiinţare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul
instituţiilor de învăţământ superior particulare şi confesionale particulare revine fondatorilor, nefiind încălcate dispoziţiile art. 44 alin. (2), (3)
şi (4) din Constituţie.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit.
a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1)
lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,
cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
1. Constată că obiecţia de
neconstituţionalitate referitoare la Legea educaţiei naţionale, fundamentată pe
critici de neconstituţionalitate extrinseci, este inadmisibilă.
2. Constată că dispoziţiile
art. 45 alin. (5), (6), (7) şi (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin.
(1) lit. a), b) şi c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin.
(5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) şi (4), precum şi art. 361
alin. (2) din Legea educaţiei naţionale sunt constituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 4 ianuarie 2011 şi la
aceasta au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte
Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion
Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Fabian Niculae
OPINIE CONCURENTA
In acord cu soluţia pronunţată de Curtea
Constituţională, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 2 din 4 ianuarie
2011 şi apreciind modalitatea în care se motivează decizia respectivă, consider
că aceasta a elaborat şi valorificat o parte din doctrina de specialitate (vezi
şi opinia concurentă la Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010).
Cu privire la textele constituţionale incidente, Curtea
ar fi trebuit să menţioneze art. 32 alin. (3) din Constituţie, care
reglementează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a
învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă,
art. 62 alin. (2) din Constituţie cu referire la organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de
voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, art. 120 alin. (2) din
Constituţie, potrivit căruia cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au
dreptul la folosirea limbii minorităţii naţionale respective, în scris şi oral,
în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile
publice deconcentrate, şi art. 128 alin. (2) din Constituţie, în conformitate
cu care persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime
în limba maternă în faţa instanţelor de judecată.
Totodată, Curtea nu a făcut referire la cazurile D.H.
şi alţii împotriva Cehiei (2007), Sampanis şi alţii împotriva Greciei (2008)
şi Orsus şi alţii împotriva Croaţiei (2010). Ca principiu, în Cauza Orsus şi
alţii împotriva Croaţiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul respectiv
deoarece dispoziţiile luate de acesta pentru şcolarizarea copiilor minoritari
(romi) nu au fost însoţite de garanţii suficiente de natură să asigure că, în
exercitarea marjei sale de apreciere în domeniul educaţiei, statul a ţinut cont
de nevoile particulare ale acestor copii, printre acestea numărându-se, în
opinia noastră, nevoia de studiu a limbii oficiale la un nivel adaptat
înţelegerii copiilor.
De asemenea, în plan internaţional, Curtea ar fi
trebuit să observe recomandările de la Haga privind dreptul la educaţie al
minorităţilor naţionale, adoptate în 1996 sub auspiciile Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care prevăd următoarele: „Dreptul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a-şi menţine identitatea lor
poate fi pe deplin realizat numai dacă acestea dobândesc o bună cunoaştere a
limbii lor materne în timpul procesului educaţional.
In acelaşi timp, persoanele aparţinând minorităţilor
naţionale au responsabilitatea de a se integra în societatea naţională largă
prin intermediul unei bune stăpâniri a limbii statului". Un astfel de instrument internaţional, deşi, de principiu, nu are
forţa juridică obligatorie în dreptul internaţional public, poate dobândi
caracter cutumiar, ceea ce ar l-ar plasa în cadrul izvoarelor de drept şi ar
urma să fie respectat de state, ca subiecte de drept internaţional public (a se
vedea, în acest sens, Nguyen Quoc Dinh - Droit internaţional public, L.G.D.J., Lextenso Editions, 2009).
Totodată, apreciem că era necesară, în aplicarea
prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţie, o mai bună înţelegere a faptului că
Legea educaţiei naţionale nu face decât să transpună în plan intern convenţiile
internaţionale şi actele elaborate de organele de monitorizare a acestor
convenţii, care au forţă obligatorie.
Astfel, în decizia Curţii nu sunt menţionate
principiile conţinute în comentariul Comitetului consultativ al
Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, ce enumera mai multe
metode utilizate în ciclul primar pentru prezervarea limbii minorităţilor
naţionale, după cum urmează:
1. există şcoli în care limba
minorităţii naţionale este dominantă, iar limba majorităţii este studiată ca o
materie distinctă;
2. există şcoli în care limba
minorităţii naţionale este dominantă, iar mai multe sau mai puţine materii sunt
studiate în limba majorităţii (cum ar fi istoria, geografia sau religia);
3. există şcoli în care limba majorităţii este
dominantă şi doar anumite materii sunt predate în limba minorităţii;
4. mai există şcoli bilingve, şcoli în care se încearcă
predarea în ambele limbi (majoritară şi minoritară), la acelaşi nivel,
grupurile de elevi şi profesori fiind mixte.
Considerăm că prevederile Legii educaţiei naţionale dau
expresie preocupării legiuitorului român de a respecta dreptul la identitate al
minorităţilor naţionale. Statul român protejează aceste minorităţi naţionale
prin recunoaşterea dreptului acestora de a-şi păstra limba, cultura, precum şi
prin conferirea accesului la diverse funcţii ce privesc sistemul de învăţământ
şi la dezvoltarea propriilor culturi. In acest sens, la pct. 66 din Comentariul
la Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
sau etnice, religioase sau lingvistice (2005) se arată că există nevoia atât pentru educaţie multiculturală,
cât şi interculturală. Educaţia multiculturală implică politici educaţionale care
vin în întâmpinarea nevoilor individuale educaţionale ale grupurilor din
societate ce aparţin unor culturi tradiţionale diferite, în timp ce educaţia
interculturală implică politici şi practici educaţionale acolo unde persoane ce
aparţin unor culturi diferite, aflate pe o poziţie de majoritate sau de
minoritate, învaţă să interacţioneze constructiv unele cu altele [a se vedea,
în acest sens, şi Will Kymlicka - Multicultural
Citizenship: A Liberal Theory ofMinority Rights (Oxford Political Theory) şi The Internationalization of Minority
Rights; P.Thornberry şi D.Gibbons - Education and Minority Rights: A Short Survey of International
Standards în International Journal on Minority
and Group Rights. Special Issue on the Education Rights of National Minorities 4:
2, 1996/1997, 115-152].
Apreciem că aspectele menţionate ar fi trebuit cuprinse
în Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 pentru a conferi caracter complet
motivării şi a integra-o perfect în modul în care instanţele constituţionale
europene cu tradiţie îşi motivează deciziile.
Judecător, prof. univ. dr.
Iulia Antoanella Motoc
OPINIE SEPARATĂ
Fără a reveni asupra unor argumente pe care le-am
formulat în opiniile separate la deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în
materia Legii educaţiei naţionale, în dezacord cu opinia majoritară, considerăm
că Legea educaţiei naţionale este neconstituţională, iar sesizarea de
neconstituţionalitate trebuia admisă, pentru motivele de neconstituţionalitate
extrinsecă.
Neconstituţionalitatea extrinsecă rezultă, în primul
rând, din perpetuarea viciilor de neconstituţionalitate constatate prin Decizia
Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010. Constatând neconstituţionalitatea
Legii educaţiei, adoptată prin aceeaşi procedură a angajării răspunderii
Guvernului, în temeiul prevederilor art. 114 din Constituţie, Curtea
Constituţională a statuat că „la această modalitate simplificată de legiferare
trebuie să se ajungă in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită
sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura
politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura
uzuală sau de urgenţă". Considerentele deciziei citate îşi menţin
valabilitatea, cu atât mai mult, cu cât noua Lege a educaţiei naţionale a fost
adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului, în timp ce proiectul de lege,
având acelaşi iniţiator, se afla în proces de legiferare, la Senat, în calitate
de Cameră decizională.
Neconstituţionalitatea extrinsecă rezultă, în al doilea
rând, şi din perpetuarea viciilor de neconstituţionalitate constatate prin
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010. Prin această decizie instanţa de
contencios constituţional a statuat că angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului
Legii educaţiei naţionale este neconstituţională şi a declanşat un conflict
juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, în condiţiile în
care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de
Cameră decizională. Astfel, prin exercitarea de către Guvern a unei competenţe,
cu nerespectarea cadrului constituţional, s-a încălcat competenţa Parlamentului
de unică autoritate legiuitoare.
Dacă un fapt ilicit are consecinţe ilicite, tot astfel,
un fapt neconstituţional are consecinţe neconstituţionale.
Neconstituţionalitatea procedurii angajării răspunderii Guvernului asupra
proiectului Legii educaţiei naţionale, astfel cum a fost constatată prin
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, nu putea fi
acoperită prin continuarea procedurilor parlamentare începute în acest sens.
Numai o procedură parlamentară declanşată cu respectarea prevederilor art. 114
din Constituţie nu poate fi retrasă de către Guvern, în calitate de iniţiator,
în timp ce Parlamentul este obligat să continue derularea acesteia. Pe cale de
consecinţă, o procedură parlamentară declarată neconstituţională nu poate fi
continuată cu nesocotirea Deciziei Curţii Constituţionale şi fără suport
constituţional.
Din moment ce angajarea răspunderii Guvernului asupra
proiectului de lege a fost declarată neconstituţională, şi rezultatul acestei
proceduri, Legea educaţiei naţionale, este tot neconstituţional.
Este de observat şi faptul că prin motivarea prezentei
decizii au fost depăşite limitele criticilor de neconstituţionalitate,
creându-se premisele şi prejudecându-se, în acelaşi timp, elementele unui
altfel de statut al minorităţilor din România, în dezacord cu „spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din
decembrie 1989", valori garantate prin prevederile art. 1 alin. (3)
din Constituţie.
In sensul celor arătate, în acord cu jurisprudenţa
Curţii, astfel cum s-a statuat spre exemplu prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, privind
obligativitatea deciziilor pronunţate în cadrul controlului de
constituţionalitate, avem în vedere şi faptul că puterea de lucru judecat ce
însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se
ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină
acesta. In acest sens, Curtea a statuat că atât considerentele, cât şi
dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi
forţă tuturor subiectelor de drept.
Judecător,
Ion Predescu
Judecător, prof. univ. dr.
Aspazia Cojocaru
Judecător, prof. univ. dr.
Tudorel Toader