Decizia Nr.1411 din 20.10.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marin Ilie Neacşu în Dosarul nr. 14.896./299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.679D/2010.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 3 noiembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 14.896./299/2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marin Ilie Neacşu întro cauză civilă având ca obiect o contestaţie la executare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile criticate nesocotesc principiul egalităţii în drepturi şi al accesului liber la justiţie, fiind în contradicţie şi cu art. 284 din Codul muncii care stabileşte competenţa pentru soluţionarea conflictelor de muncă în favoarea tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul. La stabilirea acestei competenţe legiuitorul a avut în vedere înlesnirea liberului acces la justiţie al salariatului. Or, în condiţiile în care titlul executoriu este emis de instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul, este nedrept ca executarea acestuia să se facă la sediul debitorului sau al terţului poprit. Întrucât în speţă sediul debitorului este unic, în municipiul Bucureşti, textul criticat limitează liberul acces la justiţie al salariaţilor creditori, care sunt nevoiţi să se deplaseze la Bucureşti pentru a-şi obţine drepturile.Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, atât timp cât textul criticat determină o competenţă prin raportare doar la domiciliul/sediul debitorului şi al terţului poprit, iar nu şi la al creditorului, acest lucru putând impieta asupra accesului liber la justiţie, precum şi asupra imperativului soluţionării în termen rezonabil a cauzelor prevăzute de art. 6 din Convenţie. Or, cum executarea silită face parte din proces, impunerea deplasării creditorului la un birou de executor judecătoresc dintr-o altă localitate, pentru realizarea executării silite, poate conduce la o întârziere nejustificată a soluţionării procesului.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut: „Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.“În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2) care consacră principiul egalităţii în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. De asemenea, se apreciază a fi încălcate şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, se constată că dispoziţiile de lege criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate în raport cu critici şi prevederi constituţionale şi convenţionale similare.Astfel, prin Decizia nr. 102 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 237 din 5 aprilie 2011, sau Decizia nr. 273 din 21 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 aprilie 2006, Curtea, respingând excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, a statuat că textul de lege criticat stabileşte competenţa materială şi teritorială pentru soluţionarea cererii creditorului de înfiinţare a popririi, fiind adoptat de legiuitor în cadrul atribuţiilor sale, astfel cum sunt determinate prin dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, potrivit cărora competenţa, procedura de judecată, inclusiv procedura executării silite, precum şi căile de atac sunt prevăzute numai prin lege.Legea atribuie competenţa materială de a dispune înfiinţarea popririi executorului judecătoresc, creditorul având a alege între două birouri execuţionale deopotrivă competente, cel de la domiciliul sau sediul debitorului, respectiv cel de la domiciliul sau sediul terţului poprit, motivul determinant în alegerea acestei competenţe fiind chiar înlesnirea actului de executare silită şi nu tergiversarea acestuia.Astfel, este neîndoielnic faptul că veniturile debitorului se regăsesc, cel mai adesea, la sediul său ori la sediul terţului poprit şi numai întâmplător la sediul creditorului. În această situaţie, a acorda executorului judecătoresc de la sediul creditorului competenţa de a efectua executarea silită conduce în mod evident la tergiversarea soluţionării cauzei, executorul judecătoresc fiind obligat să se deplaseze el însuşi la sediul debitorului ori al terţului poprit, astfel încât această critică nu se susţine.Curtea a mai constatat că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, întrucât reglementarea este aplicabilă tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincţie sau în considerarea altor criterii, şi anume creditorii deţinători ai unui titlu executoriu care solicită executorului judecătoresc înfiinţarea popririi.De asemenea, în privinţa criticii autorului excepţiei potrivit căreia reglementarea dedusă controlului îngrădeşte accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, Curtea a arătat că art. 399 din Codul de procedură civilă prevede că împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, care este de natură a oferi toate garanţiile procesuale pentru realizarea deplină a acestor drepturi.Pentru motivele expuse mai sus, Curtea a stabilit că textul criticat nu încalcă nici prevederile internaţionale cuprinse în art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii Constituţionale, soluţiile şi considerentele deciziilor invocate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.În ceea ce priveşte pretinsa contradicţie a prevederilor criticate cu cele ale art. 284 din Codul muncii, devenit art. 269 în urma republicării Legii nr. 53/2003 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, Curtea reţine, pe de o parte, că acest aspect nu ţine de competenţa Curţii Constituţionale, astfel cum aceasta este reglementată de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Este rolul şi sarcina instanţelor de judecată de a face corelările necesare între textele legale, astfel încât acestea să fie aplicate potrivit raţiunii care a stat la baza adoptării lor.Pe de altă parte, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Or, aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare şi aplicare a normelor legale în situaţia unor eventuale contrarietăţi între acesta.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Marin Ilie Neacşu în Dosarul nr. 14.896./299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 octombrie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu