Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Marcu în Dosarul nr. 1.591/107/2015 al Tribunalului Alba - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 930D/2015.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală. Astfel, arată că prelungirea măsurii arestării preventive intervine în momentul la care expiră durata anterioară, iar încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi admite propunerea de prelungire a măsurii stabileşte şi data de la care începe să curgă termenul de prelungire sau oferă suficiente repere pentru determinarea acestei date, astfel că nu există niciun echivoc, în acest sens, cu privire la dispoziţiile de lege criticate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 12 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.591/107/2015, Tribunalul Alba - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Adrian Marcu cu ocazia soluţionării unei cereri de prelungire a măsurii arestării preventive.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale referitoare la libertatea individuală, dreptul la liberă circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, dreptul la muncă, condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, întrucât nu stabilesc în mod clar şi neechivoc data de la care începe să curgă termenul de prelungire a arestării preventive a inculpatului. Astfel, arată că, în condiţiile art. 234 alin. (5) din Codul de procedură penală, atunci când, în aceeaşi cauză, se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, iar propunerea de prelungire a arestării priveşte toţi inculpaţii, „este evident că duratele de prelungire sunt determinate diferit de către instanţa de judecată, sentinţa pronunţată în cauză producându-şi efecte treptat, cu termene începând de la câteva zile până la câteva săptămâni". Consideră că, „în acest context, până la intrarea în vigoare a sentinţei de prelungire, cu privire la aplicabilitatea acesteia pot interveni fie cauze independente de voinţa inculpatului, cum ar fi decesul acestuia, ce ar face inaplicabilă sentinţa, dar care are caracter executoriu, fie cauze ce depind de voinţa inculpatului, cum ar fi soluţionarea şi admiterea unei cereri de revocare ori înlocuire a arestului preventiv ce poate fi soluţionată definitiv până la data aplicării sentinţei de prelungire a arestării. În acest caz, ar fi în vigoare două sentinţe care nu se pot concilia şi a căror forţă executorie nu poate fi determinată ca şi aplicabilitate, întrucât legiuitorul nu a stabilit care are forţă probantă mai mare şi în acest fel ar crea o noua procesualitate". Susţine că este imperios necesar a se stabili, prin dispoziţiile de lege criticate, data de la care începe să curgă termenul de 30 de zile, apreciind că aceasta nu poate fi decât „data pronunţării sentinţei". Având în vedere dispoziţiile art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora termenul pentru care se dispune arestarea preventivă curge de la data punerii în executare a măsurii faţă de inculpatul arestat preventiv, autorul excepţiei consideră că, în cazul prelungirii măsurii arestării preventive, „termenul ar trebui să curgă de la data pronunţării sentinţei de prelungire rămasă definitivă, executarea depinzând doar de momentul punerii în executare faţă de inculpat, şi numai în condiţiile în care acesta se sustrage de la urmărirea penală - de la momentul în care este prins şi încarcerat". Susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai în măsura în care nu stabilesc data de la care începe să curgă termenul de prelungire a arestării preventive. Invocă, în acest sens, Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 222 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.6. Tribunalul Alba - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală fiind previzibile. În acest sens, arată că durata prelungirii arestării preventive se întinde până la sfârşitul celor 30 zile stabilite cu autoritate de lucru judecat, chiar dacă propunerea de prelungire se formulează cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei anterioare, conform art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală. Această normă are în vedere raţiuni de bună desfăşurare a judecăţii pentru ca, în acest interval, să poată fi soluţionată şi o eventuală contestaţie împotriva soluţiei date în prelungire de către instanţa de fond. Aceleaşi raţiuni există şi în cazul procedurii de la art. 234 alin. (5) din Codul de procedură penală, în cazul inculpaţilor cărora le expiră durata arestării/prelungirii anterioare la date diferite, în sensul că se va soluţiona propunerea de prelungire cu aceeaşi ocazie pentru toţi. Dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere drepturilor fundamentale invocate, întrucât durata anterioară expiră la sfârşitul celor 30 de zile pentru care a fost dispusă, după care curge perioada de prelungire de 30 de zile. Chiar dacă data soluţionării prelungirii este, pentru mai mulţi inculpaţi, cu mai mult de 5 zile anterioară datei la care expiră cele 30 zile, aceasta nu înseamnă că se produce o ingerinţă în drepturile inculpaţilor, întrucât, potrivit art. 242 din Codul de procedură penală, oricând procurorul sau inculpaţii pot solicita revocarea/înlocuirea arestării preventive, în cazul în care temeiurile anterioare se schimbă ori dispar.7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Arată că textele de lege criticate, coroborate cu celelalte dispoziţii incidente în materie, sunt clare, neexistând niciun dubiu cu privire la data de la care curge prelungirea arestării preventive. Astfel, prelungirea măsurii se execută după expirarea duratei de timp pentru care măsura a fost dispusă iniţial, chiar dacă soluţionarea cererii de prelungire are loc înainte de expirarea duratei anterioare, motiv pentru care dispoziţiile de lege criticate nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 23, art. 25, art. 26, art. 41 şi art. 53. Consideră că art. 39 din Legea fundamentală nu este incident în cauza de faţă.9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 23, ale art. 25, ale art. 26 şi ale art. 53 din Constituţie, opinează că aceasta nu poate fi reţinută. În acest sens, arată că arestarea preventivă este cea mai aspră măsură preventivă privativă de libertate şi presupune lipsirea de libertate a inculpatului pe o durată de 30 de zile, care poate fi prelungită succesiv, fără ca durata totală să depăşească 180 de zile. Această măsură, prin natura ei, aduce o gravă atingere dreptului la libertate al individului, motiv pentru care au fost prevăzute garanţii constituţionale, fiindu-i consacrate dispoziţiile art. 23 alin. (4)-(9). De fapt, dispoziţiile de lege criticate reprezintă chiar aplicarea în Codul de procedură penală a prevederilor art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală. De altfel, temerea autorului excepţiei referitoare la durata prelungirii arestării preventive este acoperită de garanţia constituţională instituită prin teza finală a acestui text constituţional, preluată în Codul de procedură penală în alin. (4) al art. 236, care stipulează că „Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile". Caracterul excepţional al măsurii arestării preventive este recunoscut inclusiv la nivel de principiu procesual penal, prin art. 9 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege". În plus, legiuitorul a reglementat într-o manieră amplă condiţiile de luare, prelungire şi menţinere a acestei măsuri preventive. Mai mult decât atât, garanţiile procesual penale sunt extinse în alin. (4) şi (5) ale art. 9, fiind instituite atât obligaţia organelor judiciare de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui arestat, atunci când se constată că o măsură privativă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, cât şi dreptul celui astfel vătămat la repararea pagubei suferite. Ca urmare, consideră că, deşi măsura arestării preventive reprezintă în sine o ingerinţă în drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului, dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală respectă rigorile constituţionale. În fine, opinează că prevederile art. 39 şi ale art. 41 din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauză.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:(2) Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile.(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală, ale art. 25 privind dreptul la liberă circulaţie, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 39 privind libertatea întrunirilor, ale art. 41 referitor la dreptul la muncă şi ale art. 53 privind condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală, întrucât din ansamblul reglementărilor în materie de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale reiese, fără niciun echivoc, data de la care începe să curgă termenul de prelungire a măsurii arestării preventive.15. Astfel, Curtea reţine că, în cursul urmăririi penale, la propunerea motivată a procurorului, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat pentru un termen de cel mult 30 de zile [art. 226 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală], care începe să curgă de la data punerii în executare a măsurii faţă de inculpatul arestat preventiv [art. 233 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive [art. 226 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală]. Potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, „arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală". Dacă în cazul celorlalte măsuri preventive, privative sau neprivative de libertate - reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu -, ordonanţa procurorului sau, după caz, încheierea motivată a judecătorului sau a instanţei de judecată reprezintă temeiul executării acestora, în cazul arestării preventive, mandatul de arestare reprezintă singurul temei al executării ei. Ziua şi ora punerii în executare a mandatului de arestare preventivă se consemnează într-un proces-verbal de către organul de poliţie însărcinat cu punerea în executare. Măsura arestării preventive luate faţă de inculpat în cursul urmăririi penale încetează de drept la expirarea termenului de cel mult 30 de zile stabilit de judecătorul de cameră preliminară. Acesta este un termen substanţial, astfel că se calculează pe zile pline, potrivit art. 271 din Codul de procedură penală, care prevede că, „în calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia".16. În cazul în care procurorul formulează propunere de prelungire a măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi, soluţionând propunerea, poate să o admită ori să o respingă ca fiind inadmisibilă sau neîntemeiată. Propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive poate fi admisă atunci când este întrunită cel puţin una dintre cele două situaţii prevăzute de art. 234 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau au apărut temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii. Admiţând propunerea de prelungire a arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, în consecinţă, prelungirea măsurii arestării preventive pentru durata solicitată de procuror sau pentru o durată mai scurtă, dar nu mai mult de 30 de zile. La cererea procurorului, în cursul urmăririi penale, pot fi dispuse mai multe prelungiri succesive ale arestării preventive, fiecare neputând depăşi 30 de zile, iar cumulat - un termen rezonabil şi fără ca durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale să depăşească 180 de zile [art. 236 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală].17. Curtea reţine că propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive se soluţionează prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu contestaţie de către inculpat şi procuror în termen de 48 de ore de la data pronunţării, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. În caz de admitere a propunerii de prelungire a arestării preventive, legea nu mai prevede emiterea unui nou mandat de arestare preventivă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Temeiul legal al menţinerii în stare de arest a inculpatului îl constituie mandatul de arestare preventivă emis iniţial şi, eventual confirmat, a cărui durată va fi prelungită exclusiv prin dispoziţiile încheierii date de judecătorul de drepturi şi libertăţi, care se comunică şi locului de detenţie. Propunerea de prelungire se depune de către procuror la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive [art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală] - din raţiuni de bună administrare a justiţiei, şi anume pentru asigurarea dreptului la apărare al inculpatului, pentru ca judecătorul să aibă timpul necesar pentru studierea dosarului şi pentru soluţionarea unei eventuale contestaţii a procurorului înainte de expirarea duratei arestării preventive - fără a fi afectat în vreun fel termenul pentru care a fost dispusă măsura şi care continuă să curgă până la împlinirea duratei stabilite cu autoritate de lucru judecat. Termenul de cel mult 30 de zile pentru care se dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului curge în continuarea termenului iniţial, cu respectarea dispoziţiilor art. 271 din Codul de procedură penală, mai sus menţionate. Aşadar, prelungirea măsurii arestării preventive intervine în momentul la care expiră durata anterioară, astfel că judecătorul de drepturi şi libertăţi, admiţând propunerea de prelungire a măsurii, stabileşte, prin încheiere motivată, şi data de la care curge termenul de prelungire sau oferă suficiente repere pentru determinarea acestei date. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate, coroborate cu celelalte dispoziţii incidente în materia prelungirii măsurii arestării preventive, sunt clare, neexistând niciun dubiu cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prelungire. Astfel, prelungirea măsurii se execută după expirarea duratei de timp pentru care măsura a fost dispusă iniţial, deşi soluţionarea cererii de prelungire are loc înainte de expirarea duratei anterioare.18. De asemenea, Curtea constată că cele arătate mai sus se aplică şi atunci când în aceeaşi cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, situaţie în care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu propunerea de prelungire a arestării preventive pentru toţi inculpaţii [art. 234 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Chiar dacă data soluţionării propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive este pentru unii inculpaţi cu mai mult de 5 zile anterioară datei la care expiră durata arestării preventive, aceasta nu înseamnă că se produce o ingerinţă în drepturile acelor inculpaţi, având în vedere că atât procurorul, cât şi inculpaţii înşişi pot solicita revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă, potrivit art. 242 din Codul de procedură penală, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat luarea şi, eventual, prelungirea măsurii ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea acesteia.19. Curtea observă că prevederile art. 25, ale art. 26, ale art. 39 şi ale art. 41 din Constituţie nu sunt aplicabile în cauza de faţă.20. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege ce fac obiectul excepţiei, a art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât prevederile constituţionale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu s-a constatat.21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Marcu în Dosarul nr. 1.591/107/2015 al Tribunalului Alba - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 236 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2016.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Oana Cristina Puică