Decizia Nr.1162 din 15.09.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. 3 şi art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Generali“ - S.A. din Bucureşti (fostă ARDAF) în Dosarul nr. 46.590./3/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a comercială care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.361D/2010.La apelul nominal se prezintă, pentru partea Societatea Comercială „Generali România“ - S.A. (fostă ARDAF), doamna avocat Maria Ursaciuc, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, lipsind cealaltă parte, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantul părţii prezente, care depune concluzii scrise, solicitând admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.Reprezentantul Ministerului Public, menţionând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 310 din 3 martie 2011, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 23 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 46.590./3/2007, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a comercială a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. 3 şi art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă.Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Generali“ - S.A. din Bucureşti (fostă ARDAF) într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de recurs.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care instituie un termen de recurs foarte scurt, de 5 zile de la pronunţare, şi sancţionează cu nulitatea un recurs care nu este motivat în acest termen. Practic, prin instituirea acestui termen, nu există un interval suficient de timp pentru ca partea care declară recurs să-şi poată exercita în mod efectiv dreptul la apărare, în condiţiile în care nu cunoaşte motivarea instanţei care şi-a declinat competenţa. În această situaţie, partea care nu cunoaşte ceea ce ar trebui să combată este grav prejudiciată, fiind privată atât de dreptul la apărare, cât şi de cel al unui proces echitabil.De asemenea, autorul excepţiei apreciază că prin instituirea obligaţiei de a motiva recursul în termen de doar 5 zile de la data pronunţării hotărârii, fără a se acorda posibilitatea reală de a afla conţinutul respectivei hotărâri, sub sancţiunea anulării acelui recurs, este restrâns dreptul părţii de a se adresa instanţei de control judiciar prin exercitarea căilor de atac.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi Avocatul Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile reprezentantului părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 158 alin. 3 şi art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut:– Art. 158 alin. 3: „Dacă instanţa se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a devenit irevocabilă.“

– Art. 306 alin. 1: „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alineatul 2“.Ulterior sesizării Curţii, prevederile art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, şi au în prezent următorul conţinut: „Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.“ Potrivit art. XXII alin. (1) şi (2) din Legea nr. 202/2010, „(1) Procesele în materie civilă în curs de judecată la data schimbării, potrivit prevederilor prezentei legi, a competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe. În caz de desfiinţare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile prezentei legi privitoare la competenţă sunt aplicabile. (2) Dispoziţiile art. 20, art. 105 alin. 1, art. 129 alin. 5 şi 5¹ art. 136, art. 158 alin. 3, art. 159, art. 159¹ art. 281^2a, art. 297 alin. 1, art. 304 pct. 3, art. 312 alin. 6¹, art. 315 alin. 3¹, precum şi ale art. 329-330⁷ din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi“.Având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011 şi dispoziţiile art. XXII alin. (1) şi (2) din Legea nr. 202/2010, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate sunt aplicabile raportului juridic stabilit în cauza de faţă, astfel încât urmează să verifice constituţionalitatea prevederilor criticate în forma avută la data încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare şi art. 53 alin. (1) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt considerate a fi încălcate şi prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la critici similare, constatând că acestea sunt constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 920*) din 7 iulie 2011, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, şi prin Decizia nr. 1.138 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 5 noiembrie 2010, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 158 din Codul de procedură civilă, instanţa de judecată se pronunţă asupra problemelor privind competenţa ei de judecată, în situaţia în care, în cadrul judecării litigiului cu care a fost învestită, se pun în discuţie astfel de aspecte. Asupra excepţiei de necompetenţă, instanţa se pronunţă înainte de a se aborda fondul litigiului şi înainte de a se soluţiona alte excepţii, după caz, printr-o încheiere, dacă se declară competentă, sau printr-o altă hotărâre, dacă instanţa se declară necompetentă. Textul de lege criticat de autorul excepţiei, respectiv art. 158 alin. 3 din Codul de procedură civilă, are în vedere cea de-a doua ipoteză, şi anume admiterea excepţiei de necompetenţă şi implicit declinarea competenţei instanţei de judecată. Având în vedere cele de mai sus, este evident faptul că singurul motiv pe care instanţa îl poate reţine în hotărârea de declinare este propria necompetenţă materială, personală sau teritorială. De asemenea, Curtea a constatat că instanţa de judecată, dând expresie dreptului la apărare şi principiului contradictorialităţii, este obligată să pună în discuţia prealabilă a părţilor excepţia de necompetenţă, discuţie ce are loc în prezenţa acestora sau chiar în lipsa lor, dar când toate părţile au fost legal citate. Aşa fiind, Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei potrivit căreia partea interesată nu are posibilitatea cunoaşterii motivelor hotărârii de declinare a competenţei pe care urmează să o atace şi, ca urmare, declararea nulităţii recursului promovat. De asemenea, prin Decizia nr. 246 din 4 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 14 aprilie 2008, Curtea a mai statuat că hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă se poate ataca separat cu recurs, întrucât această hotărâre are caracter de dezînvestire. Stabilirea unui termen derogatoriu mai scurt şi care curge de la data pronunţării hotărârii, pentru declararea recursului, s-a impus pentru că soluţionarea incidentului privind competenţa instanţei ţine pe loc judecarea fondului litigiului. Niciuna dintre părţi nu este împiedicată în exercitarea căii de atac în acest termen, având în vedere că acestea, chiar dacă nu sunt prezente în urma îndeplinirii procedurii legale de citare, cunosc termenul de judecată şi depinde doar de diligenţa lor aflarea soluţiei şi declararea recursului. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunţat, prin raportare la art. 21 şi art. 24 din Constituţie, prin Decizia nr. 893 din 16 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 22 iulie 2009, constatând că sunt constituţionale. Cu acest prilej, Curtea a statuat, în esenţă, că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului în substanţa sa sau principiilor şi textelor constituţionale de referinţă. Astfel, Curtea de la Strasbourg, în Cauza Beles şi alţii contra Cehiei din 12 noiembrie 2002, a constatat că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut şi se pretează la limitări implicit admise, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unui recurs, având în vedere că presupune reglementarea din partea statului, care se bucură, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. *) Decizia nr. 920/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011. Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 158 alin. 3 şi art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Generali“ - S.A. din Bucureşti (fostă ARDAF) în Dosarul nr. 46.590./3/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a comercială. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 septembrie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Fabian Niculae