Decizia Nr.129 din 07.03.2013

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Tornado Com.“ - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 32.459/3/2010 (579/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.466D/2012.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 356 din 20 martie 2008.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 27 septembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 32.459/3/2010 (579/2012), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, excepţie ridicată de Societatea Comercială Tornado Com. - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren cu destinaţia de spaţiu comercial.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că atribuţia instanţelor judecătoreşti de a stabili conformitatea legilor de naţionalizare a unor imobile cu Constituţia în vigoare la data adoptării acestora, respectiv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la atribuţiile exclusive ale Curţii Constituţionale de a realiza controlul constituţionalităţii legilor, o asemenea atribuţie fiind retroactivă, deoarece nu era reglementată în perioada în care au fost adoptate legile prin care s-au dispus măsuri de naţionalizare a unor bunuri. Mai mult, prin prevederile legale criticate legiuitorul realizează implicit o apreciere a efectelor produse de actele normative de naţionalizare, încălcând în acest mod principiul separaţiei puterilor în stat.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că modalitatea în care sunt determinate condiţiile de a căror îndeplinire depinde apartenenţa unor bunuri la domeniul public sau privat al statului, precum şi modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilităţii titlurilor prin care bunurile respective au fost dobândite, reprezintă o opţiune constituţională a legiuitorului. Se mai arată că prevederile Legii nr. 213/1998 nu sunt retroactive, fiind aplicabile situaţiilor juridice produse după intrarea în vigoare a acestui act normativ, iar dispoziţiile art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ nu fac decât să reglementeze criteriile pe baza cărora instanţele de judecată stabilesc valabilitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea statului, în deplin acord cu principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat. În ceea ce priveşte trimiterea cuprinsă în cadrul prevederilor legale criticate, referitoare la respectarea tratatelor internaţionale la care România era parte, aceasta reprezintă o aplicare a principiului general de drept pacta sunt servanda, astfel încât instanţele se pot raporta la acestea.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că determinarea condiţiilor de a căror îndeplinire depinde apartenenţa bunurilor la domeniul public sau privat al statului constituie opţiunea exclusivă a legiuitorului, la fel ca şi modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilităţii titlurilor prin care bunurile au fost dobândite de către stat. De asemenea, condiţionarea valabilităţii titlului statului de respectarea reglementărilor în vigoare la data preluării nu contravine principiului constituţional al neretroactivităţii legii, întrucât valabilitatea actelor juridice se apreciază întotdeauna în raport cu actele normative în vigoare la data încheierii lor, iar în cazul actelor de preluare cu caracter normativ, valabilitatea acestora se analizează întotdeauna în funcţie de actele normative cu forţă juridică superioară, sub imperiul cărora au intrat în vigoare. În privinţa actelor normative anterioare Constituţiei din 1991, ale căror efecte s-au produs în întregime înainte de intrarea în vigoare a acesteia, se apreciază că acestea nu mai pot fi supuse analizei din perspectiva încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie. Însă, în privinţa actelor normative anterioare actualei Legi fundamentale, ale căror efecte se produc şi după intrarea în vigoare a acesteia, Curtea Constituţională urmează a aprecia dacă, în temeiul art. 154 alin. (1) din Legea fundamentală, acestea mai sunt în vigoare.Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că textul de lege referitor la competenţa instanţelor de judecată de a stabili valabilitatea titlului prin care statul a dobândit bunuri în perioada 1945-1989 este în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti este stabilită prin lege. Mai mult, norma legală criticată nu instituie un control de constituţionalitate, ci reglementează criteriile de care instanţele judecătoreşti trebuie să ţină seama pentru a stabili valabilitatea acestor titluri. De altfel, condiţia constituirii titlului cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat nu însemnă altceva decât raportarea titlului respectiv la ordinea juridică existentă în momentul constituirii lui, iar nu la cerinţele actuale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.În realitate, analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiectul acesteia îl constituie prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, asupra cărora urmează a se pronunţa.Textele de lege criticate au următorul cuprins: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (...)(3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.“În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 20 alin. (2) referitor la prioritatea reglementărilor internaţionale privind drepturile omului mai favorabile faţă de legile interne, art. 125 alin. (3) privind incompatibilităţile funcţiei de judecător, art. 144 referitor la incompatibilităţile funcţiei de judecător al Curţii Constituţionale şi art. 146 privind atribuţiile Curţii Constituţionale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele: Textul de lege criticat a mai format obiect al controlului de constituţionalitate, prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale invocate şi în prezenta cauză, şi cu o motivare identică. Astfel, prin Decizia nr. 356 din 20 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008, Curtea a respins excepţia ca neîntemeiată, statuând că art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 nu contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul neretroactivităţii legilor, întrucât prevederile legii criticate se aplică de către instanţe după intrarea în vigoare a acesteia şi nu produc efecte pentru perioada anterioară. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din aceeaşi lege fixează reperele pe baza cărora instanţele care aplică Legea nr. 213/1998 trebuie să stabilească valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea statului. Referirea pe care o face textul la tratatele internaţionale la care România era parte nu are semnificaţia aplicării retroactive a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, ci corespunde principiului pacta sunt servanda, care era recunoscut şi în regimul anterior. Aceasta nu înseamnă însă că actele autorităţilor statului din acea perioadă nu trebuie examinate şi apreciate şi prin prisma tratatelor internaţionale la care statul era parte şi pe care era obligat să le respecte, ca urmare a ratificării acestora. S-a mai arătat, în decizia anterior citată, că modul în care sunt determinate condiţiile de îndeplinirea cărora depinde apartenenţa bunurilor la domeniul public sau privat al statului, precum şi modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilităţii titlurilor prin care bunurile au fost dobândite reprezintă o opţiune a legiuitorului, astfel încât este constituţională soluţia legislativă potrivit căreia bunurile care nu au intrat „în temeiul unui titlu valabil“ în proprietatea statului să nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului, putând astfel să fie revendicate. Curtea Constituţională a mai constatat că precizarea cuprinsă la alin. (3) al art. 6 din Legea nr. 213/1998, referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului prin care statul a dobândit bunuri în perioada 1945-1989, este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale potrivit cărora competenţa instanţelor de judecată este stabilită de lege. De asemenea, Curtea a constatat că este neîntemeiată şi critica potrivit căreia prevederile de lege ce fac obiectul excepţiei încalcă dispoziţiile art. 146 din Constituţie, deoarece acest text de lege nu instituie un control de constituţionalitate cu privire la acte normative adoptate anterior Constituţiei din 1991, ci doar instituie criterii de care instanţele judecătoreşti trebuie să ţină seama, conform principiului tempus regit actum, pentru stabilirea valabilităţii titlurilor. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, statuând că acestea sunt constituţionale (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 1.338 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 11 februarie 2009, nr. 48 din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 5 martie 2009, sau nr. 288 din 3 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 8 aprilie 2009). Întrucât în prezenta cauză nu au fost relevate elemente noi, de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţiile pronunţate în deciziile anterior citate, cât şi considerentele pe care acestea s-au întemeiat sunt valabile şi în prezenta cauză. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 125 alin. (3) privind incompatibilităţile funcţiei de judecător şi art. 144 referitor la incompatibilităţile funcţiei de judecător al Curţii Constituţionale, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauză, întrucât, prin conţinutul lor normativ, acestea nu au legătură cu dispoziţiile legale ce formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Tornado Com.“ - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 32.459/3/2010 (579/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 martie 2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Irina Loredana Gulie