DECIZIE Nr.
1366 din 26 octombrie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 215 alin. 1-3 din Codul penal si
art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 823 din 9 decembrie 2010
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Iuliana Nedelcu.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 1-3 din Codul penal şi
art. 3859 alin. 1
pct. 18 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Olariu în
Dosarul nr. 244/45/2009 al Curţii de Apel laşi - Secţia penală şi pentru cauze
cu minori.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
La dosar autorul excepţiei a transmis concluzii scrise
prin care solicită admiterea acesteia.
Cauza fiind în stare de
judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public,
care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 14 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 244/45/2009, Curtea de Apel laşi
- Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 215 alin. 1-3 din Codul
penal şi art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de
procedură penală, excepţie ridicată de Daniel
Olariu.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 215 alin. 1-3 din
Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul internaţionale şi dreptul
intern şi art. 20 referitoare la Tratatele
internaţionale privind drepturile omului, prin raportare la art. 1 din
Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale referitoare la Interzicerea privării de libertate pentru datorii, precum şi ale art. 45 referitoare la Libertatea economică şi
art. 135 alin. (2) lit. a) referitoare la economia României din Constituţie,
deoarece se incriminează fapte ce ţin de activitatea comercială.
Dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală contravin
prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un
proces echitabil şi art. 24 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului la
apărare, precum şi celor ale art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul la un
proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, deoarece constatarea de fapt este un atribut ce cade
în sarcina exclusivă a instanţei de fond, nefiind supusă controlului instanţei
de recurs. Autorul mai arată că legiuitorul ar fi trebuit să definească ce se
înţelege prin „eroarea gravă de fapt", în caz contrar aflându-ne în
prezenţa arbitrarului, inadmisibil într-un stat de drept.
Curtea de Apel Iaşi -
Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face
trimitere la jurisprudenţa în materie.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru
a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernul şi Avocatul
Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 215 alin. 1-3 din Codul penal - Inşelăciunea şi
art. 3859 alin. 1
pct. 18 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Cazurile în care se poate face recurs, care
au următorul conţinut:
- Art. 215 alin. 1-3 din Codul penal: „Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată
a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de
a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a
pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.
Inşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau
calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă
mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile
privind concursul de infracţiuni.
Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane
cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel
încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat
contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în
alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.";
- Art. 3859 alin. 1
pct. 18 din Codul de procedură penală: „Hotărârile sunt supuse casării în
următoarele cazuri:
18. când s-a comis o eroare gravă de fapt, având
drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de
condamnare;".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său,
din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei
nr. 566 din 27 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 982 din 4
noiembrie 2005, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal, statuând că „înşelăciunea,
în oricare dintre variantele sale, este o infracţiune contra patrimoniului,
constând în înşelarea încrederii participanţilor la raporturile juridice
patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestora. In toate sistemele
de drept înşelăciunea ori escrocheria este o faptă incriminată şi sever
sancţionată. Scopul acestei reglementări este acela de a-i proteja pe cei ce
îşi exercită cu bună-credinţă drepturile şi libertăţile economice, comerciale,
inclusiv pe cele contractuale. Nu poate fi confundată infracţiunea de
înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii contractuale.
[...]
Drept urmare, prin încriminarea ca infracţiune de
înşelăciune a faptei săvârşite prin folosire de nume sau calităţi mincinoase
ori de alte mijloace frauduloase, precum şi a faptei de inducere sau menţinere
în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract,
săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat
sau executat contractul în condiţiile stipulate, textul de lege criticat nu
încalcă prevederile art. 11 si 20 din Legea fundamentală, referitoare la «dreptul internaţional şi dreptul
intern», respectiv, la «tratatele internaţionale privind drepturile omului».
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale
ale art. 45 referitoare la libertatea economică şi ale art. 135 alin. (2) lit.
a) referitoare la asigurarea de către statul român a libertăţii comerţului,
este de observat că, astfel cum rezultă din chiar conţinutul textului criticat,
elementul material al infracţiunii de înşelăciune are drept premisă o acţiune
şi, respectiv, o omisiune, care induce cocontractantul într-o eroare
determinantă la încheierea ori executarea actului. Dacă eroarea nu ar fi
existat, contractul nu s-ar fi încheiat sau executat în condiţiile respective.
Prin urmare, nu poate fi confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea
unei obligaţii contractuale. De aceea, invocarea dispoziţiilor constituţionale
menţionate, precum şi a celor ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 4 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
privitoare la interzicerea privării de libertate pentru datorii, este
nepertinentă".
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi,
de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele
deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, Curtea constată că,
în realitate, autorul excepţiei este nemulţumit nu de conţinutul reglementării,
ci de lipsa din conţinut a anumitor precizări care să permită judecătorului din
recurs să cenzureze constatările de fapt. Rezultă, aşadar, că se critică o
omisiune de reglementare.
Curtea s-a mai pronunţat asupra unor excepţii de
neconstituţionalitate ce vizau omisiuni de reglementare care, ipso facto, nu afectau în mod direct
vreo normă constituţională, statuând în mod constant că jurisdicţia
constituţională nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi
prevederi celor instituite şi, de aceea, critica de neconstituţionalitate cu un
atare obiect este inadmisibilă. Altminteri, un astfel de control ar reprezenta
o ingerinţă în sfera atribuţiilor Parlamentului, care, potrivit art. 61 alin.
(1) teza a doua din Constituţie, este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
1. Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 1-3 din Codul penal,
excepţie ridicată de Daniel Olariu în Dosarul nr. 244/45/2009 al Curţii de Apel
laşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
2. Respinge ca inadmisibilă excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată
de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 octombrie
2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru