Decizia Nr.1555 din 06.12.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Marius Nastasia şi Cristina-Elena Nastasia în Dosarul nr. 6.003/120/2010 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 560D/2011.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 15 aprilie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 6.003/120/2010, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Excepţia a fost ridicată de recurenţii pârâţi Marius Nastasia şi Cristina-Elena Nastasia într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat de aceştia împotriva Sentinţei civile nr. 63 din 10 ianuarie 2011, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, dosarul având ca obiect rezoluţiune contract.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 sunt neconstituţionale, deoarece prin acest act normativ s-a dorit ca persoanele cu dificultăţi financiare să nu fie lezate în exercitarea reală a dreptului constituţional de a se adresa cu cereri justiţiei pentru ocrotirea sau realizarea unor drepturi evaluabile în bani. Consideră însă că această facilitate acordată de stat reclamantului nu trebuie să afecteze cu nimic cealaltă parte din proces. În acest fel, nu s-ar mai afla pe poziţiile pe care orice pârât le are în procesul civil, fiind practic „condamnaţi“ să dovedească ca neîntemeiate pretenţiile reclamanţilor, pentru a nu fi obligaţi, în subsidiar, la plata unor cheltuieli de judecată. Susţine că sunt într-o poziţie de inferioritate (dată chiar de lege) faţă de un pârât obişnuit, care - în baza principiului disponibilităţii - se poate bucura, fie de omisiunea sau neştiinţa reclamantului, fie de clemenţa acestuia (gratuită sau ca urmare a unor novaţii, în baza dreptului de a încheia tranzacţii sau de a achiesa) în a cere sau nu cheltuieli de judecată.Prin dispoziţiile sancţionatorii ale art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, pârâtul nu este egal în faţa legii nici cu reclamantul şi nici cu un pârât ce are ca adversar o persoană ce îşi poate plăti singură taxele pentru a accede la justiţie. Aceste dispoziţii instituie practic obligaţia de plată în sarcina pârâtului, cu titlu de sancţiune, obligaţie a cărei natură juridică este de „nedescifrat“. Astfel, în orice ramură de drept, sancţiunea apare ca efect al unei conduite ilicite, or, în cazul de faţă, pentru conduita ilicită a intervenit rezoluţiunea contractului, pe motive de drept substanţial.În plus, remarcă şi unele „efecte perturbatorii“ pe care dispoziţiile de lege criticate le produc în ceea ce priveşte atragerea în proces, direct în recurs, a unei părţi care nu a participat la judecata în primă instanţă, în cazul de faţă statul, în total dezacord cu principiile de drept procesual civil, prin care se urmăreşte ca niciunei părţi să nu îi fie răpită posibilitatea unei judecăţi în cel puţin două grade de jurisdicţie, pentru a se da astfel eficienţă dispoziţiilor constituţionale ale art. 129.Mai mult, consideră că dispoziţiile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 contravin şi art. 139 din Constituţie, deoarece instituie, deşi indirect, o taxă în sarcina pârâtului. Or, având în vedere prevederile art. 115 alin. (1) din Constituţie, privind legea specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe şi în condiţiile în care obiectul de reglementare al acestei ordonanţe de urgenţă a fost acordarea unui ajutor public judiciar, iar emitentul a depăşit limita, trecând practic într-un domeniu rezervat exclusiv legii, aşa cum statuează art. 139 alin. (1) din Constituţie, dar fără a o face în baza unei legi speciale de abilitare, apreciază că, şi din acest punct de vedere, dispoziţiile art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 sunt neconstituţionale.Tribunalul Dâmboviţa - Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Faptul că autorul excepţiei nu poate beneficia de clemenţa părţii adverse privind neobligarea sa la plata cheltuielilor de judecată se justifică prin situaţia specială a acestei părţi care a beneficiat de ajutor public judiciar. De altfel, tuturor părţilor aflate în această situaţie li se aplică acelaşi tratament juridic, astfel încât nu se poate reţine încălcarea art. 16 din Constituţie. Prin deciziile nr. 393/2010 şi nr. 1.587/2009, Curtea Constituţională a statuat, în esenţă, că accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, nu înseamnă gratuitate.Referitor la neconformitatea dispoziţiilor de lege criticate în raport cu art. 129 şi 139 din Constituţie, instanţa judecătorească apreciază că excepţia este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece din datele dosarului nu se poate reţine atragerea unei noi părţi în proces direct în recurs, iar obligaţia la cheltuieli de judecată care face obiectul discuţiei decurge din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, emisă în temeiul art. 115 din Constituţie.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, prevederile art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 nu contravin art. 16 din Constituţie, deoarece reglementarea este aplicabilă în cazul tuturor persoanelor care solicită acordarea ajutorului public judiciar, fără nicio distincţie sau în considerarea altor criterii decât cele prevăzute de lege. Dispoziţiile de lege criticate nu prevăd o poziţie de inferioritate a pârâtului faţă de reclamant, ci prevăd doar obligaţia părţii care a căzut în pretenţii şi care a beneficiat de ajutor public judiciar la restituirea, în tot sau în parte, a cheltuielilor avansate către stat. Din acest punct de vedere, norma juridică nu instituie privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.Referitor la critica privind art. 21 alin. (3) din Constituţie, apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere liberului acces la justiţie, ci, dimpotrivă, reprezintă o concretizare a acestui drept, care însă nu implică şi gratuitatea sa. Reglementarea obligaţiei părţii care a căzut în pretenţii la plata sumelor de bani care au constituit ajutorul public judiciar către stat este expresia opţiunii legiuitorului, fără a încălca însă normele constituţionale invocate.Mai arată că dispoziţiile de lege criticate asigură părţilor interesate exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii. Mai mult, dispoziţiile de lege criticate sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi particulare de exercitare a drepturilor procesuale.În final, apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 139 din Constituţie.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008, având următorul cuprins:– Art. 18: „Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume.“Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că aceste texte de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac şi ale art. 139 privind impozite, taxe şi alte contribuţii. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele: Cu privire la dispoziţiile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, precum şi la ordonanţă, în ansamblul său, Curtea s-a pronunţat prin numeroase decizii (de exemplu, prin Decizia nr. 1.577 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 11 februarie 2011), respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a acestora. În cauza de faţă însă criticile de neconstituţionalitate sunt diferite faţă de cele asupra cărora Curtea s-a pronunţat până în prezent, textul art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 fiind criticat din perspectiva părţii căzute în pretenţii, care va fi obligată la plata către stat a cheltuielilor ocazionate de încuviinţarea ajutorului public judiciar celeilalte părţi. Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă reprezintă transpunerea în planul legislaţiei interne a Directivei 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătăţire a accesului la justiţie în litigiile transfrontaliere, prin stabilirea unor norme minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii, scopul acestei reglementări fiind prevăzut la art. 1 şi constând în asigurarea dreptului la un proces echitabil şi garantarea accesului egal la actul de justiţie, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii. În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a reglementat ajutorul public judiciar ca formă de asistenţă acordată de stat, în condiţiile legii, oricărei persoane fizice, în situaţia în care aceasta nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fără a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale, prin această reglementare urmărindu-se asigurarea efectivităţii dreptului de acces la justiţie. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate, raportată la art. 16 din Constituţie privind egalitatea în faţa legii, în sensul că - în cazul în care reclamantul beneficiază de ajutor public judiciar - partea căzută în pretenţii este obligată să suporte cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar şi să le plătească statului, fiind astfel pusă în inferioritate faţă de un pârât „obişnuit“, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece, în toate cazurile, potrivit art. 274 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În cazul acordării ajutorului public judiciar, revine părţii care a căzut în pretenţii numai obligaţia de plată către stat a cheltuielilor pentru care cealaltă parte a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar. Această obligaţie nu este condiţionată de cererea celeilalte părţi, însă soluţia legislativă criticată este firească de vreme ce statul suportă cheltuielile ocazionate de acordarea ajutorului public judiciar sub formă de scutiri sau reduceri, iar nu partea adversă. În concluzie, diferenţa de tratament juridic acordată celor două categorii de părţi căzute în pretenţii este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, nefiind astfel încălcat principiul egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, şi Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). Referitor la critica de neconstituţionalitate, raportată la art. 21 alin. (3) din Constituţie privind accesul liber la justiţie, Curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece partea care a căzut în pretenţii şi care are obligaţia de plată către stat a cheltuielilor pentru care cealaltă parte a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar are la dispoziţie suficiente garanţii care conduc la respectarea dreptului la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. Astfel, potrivit art. 17 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, orice persoană interesată va putea sesiza oricând instanţa care a încuviinţat ajutorul public judiciar, prezentând dovezi cu privire la situaţia reală a celui căruia i s-a încuviinţat cererea, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, dacă instanţa constată că cererea de ajutor public judiciar a fost făcută cu reacredinţă, prin ascunderea adevărului, va obliga, prin încheiere, pe cel care a beneficiat nejustificat de ajutor public judiciar la restituirea cu titlu de despăgubire a sumelor de care a fost scutit, precum şi la o amendă în cuantum de până la 5 ori suma pentru care a obţinut nejustificat scutirea. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 129 din Constituţie, în sensul că dispoziţiile de lege criticate prevăd atragerea în proces, direct în recurs, a unei părţi care nu a participat la judecata în primă instanţă, şi anume statul, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, deoarece statul nu intervine în proces, ci obligaţia de plată către stat a cheltuielilor pentru care cealaltă parte a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar intervine ope legis, fiind prevăzută în art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008. Prin urmare, soluţia legislativă criticată nu împiedică dreptul părţilor interesate de a exercita căile de atac, în condiţiile legii, astfel cum acesta este garantat prin art. 129 din Constituţie. Totodată, Curtea reţine că normele de lege criticate reglementează competenţa şi procedura de acordare a ajutorului public judiciar, iar legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie. Critica referitoare la încălcarea art. 115 alin. (1) din Constituţie - în sensul că nu există o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domeniul acordării ajutorului public judiciar - este nefondată, deoarece norma constituţională invocată se referă la adoptarea de ordonanţe emise în temeiul unei legi speciale de abilitare şi care nu fac obiectul legilor organice, iar nu la adoptarea ordonanţelor de urgenţă, pentru care legiuitorul constituant a stabilit un regim distinct prevăzut la art. 115 alin. (4)-(6) din Legea fundamentală. Pentru aceleaşi motive, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale se stabilesc numai prin lege, deoarece legiuitorul constituant a avut în vedere numai acele acte care au forţa juridică a legii şi care cuprind şi ordonanţele emise de Guvern în conformitate cu prevederile constituţionale enunţate mai sus. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Marius Nastasia şi Cristina-Elena Nastasia în Dosarul nr. 6.003/120/2010 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia civilă. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 decembrie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean