DECIZIE Nr. 19
din 19 martie 2008
in Dosarul nr. 44/2006 cu
privire la incadrarea juridica a faptei cetateanului roman aflat in strainatate
de a se prezenta sub o identitate falsa autoritatii unui stat strain.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 503 din 3 iulie 2008
Dosar nr. 44/2006
Dosar nr. 48/2006
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa,
preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25
lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a
întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, in Dosarul nr. 44/2006 cu privire la incadrarea juridica a faptei
cetateanului roman aflat in strainatate de a se prezenta sub o identitate falsa
autoritatii unui stat strain.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de
judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de
procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că există o strânsă
legătură între acest recurs în interesul legii şi recursul în interesul legii
ce formează obiectul Dosarului nr. 48/2006, declarat de Colegiul de conducere
al Curţii de Apel Bacău, care se referă tot la existenţa infracţiunii de fals
privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal,
cerând în concluzie să fie conexate cele două dosare în vederea soluţionării
lor deodată.
Secţiile Unite, ţinând seama că ambele recursuri în
interesul legii se referă la aceeaşi ipoteză specifică de interpretare şi
aplicare a legii, constând în susceptibilitatea încadrării în infracţiunea de
fals privind identitatea a faptei cetăţeanului român aflat în străinătate de a
se prezenta sub o identitate falsă autorităţii statului străin, astfel că între
cele două dosare există o strânsă legătură, în temeiul art. 37 din Codul de
procedură penală, dispune reunirea acestora şi judecarea lor deodată.
In continuare, s-a dat cuvântul procurorului, care a
susţinut recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi implicit
cel formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, punând concluzii
pentru admiterea acestora, în sensul de a se stabili că fapta cetăţeanului
român aflat în străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă
autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals privind
identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din
Codul penal.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursurilor în interesul legii
menţionate, constată următoarele:
In practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că
nu există un punct de vedere unitar în aprecierea asupra aplicabilităţii
dispoziţiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal în cazul faptei
cetăţeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate falsă
autorităţilor unui stat străin.
Astfel, unele instanţe au considerat că elementul
material al infracţiunii de fals privind identitatea se realizează numai dacă
autorităţile în faţa cărora persoana se prezintă sub o identitate falsă aparţin
statului român.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că fapta întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută
în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal, şi în cazul când cetăţeanul român aflat în
străinătate se prezintă sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat
corect dispoziţiile legii.
Potrivit art. 293 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea
de fals privind identitatea constă în „prezentarea sub o identitate falsă
ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau a
menţine în eroare un organ sau o instituţie de stat sau o altă unitate dintre
cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe
juridice, pentru sine ori pentru altul".
Corelativ, în art. 145 din Codul penal, la care se face
referire prin textul de lege menţionat, explicându-se
semnificaţia termenului „public", se precizează că prin acest termen „se
înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice,
instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea,
folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes
public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes
public".
Este adevărat că, în conformitate cu dispoziţiile art.
293 alin. 1 din Codul penal, organul, instituţia de stat sau unitatea poate
constitui subiect pasiv al inducerii sau menţinerii în eroare de către cel care
se prezintă sub o identitate falsă. Prin explicaţiile date în art. 145 din
acelaşi cod, privind semnificaţia unor astfel de unităţi sau instituţii
publice, infracţiunea de fals privind identitatea nu s-ar putea realiza decât
în cazul în care organul, instituţia sau unitatea a cărui/cărei inducere în
eroare se urmăreşte ar aparţine statului român.
Dar, dacă se ţine seama de posibilităţile concrete, în
continuă extindere, de săvârşire a unor astfel de acte în afara teritoriului
naţional al României, antrenând consecinţe deopotrivă periculoase pentru statul
român căruia îi aparţin făptuitorii, cât şi pentru statele pe teritoriul cărora
ele ar fi comise, se impune ca examinarea lor sub aspectul incidenţei legii
penale române să fie realizată şi în raport cu evoluţia de ansamblu a
reglementărilor cu caracter penal adoptate pe plan intern, precum şi a celor
internaţionale la care România a aderat.
Or, sub acest aspect este de
observat că prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală s-au reglementat numeroase modalităţi de răspuns la noile
provocări ale criminalităţii transnaţionale, între care şi extrădarea
cetăţenilor proprii din România, precum şi primirea de persoane extrădate în
România.
In acest context, de cooperare judiciară internaţională
penală, iniţiată prin prevederile Convenţiei euoropene privind transferul de
proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972, ratificată
prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000,
autorităţilor judiciare din România, în calitate de stat contractant, le revin
importante obligaţii pe linia asigurării tragerii la răspundere penală a
persoanelor pentru fapte penale săvârşite pe teritoriul altui stat contractant.
De aceea, în situaţiile specifice ivite în urma
readmisiei cetăţenilor români aflaţi ilegal pe teritoriul unor state străine,
în cazurile în care cetăţenia este prezumată pe baza declaraţiilor făcute de
cei în cauză în faţa autorităţilor din acele state, trebuie avut în vedere că
identitatea necorespunzătoare realităţii este susceptibilă de a induce în eroare nu numai autoritatea statului
străin în faţa căreia a fost pretinsă acea identitate, ci şi autorităţile
statului român, ea producându-şi efectele atât cu ocazia examinării cererii de
readmisie, cât şi ulterior, în faţa autorităţilor interne, în cazul intrării
acelei persoane pe teritoriul naţional, după acceptarea readmisiei.
Ca urmare, din moment ce nicio returnare în ţară a
cetăţenilor români nu poate avea loc fără acceptarea cererii de readmisie,
bazată şi pe prezumţia de cetăţenie română, se impune să se considere că
declararea unei identităţi false chiar şi în faţa autorităţii unui stat străin
îşi produce efectele finale prin inducerea în eroare a autorităţilor statului
român, expuse să preia o persoană sub o identitate neadevărată.
De altfel, detaliile uzuale din timpul examinării
cererii de readmisie şi al efectuării formalităţilor necesare trimiterii în
ţară a persoanei care face obiectul unei asemenea cereri presupun o succesiune
de proceduri în timpul cărora persoana respectivă, fiind ascultată de
autorităţile consulare române, prezintă în continuare date neadevărate cu
privire la identitatea sa.
Aşa fiind, în condiţiile implicării nemijlocite a
autorităţilor române în realizarea de acte în cadrul procedurii readmisiei, cu
care prilej se repetă declararea identităţii false de către persoana vizată,
este vădită realizarea elementului material al infracţiunii de fals privind
identitatea prin această modalitate directă de pretindere în faţa autorităţii
consulare române a identităţii neadevărate prezentate în faţa autorităţii
statului străin, realizându-se astfel scopul imediat, dublat de un scop
subsecvent, şi anume producerea unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru
altul.
Pe de altă parte, aplicabilitatea în astfel de cazuri a
dispoziţiilor art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal este impusă şi de principiul personalităţii legii
penale.
In adevăr, potrivit acestui principiu, astfel cum este
reglementat în art. 4 din Codul penal, „legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau
dacă, neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară".
Or, cât timp, prin textul art.
293 alin. 1 teza I din Codul penal, a fost incriminată fapta de prezentare sub
o identitate falsă, comisă pentru a induce sau a menţine în eroare un organ, o
instituţie de stat sau o unitate de interes public, fără ca incriminarea să fie
condiţionată expres de apartenenţa acestor autorităţi la statul român, se
impune ca încadrarea unei atari fapte în textul de lege menţionat să opereze şi
în cazul în care cetăţeanul român săvârşeşte fapta în faţa autorităţilor unui
stat străin.
Sub acest aspect, obiectul
juridic special al infracţiunii prevăzute în textul de lege menţionat constă în
încrederea publică în identitatea persoanei, adică în deplina concordanţă
dintre identitatea sub care cineva se prezintă în faţa unei autorităţi şi
datele reale privind identitatea sa, ceea ce se regăseşte şi în cazul faptei
cetăţeanului român aflat în străinătate care se prezintă sub o identitate falsă
autorităţilor unui stat străin.
A interpreta altfel dispoziţiile legale la care s-a
făcut referire ar însemna ca principiul personalităţii legii penale să nu fie
aplicabil în cazul infracţiunii de fals privind identitatea, prevăzută în art.
293 alin. 1 din Codul penal, ceea ce ar fi inadmisibil.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi
ale art. 4142 din
Codul de procedură penală, urmează a se admite recursurile în interesul legii
şi a se stabili că fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se
prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie
infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art. 293 alin. 1 teza I din Codul penal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursurile în interesul legii declarate de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel
Bacău.
Stabilesc că fapta cetăţeanului român aflat în
străinătate de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor unui stat
străin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută în art.
293 alin. 1 teza I din Codul penal.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei