Decizia Nr.1208 din 20.09.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 pct. 1 lit. a), pct. 6 şi pct. 12, art. 8 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (1) şi art. 33 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Manole Construct Proiect“ - S.R.L. din Constanţa în Dosarul nr. 6.591/118/2009 al Tribunalului Constanţa - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.192D/2010.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 13 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 6.591/118/2009, Tribunalul Constanţa - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 pct. 1 lit. a), pct. 6 şi pct. 12, art. 8 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (1) şi art. 33 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Manole Construct Proiect“ - S.R.L. din Constanţa într-o cauză având ca obiect deschidere procedură insolvenţă.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale ale art. 3 pct. 1 lit. a), pct. 6 şi pct. 12, art. 8 alin. (1) şi (2) şi art. 33 alin. (2) teza a doua sunt neconstituţionale deoarece, pe de o parte, restrâng dreptul debitorului de a solicita reorganizarea judiciară, ceea ce conduce practic la dispariţia totală a acestuia, iar, pe de altă parte, instituie prezumţii, cu consecinţa răsturnării sarcinii probei, aceasta aparţinând debitorului; astfel se încalcă egalitatea în faţa legii şi se îngrădeşte accesul liber la justiţie.În privinţa neconstituţionalităţii art. 32 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 autorul excepţiei arată că judecătorul-sindic dispune prin încheiere deschiderea procedurii insolvenţei, care se notifică tuturor creditorilor, iar creditorii pot face opoziţie, care se soluţionează printr-o singură hotărâre de judecătorul-sindic, după citarea părţilor. Opoziţia introdusă de creditori la deschiderea procedurii poate fi calificată ca o cale de atac împotriva încheierii de deschidere a procedurii asupra căreia se pronunţă tot judecătorul-sindic, or prin aceasta se încalcă art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, nefiind firesc ca aceeaşi instanţă, respectiv judecătorul-sindic, să se pronunţe asupra întregului proces de deschidere a procedurii, asupra opoziţiilor formulate, precum şi asupra tuturor cererilor ulterioare.Tribunalul Constanţa - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 pct. 1 lit. a), pct. 6 şi pct. 12, art. 8 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (1) şi art. 33 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, care, în forma indicată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, aveau următorul conţinut:– Art. 3 pct. 1 lit. a), pct. 6 şi pct. 12:În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: 1. insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile: a)insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori;[...] 6. prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile; [...] 12. cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, este de 30.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie;“; – Art. 8 alin. (1) şi (2):
(1) Curtea de apel va fi instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic în temeiul art. 11.(2) Termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.“; – Art. 32 alin. (1):
(1) Dacă cererea debitorului corespunde condiţiilor prevăzute la art. 27, judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii generale, iar dacă prin declaraţia făcută conform art. 28 alin. (1) lit. h) debitorul îşi arată intenţia de a intra în procedura simplificată sau nu depune documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a)-f) şi h) la termenul prevăzut la art. 28 alin. (2) ori se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 1 alin. (2), judecătorul va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii simplificate.“; – Art. 33 alin. (2) teza a doua:
(2) În termen de 10 zile de la primirea copiei, debitorul trebuie fie să conteste, fie să recunoască existenţa stării de insolvenţă. Dacă debitorul contestă starea de insolvenţă, iar contestaţia sa este ulterior respinsă, el nu va mai avea dreptul să solicite reorganizarea judiciară. Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 44 alin. (2) privind dreptul de proprietate privată şi art. 135 alin. (2) lit. a) privind asigurarea libertăţii comerţului din Constituţie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele: I. Autorul excepţiei susţine neconstituţionalitatea textelor art. 3 pct. 1 lit. a), pct. 6 şi pct. 12 şi art. 8 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 în forma avută de aceste texte anterior modificării aduse acestora prin art. I pct. 1, 2 şi, respectiv, pct. 12 din Legea nr. 169/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 21 iulie 2010. Având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a analiza pe fond textul în forma anterioară modificării, întrucât acesta este incident şi produce efecte juridice în litigiul aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. II. Curtea constată că s-a pronunţat în numeroase cazuri asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 pct. 1 lit. a), pct. 6 şi pct. 12, art. 8 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (1), precum şi art. 33 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, prin raportare la aceleaşi prevederi din Legea fundamentală, soluţia adoptată de Curte fiind de respingere a criticilor, ca neîntemeiate. Astfel, prin Decizia nr. 1.138 din 4 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte art. 3 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006, acesta instituie, într-adevăr, o prezumţie de insolvenţă pentru comerciantul debitor care nu stinge o datorie exigibilă după 30 de zile de la scadenţă. Instituirea acestei prezumţii, cu consecinţa răsturnării probei în sarcina debitorului, este justificată însă de necesitatea asigurării celerităţii în desfăşurarea procedurii insolvenţei, principiu recunoscut pentru desfăşurarea raporturilor de drept comercial, precum şi de nevoia de a se evita obligaţia creditorului de a dovedi starea de insolvenţă, fapt ce ar fi imposibil în condiţiile în care acesta nu are acces la documentele debitorului şi la datele privind disponibilităţile băneşti ale acestuia. Totodată, în ceea ce priveşte critica art. 3 pct. 6 şi 12 din Legea nr. 85/2006, prin Decizia nr. 583 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 18 august 2011, Curtea a reţinut că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul se bucură de atributul exclusiv de a stabili normele privind procedura de judecată, putând institui prevederi speciale în vederea reglementării unor situaţii deosebite. O situaţie deosebită o reprezintă şi starea de insolvenţa cauzată de culpa debitorului constând în neplata unei creanţe certe, lichide şi exigibile, având un anumit cuantum, într-un termen de 30 de zile, care, sub imperiul celerităţii specifice soluţionării raporturilor comerciale, a impus adoptarea unei proceduri speciale ce are drept scop protejarea patrimoniului debitorului şi reîntregirea acestuia, în cazurile în care a fost diminuat prin acte juridice frauduloase, urmărind, în acelaşi timp, valorificarea cu eficienţă sporită a activelor debitorului, în vederea satisfacerii într-o măsură cât mai mare a creanţelor creditorilor. Acest mod de reglementare este în perfect acord cu principiul constituţional al egalităţii în drepturi, care, după cum s-a statuat în numeroase rânduri în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nu presupune omogenitate, astfel încât situaţii diferite justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat. Prin Decizia nr. 786 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 85/2006. Cu acel prilej, a reţinut că prevederile referitoare la competenţa tribunalelor prin judecătorul-sindic, ca primă instanţă, şi a curţilor de apel pentru judecarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul-sindic au fost stabilite prin lege, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, iar nu prin încălcarea acestora. Curtea a mai reţinut că opţiunea legiuitorului pentru stabilirea competenţei curţilor de apel în soluţionarea recursurilor a fost determinată de faptul că acestea sunt instanţele imediat superioare în grad tribunalelor în cadrul cărora funcţionează judecătorul-sindic. De altfel, nicio dispoziţie constituţională şi niciun instrument juridic internaţional nu stabilesc câte grade de jurisdicţie şi câte căi de atac trebuie să existe pentru înfăptuirea justiţiei în diferite categorii de cauze, astfel încât existenţa numai a unei singure căi de atac nu aduce nicio atingere dreptului de acces liber la justiţie. În considerarea acestui aspect, Curtea a constatat că art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale presupune doar existenţa posibilităţii efective de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157) şi, în consecinţă, „nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003). Cu privire la critica de constituţionalitate raportată la art. 44 alin. (2) din Constituţie, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 78 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 16 februarie 2007, că principiul ocrotirii în mod egal prin lege a proprietăţii private se aplică atât în privinţa proprietăţii debitorului, cât şi în privinţa proprietăţii creditorilor, inclusiv a creanţelor acestora din urmă. Astfel, creditorul este îndreptăţit să acţioneze pe orice cale legală pentru valorificarea creanţelor sale, iar debitorul, dacă în realitate nu este în insolvenţă, îşi poate lichida oricând datoria, prevenind deschiderea ori determinând închiderea procedurii insolvenţei. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, Curtea a statuat prin Decizia nr. 78 din 8 februarie 2007, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate au ca scop, ca de altfel întreaga procedură instituită prin Legea nr. 85/2006, acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă şi, în acelaşi timp, pe un plan mai general, asanarea mediului comercial, ceea ce corespunde obligaţiei statului înscrise în art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie. Specificul procedurii a impus adoptarea unor reguli de procedură speciale, care derogă de la normele dreptului comun, stabilirea acestora constituind atributul exclusiv al legiuitorului, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 639 din 17 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 657 din 15 septembrie 2011, că aceasta are în vedere, de fapt, doar interzicerea dreptului debitorului de a mai solicita reorganizarea judiciară după ce anterior a contestat existenţa stării de insolvenţă, iar contestaţia i-a fost respinsă. În legătură cu aceasta, Curtea a reţinut că garantarea libertăţii economice trebuie să aibă loc în mod egal pentru toţi cei care desfăşoară o activitate economică. Astfel, garantarea drepturilor comercianţilor debitori nu poate aduce prejudicii drepturilor creditorilor. Prin urmare, limitarea exerciţiului unor drepturi ale debitorilor care nu şi-au exercitat voluntar obligaţiile de plată apare ca justificată cu prilejul desfăşurării procedurii insolvenţei, ce urmăreşte tocmai acoperirea pasivului acestora prin satisfacerea creanţelor creditorilor. Curtea a mai arătat că restrângerea anumitor drepturi ale debitorului nu duce însă la dispariţia totală a acelor drepturi. Astfel, debitorul are posibilitatea de a opta între acceptarea soluţiei cu privire la deschiderea procedurii insolvenţei şi propunerea unui plan de reorganizare sau contestarea soluţiei de deschidere a procedurii insolvenţei, contestare care însă nu trebuie să tindă spre o simplă tergiversare a cauzei. În plus, chiar dacă va fi respinsă contestaţia, un plan de reorganizare va putea fi propus de administratorul-judiciar sau de către creditori. Prin urmare, Curtea a concluzionat că legea pune la dispoziţie mai multe căi prin care debitorul îşi poate valorifica drepturile sale, inclusiv prin exercitarea accesului liber la justiţie. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 32 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, Curtea reţine că opoziţia la deschiderea procedurii introdusă de creditori nu poate fi calificată ca fiind o cale de atac împotriva încheierii de deschidere a procedurii generale sau simplificate prevăzute de lege. Posibilitatea introducerii unei opoziţii este doar o parte componentă a întregului mecanism de declanşare a deschiderii procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006. De altfel, art. 11 alin. (1) lit. a) din lege prevede că una dintre atribuţiile judecătorului-sindic este „pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii“, iar art. 12 din lege statuează că „Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate separat cu recurs“. În acest sens a fost pronunţată şi Decizia nr. 585 din 19 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 7 noiembrie 2006. Procedura reglementată de Legea nr. 85/2006 poate fi considerată deschisă ori refuzată numai când judecătorul-sindic hotărăşte în privinţa opoziţiilor formulate de creditori. Or, Curtea reţine că numai hotărârea prin care judecătorul-sindic se pronunţă asupra opoziţiilor este supusă căii de atac a recursului. Controlul judecătoresc exercitat de judecătorul-sindic este limitat la activitatea administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului, precum şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Distinct de cele arătate, Curtea constată că hotărârile judecătorului-sindic pronunţate în temeiul art. 11 pot forma obiectul recursului ce va fi judecat de curtea de apel, potrivit art. 8 alin. (1) din lege, ceea ce asigură existenţa unui control judiciar asupra hotărârilor judecătorului-sindic. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 pct. 1 lit. a), pct. 6 şi pct. 12, art. 8 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (1) şi art. 33 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Manole Construct Proiect“ - S.R.L. din Constanţa în Dosarul nr. 6.591/118/2009 al Tribunalului Constanţa - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 septembrie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Andreea Costin