Decizia Nr.182 din 06.03.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 34 raportat la art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Unicredit Ţiriac Bank“ - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 22.722/299/2009 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi care constituie obiectul Dosarului nr. 202D/2011 al Curţii Constituţionale.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând că nu se impune reconsiderarea soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.124 din 8 septembrie 2011.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 4 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 22.722/299/2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 raportat la art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Unicredit Ţiriac Bank“ - S.A. din Bucureşti într-o acţiune în contencios administrativ având ca obiect soluţionarea cererii de constatare a caracterului abuziv al unor clauze din contractele de credit supuse controlului, potrivit Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că se încalcă dreptul la dublul grad de jurisdicţie, întrucât împotriva hotărârii prin care instanţa de judecată stabileşte sancţiunea aplicabilă în condiţiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori nu se poate declara decât recurs. Or, dacă ar fi fost respectată aceeaşi procedură ca cea prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, ar fi putut beneficia şi de apel şi de recurs.Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că legiuitorul a înţeles să completeze dispoziţiile Legii nr. 193/2000 cu cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 tocmai pentru a asigura accesul liber la justiţie al operatorilor economici care îşi pot exercita fără nicio restricţie dreptul la apărare în faţa instanţei de judecată, suverană a verifica, prin rolul său activ, dacă operatorul economic, prin fapta constatată, a încălcat sau nu legislaţia incidentă în materie, stabilind astfel atât dacă se impune aplicarea vreunei sancţiuni, cât şi cuantumul acesteia, dar şi pentru a da eficienţă exercitării rolului coercitiv al statului (prin Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor) asupra contractelor încheiate de consumatori cu operatorii economici în cadrul raporturilor juridice create între aceştia, având în vedere calitatea acestei instituţii de terţă parte. Menţionează că prin Legea nr. 193/2000 se transpun în legislaţia naţională prevederile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, act normativ european care reglementează problema controlului statului asupra diverselor tipuri de contracte încheiate de persoanele fizice în calitate de consumatori, în relaţiile ce se stabilesc între aceştia şi operatorii economici de pe piaţă. Precizează că dispoziţiile art. 21 şi 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu sunt de natură să aducă vreo îngrădire posibilităţii operatorului economic contravenient de a contesta, pe cale legală, procesul-verbal de contravenţie.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 34 raportat la art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Prevederile art. 34 au fost modificate prin art. IX din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la 26 noiembrie 2010. În prezent, textele au următoare redactare:– Art. 21: „(1) În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancţiunea. (2) Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancţiunea. În acest caz sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.(3) Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.“;– Art. 34: „(1) Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. (2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia contencios administrativ a tribunalului. Motivarea recursului nu este obligatorie. Motivele de recurs pot fi susţinute şi oral în faţa instanţei. Recursul suspendă executarea hotărârii.“Faţă de conţinutul pe care textul de lege criticat îl avea la momentul ridicării excepţiei, Legea nr. 202/2010 a adăugat în cuprinsul alin. (2) al art. 34 din ordonanţă sintagma „dacă prin lege nu se prevede altfel.“ În opinia autorului excepţiei, sunt nesocotite prevederile art. 21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie. De asemenea, este invocat art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul la un proces echitabil. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 1.124 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 7 noiembrie 2011, s-a mai pronunţat asupra unei excepţii de neconstituţionalitate formulate într-un alt dosar de acelaşi autor, obiectul acesteia constituindu-l atât dispoziţiile din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 criticate şi în cauza de faţă, cât şi prevederile art. 13 alin. (1) şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că, în procedura reglementată de art. 14 din legea menţionată, diferendul dintre consumator şi comerciant poate parcurge 3 grade de jurisdicţie, însă, în cazul art. 13 din aceeaşi lege, diferendul dintre organul de constatare şi comerciant poate parcurge două grade de jurisdicţie. Curtea a statuat că un asemenea tratament juridic nu încalcă art. 21 din Constituţie, întrucât acest text constituţional nu impune legiuitorului obligaţia reglementării accesului la toate gradele de jurisdicţie. Curtea a observat, de asemenea, că există o diferenţă specifică între prevederile art. 13 şi 14 din Legea nr. 193/2000, în sensul că primul text reglementează şi o răspundere contravenţională, pe lângă răspunderea civilă delictuală comună ambelor texte de lege, fapt ce a şi determinat legiuitorul să instituie proceduri de judecată diferite. O atare competenţă a legiuitorului rezultă, fără tăgadă, din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie. În cauza de faţă, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a invocat ca obiect al acesteia dispoziţiile art. 21 şi 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, dar criticile formulate vizează exclusiv procedura specială prevăzută de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, fără să cuprindă niciun fel de argumente prin care să se încerce evidenţierea unei eventuale contradicţii între textele menţionate din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi dispoziţii sau principii constituţionale. Pentru situaţii similare, Curtea a statuat că va respinge excepţia ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, atunci când excepţia de neconstituţionalitate este doar în mod formal motivată, adică, deşi cuprinde cele 3 elemente ce formează structura inerentă şi intrinsecă oricărei excepţii de neconstituţionalitate, şi anume textul de lege criticat, textul de referinţă pretins încălcat şi motivarea relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, totuşi, această motivare nu are, în sine, nicio legătură cu textul criticat. În acest sens este Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii: DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 34 raportat la art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Unicredit Ţiriac Bank“ - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 22.722/299/2009 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 martie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu