Decizia Nr.138 din 07.03.2013

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 401 şi art. 403 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin C. Răuţă în Dosarul nr. 1/753/2011 al Curţii Militare de Apel Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.531D/2012.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În subsidiar susţine că excepţia ar putea fi respinsă şi ca inadmisibilă, deoarece critica vizează şi aspecte legate de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale contestate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 14 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1/753/2011, Curtea Militară de Apel Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 401 şi art. 403 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin C. Răuţă în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unui apel formulat împotriva unei sentinţe penale pronunţate de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti prin care s-a respins ca inadmisibilă o cerere de revizuire.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că nici procurorul şi nici instanţa militară nu mai sunt competente să examineze cererea de revizuire, deoarece autorul nu mai are calitatea de militar. Aşa fiind, acesta rămâne lipsit de posibilitatea efectivă de a se adresa instanţei de judecată în vederea modificării unei hotărâri abuzive de condamnare la moarte, hotărâre ce a fost pronunţată în anul 1974 de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.Curtea Militară de Apel Bucureşti opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 401 cu denumirea marginală Instanţa competentă să judece cererea de revizuire şi art. 403 cu denumirea marginală Admiterea în principiu a cererii de revizuire, ambele din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:– Art. 401: „Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Când temeiul cererii de revizuire constă în existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, competenţa se determină potrivit dispoziţiilor art. 35.“;

– Art. 403: „Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.Alineatul 2 a fost abrogat de art. XVIII, pct. 54 din Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Instanţa, în baza celor constatate, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia. Cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări. Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin derogare de la dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. g) procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul admiterii în principiu, după rejudecarea cauzei, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor din art. 13 alin. 2 şi 3 care se aplică în mod corespunzător.“ Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil şi art. 13 referitor la Dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 579 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 7 august 2007, şi Deciziei nr. 518 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 20 iunie 2012, Curtea Constituţională a statuat că prevederile legale criticate, instituind reguli privind modul de soluţionare a cererii de revizuire, nu sunt de natură să îngrădească dreptul părţilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi de a beneficia de un proces echitabil. Legislaţia procesual penală prevede suficiente garanţii pentru asigurarea accesului liber la justiţie, astfel, după efectuarea cercetărilor pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente. În concluzie, din dispoziţiile art. 397-406 din Codul de procedură penală rezultă faptul că este obligatorie sesizarea instanţei de judecată, care, după verificarea probelor existente sau după administrarea de probe noi, se va pronunţa cu privire la temeinicia cererii de revizuire. Anterior modificării dispoziţiilor art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală prin art. XVIII pct. 53 din Legea nr. 202/2010, instanţa de judecată examina cererea de revizuire ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor. În prezent, cererea se examinează în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în cadrul acestor din urmă reglementări, partea interesată se adresează procurorului cu o cerere prin care solicită revizuirea unei hotărâri penale definitive, iar acesta va fi obligat să efectueze o serie de acte de cercetare, care vor fi înaintate împreună cu concluziile sale instanţei competente. Prin art. 403 din acelaşi cod a fost instituită procedura prealabilă a admiterii în principiu, stabilindu-se în alin. 1 că instanţa, pe baza materialului primit de la procuror, examinează, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. Or, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a revizuirii sub aspectul admisibilităţii în principiu, nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac, ci doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia referitoare la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege şi depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cazului de revizuire. Altfel spus, instanţa se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei, ca şi în cazul judecării recuzării sau al strămutării pricinilor. Or, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, „drepturi civile“ şi, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunţat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (Cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y şi Z împotriva Elveţiei (Cererea nr. 6.916/75). Aşadar, cât timp procedura admiterii în principiu nu priveşte însăşi judecarea pe fond a cererii de revizuire - o atare procedură fiind reglementată cu caracter exclusiv în art. 405 din acelaşi Cod -, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se ocupă de fondul cauzelor, de drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci numai de aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor. De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare şi a celor extraordinare de atac, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac. Aceste prevederi constituţionale dau expresie principiului consacrat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că „statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale“. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. În sfârşit, Curtea mai constată că celelalte aspecte învederate de autorul excepţiei referitoare la interpretarea şi aplicarea normelor procedurale privind competenţa sunt atributul exclusiv al instanţei de drept comun. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 401 şi art. 403 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin C. Răuţă în Dosarul nr. 1/753/2011 al Curţii Militare de Apel Bucureşti. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 martie 2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru