Decizia Nr.179 din 28.03.2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată din oficiu de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.779/63/2016 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.519D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 2.189D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Matei Tibor în Dosarul nr. 2.353/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală. 4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 2.189D/2017 la Dosarul nr. 1.519D/2017, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că este neîntemeiată argumentarea excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că sintagma „acoperă integral pretenţiile părţii civile" este lipsită de claritate şi previzibilitate, că are un caracter dinamic şi continuu şi că nu se identifică cu noţiunea de prejudiciu. Practic, problema supusă controlului vizează modul de aplicare a legii, iar discuţii ar putea avea loc nu cu privire la această sintagmă, ci cu privire la cea referitoare la „până la primul termen de judecată", pentru care însă există o bogată jurisprudenţă în care s-a arătat că, atunci când partea civilă sau, cei îndrituiţi nu stabilesc prejudiciul până la primul termen de judecată, iar dacă inculpatul va achita până la acest moment procesual suma stabilită în rechizitoriu, nu mai are niciun fel de importanţă, cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor legale criticate, dacă, ulterior primului termen de judecată, partea civilă îşi modifică pretenţiile civile. Deci există suficiente criterii, atât legale, pe care instanţa le cunoaşte foarte bine, cât şi jurisprudenţiale, care permit instanţei de judecată să construiască raţionamentul juridic care să ducă la soluţia pe care o caută. Aşa fiind, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:7. Prin Decizia penală nr. 408 din 7 martie 2017 şi Încheierea din 5 iulie 2017, pronunţate în dosarele nr. 4.779/63/2016 şi nr. 2.353/84/2016, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Tribunalul Sălaj - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.8. Excepţia a fost ridicată din oficiu în Dosarul nr. 4.779/63/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Matei Tibor în Dosarul nr. 2.353/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală, dosare în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la calitatea legilor, la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, la dreptul la un proces echitabil şi la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, deoarece sintagma „acoperă integral pretenţiile părţii civile" nu prevede niciun criteriu în funcţie de care trebuie analizată temeinicia pretenţiilor părţii civile, nefiind respectat principiul previzibilităţii şi clarităţii legii. De asemenea, prin această sintagmă se arogă Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală un drept absolut în stabilirea în mod unilateral a pretenţiilor într-un proces ce are ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală. 10. Astfel, norma cuprinsă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este lipsită de claritate în privinţa noţiunii de pretenţii civile care trebuie achitate integral, deoarece, potrivit art. 20 alin. (5) lit. b) din Codul de procedură penală, partea civilă poate mări sau micşora întinderea pretenţiilor şi ulterior primului termen de judecată, până la terminarea cercetării judecătoreşti în primă instanţă. 11. Totodată, pretenţiile părţii civile, în accepţiunea art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală, includ atât dauna principală, cât şi obligaţiile accesorii, aflate în interdependenţă cu obligaţiile principale. Obligaţiile accesorii, în special în materia infracţiunilor de evaziune fiscală, presupun un caracter continuu, fiind datorate de la data săvârşirii faptei până la data achitării integrale a obligaţiilor principale, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii. 12. De asemenea, prevederile criticate folosesc o terminologie ambiguă, imprecisă, de natură a le lipsi de previzibilitate. Se constată că, în situaţiile în care obligaţiile accesorii nu sunt determinate în mod exact prin constituirea ca parte civilă, inculpatul se află în imposibilitate de a le achita şi de a beneficia de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, sub aspectul cauzei speciale de reducere a limitelor de pedeapsă. Există astfel un impediment în aplicarea unei cauze de reducere a pedepsei impus prin comportamentul părţii civile, care, în situaţia neidentificării cuantumului, respectiv a întinderii obligaţiei accesorii, atrage imposibilitatea aplicării dispoziţiilor legale contestate, întrucât inculpatul nu poate achita integral pretenţiile părţii civile. 13. Analiza dispoziţiei art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 conduce la concluzia încălcării prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie întinderea noţiunii de „pretenţiile părţii civile". Se susţine că art. 23 din Codul de procedură penală se poate interpreta în sensul recunoaşterii pretenţiilor părţii civile de către inculpat, ipoteză în care instanţa de judecată îl va obliga pe inculpat la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Însă inechitatea dispoziţiei contestate rezidă în valorificarea atitudinii procesuale a inculpatului de a consimţi la pretenţiile părţii civile numai sub aspectul laturii civile a procesului penal, fără ca latura penală, inclusiv individualizarea întinderii răspunderii penale, să poată fi influenţată în sensul reducerii limitelor de pedeapsă, întrucât inculpatul nu are posibilitatea concretă de a achita efectiv un prejudiciu accesoriu ce nu a fost determinat şi se invocă imposibilitatea de a fi cuantificat de partea civilă.14. De aceea, prin multitudinea de interpretări şi aplicări posibile ale aceleiaşi dispoziţii legale, se ajunge la punerea la dispoziţia exclusiv a părţii civile, în mod discreţionar, a dreptului de a hotărî asupra reţinerii sau nu a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 în favoarea inculpatului, după cum aceeaşi parte civilă procedează la determinarea contabilă a cuantumului obligaţiilor fiscale calculate pe un interval determinat de timp. 15. Prin urmare, textul de lege cuprins în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este deficitar din perspectiva lipsei de corelare atât cu alte prevederi similare din Codul de procedură penală, cât şi cu cele reglementate în dispoziţiile constituţionale, respectiv art. 21 şi art. 124 alin. (2), ceea ce este de natură să genereze confuzii, incertitudine şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestuia.16. Tribunalul Sălaj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece persoanele acuzate de săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală au posibilitatea de a achita în integralitate pretenţiile părţii civile pentru a beneficia de cauza de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, iar dacă apreciază că pretenţiile părţii civile ar fi neîntemeiate, potrivit art. 18 din Codul de procedură penală, pot solicita continuarea procesului. 17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.18. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Astfel, autorul acesteia nu formulează o veritabilă excepţie, textul nefiind criticat pentru ceea ce conţine, ci pentru ceea ce nu conţine. Astfel, nu sunt contestate prevederile de lege lata, ci se solicită ca, pe lângă reglementările existente, să se adauge şi o definiţie legală a termenului de „prejudiciu".19. Pe fond, apreciază că excepţia este neîntemeiată, întrucât în Decizia nr. 16 din 22 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reţinut faptul că acţiunea civilă, alăturată acţiunii penale în procesul penal, are evident un temei delictual. Ca atare, ori de câte ori între prejudiciul moral sau material şi acţiunea de folosire a înscrisului sub semnătură privată falsificat există o legătură de cauzalitate, acţiunea civilă având ca obiect obligarea la plata de daune morale şi materiale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului, este admisibilă.20. Având în vedere faptul că temeiul acţiunii civile este delictual, rezultă indubitabil că instanţa penală învestită cu soluţionarea acţiunii civile va analiza dacă sunt sau nu întrunite elementele răspunderii civile delictuale, aşa cum acestea sunt reglementate de legea civilă. Această concluzie este valabilă şi în ceea ce priveşte prejudiciul, acesta urmând a fi determinat potrivit legii civile, motiv pentru care nu mai este necesară o definiţie a prejudiciului într-o lege penală specială, Legea nr. 241/2005. 21. De asemenea, cu privire la critica potrivit căreia instanţele naţionale individualizează în mod diferit pedepsele aplicate în baza textului legal contestat, Guvernul arată că aceste aspecte, chiar dacă ar fi adevărate, ţin de aplicarea în concret a legii, putând fi cenzurate de către instanţele judecătoreşti. 22. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reprezintă o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, în situaţia în care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, şi nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. Reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, nu are semnificaţia îngrădirii accesului liber la justiţie. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate şi de a beneficia de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, în deplină concordanţă cu imperativele dreptului la un proces echitabil.23. În faţa instanţei de judecată, partea interesată are deplina libertate să demonstreze existenţa sau inexistenţa, respectiv întinderea prejudiciului, după caz, instanţa urmând ca, în temeiul competenţei sale constituţionale, astfel cum este consfinţită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, şi asupra laturii civile.24. Cu privire la posibila încălcare a art. 124 alin. (2) din Constituţie, în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010), Curtea Constituţională a arătat că legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiţionat de repararea prejudiciului cauzat, tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al inculpatului în sensul diminuării consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite şi pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului. Prin urmare, prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Constituţie. 25. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 şi ale art. 21 din Constituţie, a arătat că acestea nu pot fi reţinute, întrucât legiuitorul, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, este liber să stabilească atât sancţiunile, cât şi situaţiile când pedepsele pot fi reduse. Instituirea unor cauze de reducere a pedepselor numai pentru anumite infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005 constituie o măsură de politică penală, determinată de specificul infracţiunilor în cauză, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, şi nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat.26. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:27. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.28. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, astfel cum au fost modificate prin art. 79 pct. 2 din titlul II al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul cuprins: „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate."29. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legilor, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.30. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare, ocazii cu care au fost pronunţate Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011, Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006, Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012, Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, şi Decizia nr. 638 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 23 august 2007.31. Astfel, s-a statuat că dispoziţiile legale criticate reglementează cu privire la introducerea unei cauze de reducere a pedepsei, urmărindu-se facilitarea recuperării la bugetul statului a creanţelor rezultate prin săvârşirea faptelor de evaziune fiscală şi, corelativ, atenuarea regimului sancţionator pentru persoanele care contribuie la recuperarea lor. Dreptul la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzut de textul legal criticat nu este un drept fundamental şi, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, legiuitorul este liber să stabilească un regim sancţionator în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin faptele incriminate ca infracţiuni. Tocmai în aplicarea acestui text constituţional legiuitorul a reglementat, în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, în situaţia în care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, şi nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.32. Faptul că de reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege beneficiază numai inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, nu are semnificaţia îngrădirii accesului liber la justiţie. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti, în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, şi de a beneficia de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, având, în concordanţă cu imperativele dreptului la un proces echitabil, deplina libertate să demonstreze în faţa instanţei de judecată - singura care în temeiul competenţei sale constituţionale, astfel cum este consfinţită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, poate decide pe baza probelor administrate şi asupra laturii civile - existenţa, inexistenţa, respectiv întinderea prejudiciului. 33. Prin urmare, nu poate fi primită critica potrivit căreia partea civilă, respectiv, statul român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, are un drept absolut în stabilirea în mod unilateral a pretenţiilor într-un proces ce are ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, întrucât, dimpotrivă, instanţele de judecată pot cenzura deciziile organelor de urmărire penală în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, neputând fi posibilă stabilirea/crearea unor plăţi nedatorate către bugetul de stat. 34. Totodată, principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat. Astfel, este respectat principiul egalităţii în drepturi statuat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece cauzele de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru faptele săvârşite se aplică fără nicio discriminare autorilor infracţiunii de evaziune fiscală care au acoperit prejudiciul în condiţiile reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.35. De altfel, în orice proces penal persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului-limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, respectiv „până la începerea cercetării judecătoreşti", care este legată de momentul administrării efective a probelor în faţa instanţei de fond. 36. Aşadar, nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile şi nu se pot subroga în drepturile persoanei vătămate, dar, potrivit art. 20 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, au obligaţia să informeze persoana vătămată că se poate constitui parte civilă în procesul penal, în condiţiile art. 111 din Codul de procedură penală - la începutul primei audieri, când persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile sale -, ale art. 353 din Codul de procedură penală - prin citarea persoanei vătămate pentru primul termen de judecată, cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti - şi ale art. 374 alin. (3) din Codul de procedură penală - care dispune că, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. 37. Prin urmare, formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, paragrafele 16-18).38. Astfel, dată fiind natura infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 241/2005, la care face trimitere art. 10 din aceeaşi lege, în aceste cauze parte civilă este întotdeauna statul român, iar, dacă partea civilă măreşte sau micşorează întinderea pretenţiilor şi ulterior primului termen de judecată, până la terminarea cercetării judecătoreşti în primă instanţă, nu înseamnă că textul legal criticat este lipsit de eficacitate, deoarece o eventuală mărire a acestor pretenţii trebuie, pe de o parte, dovedită şi, pe de altă parte, posibilitatea instanţei de a face aplicarea art. 10 alin. (1) este condiţionată numai de acoperirea pretenţiilor părţii civile astfel cum au fost ele exprimate şi stabilite până la primul termen de judecată.39. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia din înţelesul sintagmei „acoperă integral pretenţiile părţii civile" nu se deduce în mod clar ce se întâmplă în situaţia în care obligaţiile accesorii nu sunt determinate, Curtea constată că aceasta este o problemă ce ţine de aplicarea şi interpretarea legii, cu atât mai mult cu cât, prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că „În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu în Dosarul nr. 4.779/63/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Matei Tibor în Dosarul nr. 2.353/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 28 martie 2019.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru