Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Mihai Valentin Toderiuc în Dosarul nr. 11.645/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.772D/2015.2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, prin avocat Adrian Rusu, şi partea Societatea „Studiourile Media Pro" - S.A., prin avocat Marius Ezer.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. În acest sens, arată că textul de lege criticat este neconstituţional, deoarece nu permite reangajarea şi despăgubirea salariatului în situaţia în care se constată printr-o hotărâre judecătorească că nu a săvârşit faptele pentru care a fost arestat mai mult de 30 de zile. Consideră că astfel sunt încălcate dispoziţiile art. 23 alin. (11), art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie, precum şi ale art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, art. 23 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 15 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De asemenea, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin deciziile nr. 279/2015, 383/2005, 462/2014, 266/2013, 775/2014, 13/2015. Arată, în continuare, că textul de lege încalcă prezumţia de nevinovăţie, precum şi dreptul salariaţilor la protecţia socială, şi restrânge dreptul la muncă fără respectarea condiţiilor impuse de art. 53 din Constituţie. Totodată, dispoziţiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 nu respectă garanţia de obiectivitate a concedierii, angajatorul putând acţiona abuziv. Consideră că se poate face o paralelă cu cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 279/2015.4. Reprezentantul Societăţii „Studiourile Media Pro" - S.A. precizează că societatea şi-a schimbat denumirea în „Bucharest Film Studios" - S.A. În continuare, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care arată că art. 61 din Legea nr. 53/2003 nu se referă la motive de desfacere a contractului de muncă imputabile salariatului şi nu are legătură cu vinovăţia salariatului, ci cu lipsa acestuia de la locul de muncă pe o perioadă mai mare de 30 de zile. De altfel, aminteşte că există jurisprudenţă în materie a Curţii Constituţionale. Referitor la Decizia nr. 279/2015, arată că salariatul aflat în ipoteza art. 61 lit. b) din Codul muncii se află într-o situaţie diferită faţă de cea a salariatului care putea fi suspendat în cazul formulării plângerii prealabile de către angajator, întrucât arestarea nu ţine de decizia angajatorului şi nu e determinată de el. Decizia angajatorului de desfacere a contractului de muncă în cazul concedierii pe o perioadă mai mare de 30 de zile este motivată, sub sancţiunea anulării, de chiar această împrejurare. Dacă se constată la sfârşitul procesului penal că salariatului nu-i sunt imputabile faptele pentru care a fost arestat, acesta are posibilitatea de a recurge la remediile prevăzute de art. 538-542 din Codul de procedură penală, dar aceste remedii nu pot fi puse în sarcina angajatorului, întrucât nu acesta a dispus arestarea. Chiar şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat această situaţie în cauzele Teodor Octavian Tripon contra României, şi Ţehanciuc contra României.5. În susţinerea celor arătate, depune note scrise la dosar.6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:7. Prin Încheierea din 19 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 11.645/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Mihai Valentin Toderiuc cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere.8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate, care reglementează posibilitatea angajatorului de a concedia salariatul în cazul în care acesta din urmă este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală, încalcă prevederile art. 23 alin. (11), art. 41 şi art. 53 din Constituţie, întrucât nu prevăd că fapta pentru care a fost arestat angajatul trebuie să aibă legătură cu angajatorul şi nici nu reglementează posibilitatea reintegrării şi despăgubirii salariatului în cazul constatării nevinovăţiei sale. Astfel, a accepta ipoteza menţinerii deciziei de concediere a salariatului, chiar şi în situaţia când sa constatat nevinovăţia acestuia sub aspect penal, aduce atingere dreptului la muncă, drept care presupune nu doar libertatea alegerii unui loc de muncă, dar şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea condiţiilor şi limitelor constituţionale.9. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale prin prisma faptului că încalcă prezumţia de nevinovăţie a salariatului arestat preventiv, întrucât acesta nu mai are posibilitatea de a se reintegra pe acelaşi post în caz de achitare sau de pronunţare a oricărei soluţii care nu presupune privarea de libertate. Măsura concedierii nu este justificată nici de faptul că angajatorul ar putea fi afectat de lipsa de la locul de muncă a salariatului pe durata arestării, întrucât există şi alte situaţii când în mod obiectiv salariatul nu poate fi prezent la serviciu, aşa cum este concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, iar angajatorul nu poate dispune concedierea.10. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003, potrivit căreia concedierea ca urmare a arestării salariatului nu are, ca ipoteză, vinovăţia angajatului pentru săvârşirea unei infracţiuni, ci exclusiv „necesitatea de a preveni efectele prejudiciabile pe care le poate avea pentru angajator absenţa prelungită a angajatului care, drept urmare, nu îşi îndeplineşte obligaţia contractuală de prestare a muncii.12. Dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă se întemeiază în acest caz, exclusiv, pe o situaţie obiectivă, starea de arest a angajatului, care reprezintă o condiţie necesară şi suficientă pentru luarea măsurii, acest drept fiind independent de existenţa sau inexistenţa vinovăţiei angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili. Sunt deci lipsite de relevanţă natura juridică a măsurii arestării, precum şi examinarea vinovăţiei salariatului în săvârşirea faptei pentru care este arestat."13. De asemenea, Guvernul arată că, în Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 din Cauza Teodor Octavian Tripon contra României (cererea nr. 27.062/04), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în esenţă, că decizia de concediere dispusă ca urmare a arestării salariatului nu poate fi considerată drept o declaraţie sau un act care reflectă presupunerea că cel interesat ar fi culpabil sau ar prejudicia aprecierea asupra faptelor de către judecătorul competent.14. În sfârşit, în ceea ce priveşte prevederile art. 41 şi cele ale art. 53 din Constituţie, Guvernul arată că acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece imposibilitatea exercitării dreptului la muncă este cauzată de măsura privativă de libertate dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi, astfel că reglementarea criticată vizează o situaţie de fapt aflată în relaţie de accesorialitate în raport cu măsura arestării preventive.15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora: „Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii: [...]b)în cazul în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală;".18. Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi din Constituţie: art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. De asemenea, autorul invocă dispoziţiile art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la prezumţia de nevinovăţie, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, art. 23 paragraful 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi ale art. 15 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prevederi referitoare la dreptul la muncă. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 reglementează condiţiile încetării contractului individual de muncă în situaţia în care salariatul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu pentru o perioadă mai mare de 30 de zile. Raţiunile instituirii acestei reglementări au în vedere protejarea angajatorului ale cărui interese ar putea fi afectate ca urmare a menţinerii neocupate a unui post pentru o perioadă mai lungă şi de aceea, în această situaţie, nu este relevant dacă fapta săvârşită de salariat a avut sau nu legătură cu locul de muncă ori cu sarcinile de serviciu. În acelaşi timp, textul de lege analizat reprezintă o garanţie a dreptului la muncă, întrucât angajatorul nu va putea dispune desfacerea contractului de muncă în urma arestării preventive ori a arestării la domiciliu a salariatului înainte de termenul de 30 de zile. În cazul în care angajatorul nu a dispus desfacerea contractului individual de muncă după trecerea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003, iar salariatul a fost eliberat, această măsură îşi pierde justificarea, astfel că nu mai poate fi adoptată. Cu toate acestea, în cazul în care contractul individual de muncă a fost desfăcut în temeiul art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003, efectele acestei măsuri rămân ireversibile, chiar dacă ulterior se demonstrează că arestarea persoanei a fost nelegală sau/şi neîntemeiată. 20. De altfel, Curtea observă că, deşi dispoziţiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 nu au mai fost supuse analizei de constituţionalitate, o soluţie legislativă asemănătoare, cuprinsă în art. 130 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 10/1972 - Codul muncii, publicată în Buletinul Oficial al României, nr. 140 din 1 decembrie 1972, a constituit de mai multe ori obiectul unor excepţii de neconstituţionalitate prin prisma unor critici asemănătoare celor invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003, Curtea Constituţională a reţinut că „dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu au, ca ipoteză, vinovăţia angajatului pentru săvârşirea unei infracţiuni, raţiunea desfacerii contractului de muncă constând, exclusiv, în necesitatea de a preveni efectele prejudiciabile pe care le poate avea pentru angajator absenţa prelungită a angajatului care, drept urmare, nu îşi îndeplineşte obligaţia contractuală de prestare a muncii. Dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă se întemeiază în acest caz, exclusiv, pe o situaţie obiectivă, starea de arest a angajatului, care reprezintă o condiţie necesară şi suficientă pentru luarea măsurii, acest drept fiind independent de existenţa sau inexistenţa vinovăţiei angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a o stabili. Sunt deci lipsite de relevanţă natura juridică a măsurii arestării, precum şi examinarea vinovăţiei salariatului în săvârşirea faptei pentru care este arestat. Prin urmare, este evident că nu prezumţia de vinovăţie stă la baza acestui motiv de desfacere a contractului de muncă." 21. Tot în legătură cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 în Cauza Teodor Octavian Tripon contra României (cererea nr. 27.062/04), în care a reţinut că prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este aplicabilă nu numai în proceduri penale, dar şi în alte cauze în care instanţele naţionale nu au avut de hotărât asupra vinovăţiei, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională în emiterea unor opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii. 22. Curtea de la Strasbourg a observat că dreptul unui angajator de a concedia un angajat care făcea obiectul unei măsuri de arest preventiv mai mari de 60 de zile, în conformitate cu art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a avut ca temei un element obiectiv, respectiv absenţa prelungită a angajatului de la locul de muncă, iar nu alte considerente legate de vinovăţia sa pentru faptele pentru care a fost pus în arest preventiv (mutatis mutandis, decizia de inadmisibilitate din Cauza Ţehanciuc c. României, paragraful 19). Prin această dispoziţie din Codul muncii, legiuitorul naţional a încercat, aşa cum a remarcat cu justeţe şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003, să protejeze angajatorii împotriva prejudiciilor pe care le-ar putea provoca absenţa prelungită a unui angajat, care, astfel, nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale. 23. Curtea Constituţională apreciază că cele constatate în Decizia nr. 5 din 14 ianuarie 2003, precum şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 în Cauza Teodor Octavian Tripon contra României sunt valabile şi în ceea ce priveşte obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate. 24. În plus faţă de cele mai sus reţinute, Curtea aminteşte că, în măsura în care salariatul a fost supus unei erori judiciare, ori a fost privat nelegal de libertate, acesta are posibilitatea de a solicita repararea pagubei în condiţiile art. 538-542 din Codul de procedură penală. Această reparaţie nu ar putea fi solicitată angajatorului, întrucât ar fi lipsită de temei obligarea acestuia la suportarea consecinţelor unei măsuri pe care a iniţiat-o în temeiul legii, în vederea protejării intereselor sale, dar care ţine de situaţia obiectivă în care se găseşte salariatul, fiind determinată imposibilitatea prezentării acestuia la locul de muncă pe o perioadă mai mare de 30 de zile. 25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihai Valentin Toderiuc în Dosarul nr. 11.645/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 61 lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 martie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea