DECIZIE Nr.
1389 din 26 octombrie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 327 alin. 3 si art. 91 1 - 91 5 din
Codul de procedura penala, precum si a dispozitiilor Ordonantei de urgenta a
Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta
a Guvernului nr. 43/2002 privind Directia Nationala Anticoruptie si a
dispozitiilor Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a
Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta
a Guvernului nr. 43/2002 privind Directia Nationala Anticoruptie
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 42 din 18 ianuarie 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskâs Valentin Zoltân -judecător
Tudorel Toader -judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Iuliana Nedelcu
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 şi art. 911-915
din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticoruptie şi a
dispoziţiilor Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticoruptie, excepţie
ridicată de Edit Lazăr şi Călin Cldpina în Dosarul nr. 744/33/2007 al Curţii de
Apel Cluj - Secţia penală şi de minori.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă
cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de
respingere a excepţiei ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la
jurisprudenţa în materie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 23 martie 2010, pronunţată în
Dosarul nr. 744/33/2007, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a
sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 327 alin. 3 şi art. 911-915 din Codul de procedură
penală, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticoruptie şi a dispoziţiilor Legii
nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
43/2002 privind Direcţia Naţională Anticoruptie, excepţie ridicată de Edit
Lazăr şi Călin Clopina.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 134/2005 contravin prevederilor constituţionale ale art. 115
alin. (4) şi (6) referitoare la delegarea legislativă, art. 131 alin. (3)
referitoare la rolul Ministerului Public şi art. 132 alin. (1) referitoare la
principiile ce guvernează activitatea procurorilor, iar prevederile Legii nr.
54/2006 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 76 alin. (1)
referitoare la adoptarea legilor organice şi art. 115 alin. (5) referitoare la
intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă, deoarece instituie un organism
paralel instituţiei constituţionale a Ministerului Public.
De asemenea, cu prilejul votării Legii nr. 54/2006 nu
s-a respectat procedura constituţională, legea nefiind adoptată cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Cât priveşte dispoziţiile art. 911-915
din Codul de procedură penală, autorii excepţiei susţin că acestea contravin
dispoziţiilor constituţionale ale art. 26 referitoare la Viaţa intimă,
familială şi privată, art. 28 referitoare la Secretul corespondenţei, art.
20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi
art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi, precum şi prevederilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie, în măsura în care sunt
interpretate ca fiind incidente şi înainte de începerea urmăririi penale
împotriva unei persoane.
In sfârşit, în ce priveşte excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 din Codul de procedură
penală, autorii excepţiei arată că acestea contravin dispoziţiilor
constituţionale ale art. 21 referitoare la Accesul liber la justiţie, art.
23 referitoare la Libertatea individuală, art. 20 referitoare la Tratatele
internaţionale privind drepturile omului şi art. 53 referitoare la Restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor
art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil, deoarece, în
lipsa posibilităţii de a se adresa martorului şi de a pune în discuţie
credibilitatea acestuia, inculpatul nu poate să îşi exercite dreptul la
apărare, fiind constrâns să se apere faţă de o persoană care refuză
nejustificat să îşi apere susţinerile şi să contribuie la aflarea adevărului.
Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele
de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernul şi Avocatul Poporului nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
privind Direcţia Naţională Anticoruptie, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, precum şi Legea nr. 54/2006
de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002
privind Direcţia Naţională Anticoruptie, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006.
De asemenea, obiect al excepţiei îl constituie şi
dispoziţiile art. 911-915 din Codul de procedură penală -
Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau
comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de
comunicare, Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea,
Certificarea înregistrărilor, Alte înregistrări şi Inregistrările de imagini.
In sfârşit, obiect al excepţiei îl constituie şi
prevederile art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală referitoare la Ascultarea
martorului, expertului sau interpretului.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său
din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei
nr. 620 din 6 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 348 din 26 mai 2010, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 din Codul de
procedură penală, statuând că precizările date de martor în faza de urmărire
penală nu sunt valorificate tale quale. „Probele în procesul penal nu
au, potrivit art. 63 din Codul de procedură penală, o valoare dinainte
stabilită şi aprecierea lor se face de organul de urmărire penală în urma
examinării tuturor probelor administrate şi în scopul aflării adevărului. De
aceste obligaţii este ţinută şi instanţa de judecată în faza de cercetare
judecătorească, care, după citirea depoziţiei martorului în condiţiile art. 327
alin. 3 din Codul de procedură penală, va proceda în consecinţă.
De remarcat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene
a Drepturilor Omului, s-a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor
obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d)
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat. De aceea, citirea
declaraţiilor unor martori care au refuzat să depună mărturie în faţa tribunalului
nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în
niciun stadiu al procedurii anterioare, să interogheze persoanele ale căror
declaraţii sunt citite în şedinţa de judecată. Prin urmare, nu se poate susţine
că prin dispoziţiile legale criticate este încălcat dreptul la un proces
echitabil, atâta vreme cât acuzatul a manifestat un dezinteres total faţă de
administrarea probelor atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de
judecată. Aceasta deoarece, cu ocazia prezentării materialului de urmărire
penală, inculpatul, deşi a avut posibilitatea solicitării unei eventuale
confruntări, nu s-a prevalat de acest drept. A porni de la premisa
administrării părtinitoare a probelor, complinită de nepăsarea acuzatului, nu
atrage neconstituţionalitatea unui text, deoarece, aşa cum s-a arătat, procesul
penal are, între altele, ca scop numai pedepsirea persoanei vinovate de
comiterea unei infracţiuni, fiind guvernat de principiul aflării adevărului.
Mai mult decât atât, este de remarcat că, în viziunea
instanţei europene, art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale presupune asigurarea completă
a egalităţii armelor în materie, ceea ce înseamnă că, sub această rezervă, textul
lasă autorităţilor naţionale competente facultatea de a aprecia pertinenţa unei
oferte de probă făcute de acuzat în măsura compatibilităţii ei cu noţiunea de
proces echitabil."
De asemenea, prin Decizia nr. 316 din 23 martie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010,
şi Decizia nr. 1.706 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituţională a
respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia
Naţională Anticoruptie, statuând că este neîntemeiată critica privind
încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 132, deoarece Direcţia
Naţională Anticoruptie a fost concepută ca structură cu personalitate juridică
în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului Naţional
Anticoruptie. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală,
„Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în
parchete, în condiţiile legii", condiţii care au stat şi la fundamentarea
organizării şi funcţionării Direcţiei Naţionale Anticoruptie. Faptul că în art.
1 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 s-a
prevăzut că procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticoruptie prin intermediul
procurorului şef al acestei direcţii nu justifică susţinerea că textul de lege
este neconstituţional. Dimpotrivă, având în vedere şi prevederile art. 132
alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora procurorii îşi desfăşoară
activitatea pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului
ierarhic, se poate constata că dispoziţiile legale criticate nu constituie
altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale menţionate şi o
subliniere a naturii juridice a Direcţiei Naţionale Anticoruptie, aceea de
magistratură specială instituită pentru combaterea infracţiunilor de corupţie.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi
de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele
deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Referitor la critica fundamentată pe încălcarea
dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie,
Curtea a constatat, prin Decizia nr. 297 din 23 martie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, că actuala
Direcţie Naţională Anticoruptie a fost înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticoruptie, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, şi care a
fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea
dată era în vigoare Constituţia din anul 1991, care nu condiţiona emiterea unei
ordonanţe de urgenţă de îndeplinirea exigenţelor prevăzute în prezent în
alineatele (4) şi (6) din art. 115, iar Guvernul a adoptat în temeiul art. 114
alin. (4) din Legea fundamentală, nerevizuită, actul de înfiinţare a
instituţiei în cauză.
Totodată, prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005,
s-a statuat că modificările şi completările aduse prin ordonanţele de urgenţă
şi legile de aprobare a acestora referitoare la actuala Direcţie Naţională
Anticoruptie au păstrat statutul special al acesteia faţă de celelalte parchete
din structura Ministerului Public, „fiind organizat ca parchet specializat în
combaterea infracţiunilor de corupţie, structură autonomă cu personalitate
juridică în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui parchet se
desfăşoară sub autoritatea ministrului justiţiei, iar conducerea sa este
exercitată de către un procuror general coordonat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiţie".
Or, ţinând seama de „Decizia nr. 235/2005, prin care
s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care Parchetul Naţional
Anticoruptie era competent cu investigarea infracţiunilor comise de către
deputaţi şi senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupţiei la
nivel înalt şi influenţându-se negativ eficienţa activităţii de luptă împotriva
acestui fenomen, cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României
în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerinţele europene referitoare la
justiţie şi combaterea corupţiei şi având în vedere cerinţa restrângerii
competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la cazurile de
mare corupţie definite prin calitatea făptuitorului şi prin valoarea
prejudiciilor, precum şi a eficientizării acestuia", Guvernul a emis
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 contestată în prezenta cauză.
Prin urmare, având în vedere raţiunea edictării actului normativ, aşa cum a
fost arătată în preambulul său, Curtea constată că nu sunt încălcate dispoziţiile
constituţionale ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, legiuitorul delegat
fiind pe deplin legitimat în acest sens.
Referitor la afectarea dispoziţiilor constituţionale
ale art. 115 alin. (6), Curtea constată că, potrivit acestora, „Ordonanţele de
urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza
măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică". Cu
prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea
Constituţională a statuat că „din interpretarea textului constituţional se
poate deduce că interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi
necondiţionată atunci când menţionează că nu pot fi adoptate în domeniul
legilor constituţionale şi că nu pot viza măsuri de trecere silită a unor
bunuri în proprietate publică. In celelalte domenii prevăzute de text,
ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe
negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le
conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin". Prin
urmare, a afecta presupune „a suprima", „a aduce atingere", „a
prejudicia", „a vătăma", „a leza", „a antrena consecinţe
negative".
Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta
o ordonanţă de urgenţă în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în
speţă, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul
reglementării constituit de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
134/2005 nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituţia Ministerului Public,
transformarea Parchetului Naţional Anticoruptie în Direcţia Naţională
Anticoruptie fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din raţiuni de
conformitate cu Legea fundamentală şi impuse la rândul lor de Decizia Curţii
Constituţionale nr. 235/2005, definitivă şi general obligatorie şi, pe de altă
parte, din necesitatea îmbunătăţirii activităţii acestei structuri
specializate.
Intrucât prin natura şi finalitatea reglementării
criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea
Ministerului Public, Curtea urmează a respinge o astfel de critică.
In sfârşit, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia
Legea nr. 54/2006 a fost adoptată prin înfrângerea dispoziţiilor art. 76 alin.
(1) prin aceea că în momentul votării nu a fost întrunită majoritatea cerută de
textul constituţional, Curtea constată că, potrivit art. 146 din Legea
fundamentală, aceasta, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, îşi
exercită competenţa în limitele stabilite. Aşa fiind, posibilele neajunsuri
referitoare la desfăşurarea şedinţelor celor două Camere ale Parlamentului nu
pot fi supuse cenzurii instanţei de contencios constituţional. De altfel, şi
prin Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Curtea Constituţională a statuat
că nu este de competenţa sa „analizarea eventualelor încălcări ale
Regulamentului şedinţelor comune. Curtea Constituţională nu îşi poate extinde
controlul şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca
însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere, instituit prin
art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. Analiza Curţii este una în
drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare."
Curtea constată că dispoziţiile din Codul de procedură
penală referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau
comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de
comunicare au mai fost supuse controlului său prin raportare la critici
similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea
Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 911, art. 912 alin. 2 şi art. 915
din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că interceptările şi
înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea
în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a
modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu
privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii
convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii
persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a
acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de
aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât,
potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se
pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost
sesizată [...]".
De asemenea, Curtea a mai statuat că „nu poate fi
primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin
prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele
invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul
corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri,
justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel,
societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce
mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în
mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce
acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin
necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii
naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de
infracţiuni".
Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate
într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale
criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a
reţinut că „nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de
constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în
contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale".
In plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 în
Cauza Dumitru Popescu versus România. Astfel, după ce a reţinut
existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data
comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru
legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr.
356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de
transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere
a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie
împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al
persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.
Distinct de acestea, Curtea mai arată că aspectele
legate de modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 911-916
din Codul de procedură penală excedează competenţei sale, instanţele de
judecată de drept comun fiind singurele în drept să hotărască asupra incidenţei
textelor contestate într-un anumit moment procesual.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de
voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. 3 şi art. 911-915
din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticoruptie şi a
dispoziţiilor Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticoruptie, excepţie
ridicată de Edit Lazărşi Călin Clopina în Dosarul nr. 744/33/2007 al Curţii de
Apel Cluj - Secţia penală şi de minori.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 octombrie
2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru