DECIZIE Nr.
156 din 27 februarie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 140 3 alin. 1 teza a doua si art.
141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 188 din 19 martie 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Florentina Geangu -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1403 alin. 1 teza a doua şi art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de
procedură penală, excepţie ridicată de Nalini Ziya în Dosarul nr. 25.615/3/2006
al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi
familie.
La apelul nominal se constată lipsa autorului
excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca
neîntemeiată, făcând referire la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 13 septembrie 2006, pronunţată în
Dosarul nr. 25.615/3/2006, Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a II-a penală şi
pentru cauze cu minori şi familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1403 alin. 1 teza a doua şi art.
141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nalini Ziya.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textele de lege criticate încalcă
dispoziţiile art. 16, 20, 21 şi 53 din Constituţie, precum şi art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
deoarece nu poate formula o cale de atac împotriva încheierii prin care s-a
respins cererea inculpatului de revocare a măsurii arestării preventive.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi
pentru cauze cu minori şi familie apreciază că
„dispoziţiile legale criticate sunt susceptibile de a fi interpretate ca fiind
contrare unor principii constituţionale cuprinse în art. 16, 20 şi 21 din
Constituţie". Astfel, se creează o diferenţiere nejustificată între inculpaţi, în funcţie de măsura dispusă de
instanţă, unii dintre aceştia având la îndemână calea de atac a recursului, iar
cei cărora li s-a respins revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a
măsurii arestării preventive nebeneficiind de o
asemenea posibilitate.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile
legale criticate, pe de o parte, nu instituie discriminări pe considerente
arbitrare, iar, pe de altă parte, nu sunt de natură să îngrădească dreptul
părţilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor lor legitime, de a beneficia de un proces echitabil, precum şi de
judecare a acestuia într-un termen rezonabil. De asemenea, arată că
dispoziţiile legale criticate sunt în concordanţă cu prevederile art. 129 din
Constituţie.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu
privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile
părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie prevederile art. 1403 alin. 1 teza a doua şi art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de
procedură penală, astfel cum au fost modificate şi completate prin art. I pct. 63 şi 64 din Legea nr. 356/2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, care au următorul cuprins:
- Art. 1403 alin. 1 teza a doua: „Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi
penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă
niciunei căi de atac. '',
- Art. 141 alin. 1 teza a
doua: „Încheierea prin care prima instanţă sau
instanţa de apei respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept
a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac."
Aceste dispoziţii sunt considerate de autorul excepţiei
ca aducând atingere următoarelor articole din Constituţie: art. 16 alin. (1)
referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele
internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la
justiţie şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al
unor libertăţi. De asemenea, autoarea excepţiei susţine şi încălcarea art. 6
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 126
şi ale art. 129 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate competentă
să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în cadrul
procedurii de judecată, precum şi modul de exercitare a acestora. In virtutea
acestei competenţe, legiuitorul stabileşte hotărârile judecătoreşti împotriva
cărora pot fi exercitate căile de atac şi condiţiile în care pot fi folosite
aceste căi.
In ceea ce priveşte încheierile, ca specie de hotărâri
judecătoreşti pronunţate în cursul procesului, dar prin care nu se soluţionează
fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât odată cu hotărârile
judecătoreşti care soluţionează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului
nostru procesual penal, sentinţele şi deciziile. Stabilind, prin art. 3851 alin. 2 din Codul de procedură
penală, că încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau cu
decizia atacată, legiuitorul a acţionat în limitele competenţei sale, prevăzute
prin dispoziţiile constituţionale evocate mai sus. Regula exercitării căilor de
atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat
fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfăşurării procesului cu
celeritate, într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de
principiu atât în sistemul
nostru constituţional, cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, care consacră la art. 6 paragraful 1 dreptul
oricărei persoane „la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un
termen rezonabil a cauzei sale". Sub acest aspect, prin posibilitatea
exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, prin care se
soluţionează fondul cauzei, este asigurat accesul liber la justiţie.
Faptul că încheierea prin care se respinge cererea de
revocare a măsurii arestării preventive nu este supusă niciunei căi de atac se
explică, pe de o parte, prin necesitatea de a evita o prelungire abuzivă a
procesului, iar pe de altă parte, prin aceea că ea poate fi atacată cu recurs
odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
Pe de altă parte, nu se poate susţine nici că art. 141
alin. 1 teza a doua şi art. 1403 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală ar fi contrare
art. 53 din Constituţie, nefiind vorba de limitarea unui drept constituţional.
Astfel, nicio prevedere a Legii fundamentale nu dă o consacrare expresă
dreptului la exercitarea căilor de atac în orice cauză, oricând şi de către
oricine; dimpotrivă, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate
şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile stabilite
de lege.
De altfel, o problemă juridică similară, referitoare la
faptul că încheierea de şedinţă prin care s-a respins cererea de revocare a
măsurii arestării preventive nu este supusă separat căii de atac a recursului,
ce viza constituţionalitatea art. 141 alin. 1 teza a doua şi a art. 1403 alin. 1 teza a doua din Codul de
procedură penală, a fost tratată de Curte cu ocazia pronunţării deciziilor nr.
15 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005, şi nr.
121 din 1 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 22 martie 2005. Aşa fiind,
întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea acestei
jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus amintite îşi păstrează
valabilitatea şi în prezenta cauză.
Faţă de cele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al
art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1)
lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 1403 alin. 1 teza a doua şi art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de
procedură penală, excepţie ridicată de Nalini Ziya în Dosarul nr. 25.615/3/2006
al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi
familie.
Definitivă şi general
obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 februarie
2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu