DECIZIE Nr.
1096 din 15 octombrie 2008
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor capitolului II „Dispozitii speciale"
sectiunea a VI-a „Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii"
(art. 16-25) din Ordonanta Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si
sanctionarea tuturor formelor de discriminare
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 795 din 27 noiembrie 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar
-judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskâs Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Ion Tiucă - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului II „Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a „Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării" (art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr.
137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare,
excepţie ridicată de Societatea Comercială „Alro" - S.A. din Slatina în
Dosarul nr. 5.512/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de
9 octombrie 2008 şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având
nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 14
octombrie 2008 şi, ulterior, 15 octombrie 2008.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 3 aprilie 2008, pronunţată în
Dosarul nr. 5.512/2/2007, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor capitolului II „Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a „Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării" (art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr.
137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială
„Alro" - S.A. din Slatina cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate
împotriva Hotărârii nr. 158 din 31 mai 2007 emise de Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării, prin care autorul excepţiei a fost sancţionat cu
avertisment.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul excepţiei arată, în esenţă, că textele de lege criticate
contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (4), art. 126 alin. (5) şi art. 21 alin.
(3) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, un prim aspect de
neconstituţionalitate priveşte natura juridică a Consiliului Naţional pentru
Combaterea Discriminării. Intrucât consideră că art. 16 din Ordonanţa
Guvernului nr. 137/2000 nu conţine criterii suficiente pentru a determina
natura juridică a acestei autorităţi, autorul excepţiei se raportează la
prevederile art. 19 din acelaşi act normativ, care stabileşte atribuţiile
Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Astfel, ajunge la
concluzia că „investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare" reprezintă
atribuţii cu caracter jurisdicţional. In acest sens, făcând referire la
criteriile reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 51/2008, arată
următoarele:
- Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
pronunţă, în urma parcurgerii unei proceduri jurisdicţionale, acte cu forţă
juridică echivalentă hotărârilor judecătoreşti, argument susţinut de faptul că,
potrivit dispoziţiilor de lege criticate, în cursul acestei proceduri părţile
sunt citate, sunt administrate probe, există o dezbatere contradictorie, se
deliberează în secret asupra hotărârii, iar hotărârea se ia prin votul
membrilor Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea
Discriminării, se comunică părţilor şi poate fi atacată la instanţa de contencios
administrativ;
- Faptele asupra cărora se pronunţă Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării sunt fapte de încălcare a drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale;
- Faptele respective se înscriu în premisele
răspunderii morale şi juridice. In consecinţă, sancţiunile aplicate de
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au efecte cu privire la
drepturile patrimoniale şi morale ale celor investigaţi. Totodată, este
angajată şi răspunderea juridică civilă a persoanei găsite vinovată de
discriminare. Astfel, hotărârea Consiliului are autoritate de lucru judecat cât
priveşte fapta ilicită, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia.
Jurisdicţia exercitată de Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării nu este o jurisdicţie specială administrativă,
potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, întrucât:
- nu este independentă faţă de celelalte puteri ale
statului, fiind sub controlul Parlamentului;
- nu este imparţială, deoarece, pe de o parte, nu este
independentă faţă de Parlament, iar, pe de altă parte, are atât atribuţii de
anchetă, cât şi de judecată;
- este obligatorie având în vedere posibilitatea
Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de a se sesiza din oficiu.
In acelaşi timp, arată că acest organ nu poate fi
considerat ca făcând parte din categoria instanţelor judecătoreşti, prevăzute
de art. 126 din Constituţie, întrucât nu este reglementat printr-o lege
organică, Legea nr. 48/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
137/2002 fiind o lege ordinară.
In concluzie, autorul excepţiei arată că, în realitate,
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării reprezintă o instanţă
extraordinară, ale cărei înfiinţare şi funcţionare sunt expres interzise de
art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (5) din Constituţie.
Un al doilea aspect pus în discuţie de autorul
excepţiei are în vedere faptul că, în activitatea jurisdicţională pe care o
desfăşoară, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu întruneşte
garanţiile necesare unui proces echitabil, prevăzute de art. 6 paragraful 1
coroborat cu art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Astfel, arată că prima condiţie pe care trebuie să o
îndeplinească un „tribunal" este aceea ca el să fie stabilit de lege. Or,
efectul Ordonatei Guvernului nr. 137/2000 este acela al înfiinţării unei
instanţe cu caracter extraordinar.
O a doua condiţie este aceea ca tribunalul să fie
independent, or, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este
subordonat Parlamentului, prin modul de numire a membrilor şi prin obligaţia de
a prezenta anual Parlamentului un raport de activitate spre a fi dezbătut şi
aprobat.
In sfârşit, a treia condiţie este ca organul cu
atribuţii jurisdicţionale să fie imparţial, cerinţă ce nu este, de asemenea,
respectată, având în vedere subordonarea faţă de Parlament.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a
contencios administrativ şi fiscal consideră că
textele de lege criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale
invocate de autorul excepţiei. In acest sens, arată că activitatea desfăşurată
de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este o activitate
administrativ-jurisdicţională specială, în sensul art. 2 alin. (1) lit. e) din
Legea nr. 554/2004, iar nu o jurisdicţie extraordinară, interzisă de art. 126
alin. (5) din Constituţie. De asemenea, consideră că nu pot fi reţinute nici
argumentele privind nerespectarea condiţiilor unui proces echitabil, de vreme
ce părţile interesate au acces neîngrădit la justiţie, putând contesta hotărârea
Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării la
instanţa competentă, potrivit art. 20 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.
Această instanţă va realiza un control deplin de legalitate şi de jurisdicţie,
verificând legalitatea hotărârilor emise în baza Ordonanţei Guvernului nr.
137/2000 şi a actelor care au stat la baza emiterii acestora.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că textele de lege criticate sunt constituţionale. In acest sens, arată că nu
poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 alin.
(3), art. 126 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, atât timp cât, potrivit art. 20 alin. (9) din Ordonanţa
Guvernului nr. 137/2000, hotărârile Consiliului Naţional pentru Combaterea
Discriminării pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, potrivit
legii. Din această perspectivă reiese şi faptul că aceste hotărâri pot fi
asimilate actelor administrative. In plus, jurisdicţia Consiliului este o
jurisdicţie facultativă, de vreme ce persoana discriminată se poate adresa
direct instanţei de judecată, fără a fi condiţionată de o sesizare prealabilă a
acestui organism. Rezultă, prin urmare, că prevederile de lege criticate nu
îngrădesc posibilitatea părţilor de a se adresa direct instanţei de judecată,
de a formula apărări, de a propune probe şi de a recurge la căile de atac
prevăzute de lege, aşadar de a se prevala de toate garanţiile procesuale care
condiţionează dreptul la un proces echitabil.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile
părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile capitolului II „Dispoziţii speciale" secţiunea a VI-a „Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării" (art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr.
137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 99 din 8 februarie 2007. Această ordonanţă a fost
aprobată prin Legea nr. 48/2002, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 69 din 31
ianuarie 2002. Textele de lege criticate au următorul conţinut:
- Art. 16: „Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este
autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate
juridică, aflată sub control parlamentar şi totodată garant al respectării şi
aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă
în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte.";
- Art. 17: „In exercitarea
atribuţiilor sale, Consiliul îşi desfăşoară activitatea în mod independent,
fără ca aceasta să fie îngrădită sau influenţată de către alte instituţii ori
autorităţi publice.";
- Art. 18: „(1) Consiliul
este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei
legi în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea
dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin
principiului nediscriminării.
(2) Consiliul elaborează şi aplică politici publice
în materia nediscriminării. In acest sens, Consiliul va consulta autorităţile
publice, organizaţiile neguvernamentale, sindicatele şi alte entităţi legale
care urmăresc protecţia drepturilor omului sau care au un interes legitim în
combaterea discriminării.";
-Art. 19: „(1) In vederea
combaterii faptelor de discriminare, Consiliul îşi exercită atribuţiile în
următoarele domenii:
a) prevenirea faptelor de discriminare;
b) medierea faptelor de discriminare;
c) investigarea, constatarea şi sancţionarea
faptelor de discriminare;
d) monitorizarea cazurilor de discriminare;
e) acordarea de asistenţă
de specialitate victimelor discriminării.
(2)Consiliul îşi exercită competenţele la sesizarea
unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.
(3) Sesizările având ca obiect măsurile legislative
adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din
sistemul bugetar nu intră în competenţa de soluţionare a Consiliului Naţional
pentru Combaterea Discriminării.";
- Art. 20: „(1) Persoana
care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la
data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de
săvârşirea ei.
(2)Consiliul soluţionează sesizarea prin hotărâre a
Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1).
(3) Prin cererea introdusă potrivit alin. (1),
persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea
consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare
discriminării.
(4) Colegiul director al Consiliului dispune
măsurile specifice constatării existenţei discriminării, cu citarea obligatorie
a părţilor. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea
primirii. Neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea sesizării.
(5) Acţiunea de investigare întreprinsă de Colegiul
director se desfăşoară la sediul instituţiei sau în alt loc stabilit de acesta.
(6)Persoana interesată are obligaţia de a dovedi
existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări
directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi
revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. In faţa
Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv
înregistrări audio şi video sau date statistice.
(7)Hotărârea Colegiului director de soluţionare a
unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi
cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele,
domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor,
descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la
baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este
cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita.
(8) Hotărârea se comunică părţilor în termen de 15
zile de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării.
(9) Hotărârea Colegiului director poate fi atacată
la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii.
(10) Hotărârile emise potrivit prevederilor alin.
(2) şi care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu
executoriu.";
- Art. 21: „Prevederile
art. 20 se aplică în mod corespunzător în cazul în care Consiliul investighează
din oficiu fapte sau acte de discriminare.";
- Art. 22: „(1) Consiliul
este condus de un preşedinte cu rang de secretar de stat, ales de membrii
Colegiului director din rândul acestora, pentru un mandat de 5 ani.
Preşedintele este ordonator principal de credite. Preşedintele este ajutat în
activitatea sa de un vicepreşedinte, ales de Colegiul director dintre membrii
acestuia, pentru un mandat de 2 ani şi jumătate.
(2) Raportul anual de activitate al Consiliului se
dezbate şi se aprobă de Parlament. Raportul de activitate se depune la birourile permanente ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului până la data de 15 aprilie a anului următor";
- Art. 23: „(1) Colegiul director
al Consiliului este organ colegial, deliberativ şi decizional, responsabil
pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege.
(2) Colegiul director este compus din 9 membri cu
rang de secretar de stat, propuşi şi numiţi, în şedinţă comună, de cele două
Camere ale Parlamentului.
(3) Poate fi numit membru al Colegiului director
orice cetăţean român care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are studii superioare absolvite cu diplomă de
licenţă;
c) nu are antecedente penale şi se bucură de o bună
reputaţie;
d) are o activitate recunoscută în domeniul
apărării drepturilor omului şi combaterii discriminării;
e) nu a fost agent sau colaborator al poliţiei
politice comuniste;
f) nu a colaborat cu
organele de securitate şi nu a aparţinut acestora.
(4) La numirea membrilor Colegiului director se va
urmări ca minimum două treimi dintre aceştia să fie licenţiaţi în ştiinţe
juridice.
(5) Membrii Colegiului director pot fi revocaţi sau
eliberaţi din funcţie numai în următoarele cazuri:
a) demisie;
b) expirarea duratei mandatului;
c) incapacitate de muncă, potrivit legii;
d) dacă au fost condamnaţi definitiv pentru o faptă
prevăzută de legea penală;
e) dacă nu mai îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (3);
f) la propunerea fundamentală a cel puţin două
treimi din numărul acestora.
(6) In situaţia în care împotriva unui membru al
Colegiului director se pune în mişcare acţiunea penală, acesta se consideră
suspendat de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti. Dacă prin hotărâre se constată nevinovăţia persoanei în cauză,
suspendarea ei din funcţie încetează, este repusă în toate drepturile avute
anterior suspendării şi i se achită drepturile băneşti de care a fost lipsită.
(7) In situaţia prevăzută la alin. (5) lit. d)
calitatea de membru al Colegiului director încetează de drept la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.";
- Art. 24: „(1) Propunerile
nominale pentru Colegiul director se înaintează birourilor permanente ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului în cel mult 30 de zile de la data la care
mandatele au devenit vacante. Propunerile vor fi însoţite de: Curriculum vitae,
cazier judiciar şi declaraţii pe propria răspundere ale candidaţilor, din care
să reiasă că nu se încadrează în prevederile art. 23 alin. (3) lit. e) şi f).
(2)Birourile permanente ale celor două Camere ale
Parlamentului publică pe paginile lor de internet candidaturile depuse şi
înaintează propunerile comisiilor permanente de specialitate, în vederea
audierii candidaţilor în şedinţă comună. In termen de 15 zile de la publicarea
candidaturilor se pot depune la comisiile permanente de specialitate obiecţiuni
în scris, argumentate, cu privire la
candidaturile depuse.
(3)In urma audierii candidaţilor, comisiile
permanente de specialitate întocmesc un aviz comun pe care îl prezintă în
şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului.
(4) Candidaturile se aprobă cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor prezenţi.";
- Art. 25: „(1) Membrii Colegiului
director al Consiliului sunt garanţi ai interesului public.
(2)Durata mandatului membrilor Colegiului director
este de 5 ani, iar numirea acestora se face eşalonat, în funcţie de expirarea
mandatelor.
(3) In cazul în care un loc în Colegiul director
devine vacant înaintea expirării mandatului, acesta va fi ocupat de o altă
persoană numită, conform procedurii reglementate de prezenta ordonanţă, pentru
restul de mandat rămas vacant.
(4)Activitatea depusă de membrii Colegiului director
pe perioada exercitării mandatului se consideră vechime în specialitate.
(5)In soluţionarea cazurilor de discriminare,
membrii Colegiului director au calitatea de agent constatator care aplică
sancţiunile pentru contravenţiile stabilite prin prezenta ordonanţă. Aceştia
îşi pot delega calitatea de agent constatator persoanelor din aparatul de lucru
al Consiliului.
(6)La solicitarea preşedintelui, membrii Colegiului
director licenţiaţi în ştiinţe juridice pot reprezenta Consiliul în instanţele
de judecată în cauzele ce privesc fapte de discriminare."
Autorul excepţiei consideră că aceste texte de lege
sunt contrare următoarelor texte din Constituţie: art. 1 alin. (4), care
consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă,
executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, art. 124
privind înfăptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (5), prin care se interzice
înfiinţarea de instanţe extraordinare. In acelaşi timp, autorul excepţiei
consideră că dispoziţiile de lege ce formează obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate nu respectă garanţiile unui proces echitabil, aşa cum
sunt acestea prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că, prin Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, încă nepublicată în
Monitorul Oficial al României, a fost admisă excepţia referitoare la
dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi s-a constatat că
acestea sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că
acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în
cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea
unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi
să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Analizând criticile de neconstituţionalitate, Curtea
reţine că acestea vizează două aspecte: un prim aspect pune în discuţie natura
juridică a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, concluzia
autorului excepţiei fiind că acesta reprezintă o instanţă extraordinară, interzisă
de prevederile art. 126 alin. (5) din Constituţie, în timp ce al doilea aspect
vizează nerespectarea garanţiilor unui proces echitabil în cursul procedurii ce
se desfăşoară în faţa acestei autorităţi, aşa cum sunt acestea prevăzute de
art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
In legătură cu primul aspect referitor la natura
juridică a Consiliului, autorul excepţiei invocă o serie de argumente prin care
demonstrează faptul că, potrivit dispoziţiilor de lege care stabilesc
atribuţiile sale, Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării desfăşoară o activitate jurisdicţională,
fără a fi însă ojurisdicţie specială administrativă, în sensul art. 21 alin.
(4) din Constituţie, ori o instanţă specializată, despre care face vorbire art.
126 alin. (5) din Constituţie.
Prin urmare, problema pe care Curtea Constituţională
este chemată să o soluţioneze cu prioritate are în vedere clarificarea naturii
juridice a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în exercitarea
atribuţiilor sale jurisdicţionale.
Astfel, Curtea reţine că, prin reglementarea iniţială a
Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 431 din 2
septembrie 2000, Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost
conceput ca un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în
subordinea Guvernului. Insă această reglementare a ridicat problema existenţei
unor eventuale presiuni politice asupra Consiliului de natură a afecta neutralitatea
şi autonomia sa în raporturile cu Guvernul şi cu administraţia de stat
subordonată acestuia, cu prilejul activităţii de combatere a discriminării.
Pentru aceste motive, prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 30 august 2003, Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a
fost completată, prevăzându-se că, „în exercitarea atribuţiilor sale,
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îşi desfăşoară activitatea
în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influenţată de către
alte instituţii ori autorităţi publice". Ulterior, în vederea
asigurării unei autonomii reale a Consiliului, prin modificările aduse
Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 prin Legea nr. 324/2006, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 20 iulie 2006, acest organ a fost plasat sub controlul
Parlamentului, control care se limitează la prezentarea unui raport anual cu
privire la activitatea desfăşurată de Consiliu, potrivit competenţelor atribuite
prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Prin urmare, Consiliul îşi exercită
atribuţiile independent, liber de orice influenţă din partea oricărei
instituţii ori autorităţi publice, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (4)
din Legea fundamentală, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului
puterilor în cadrul democraţiei constituţionale.
In continuare, Curtea observă că, potrivit
dispoziţiilor art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării îndeplineşte rolul de „garant al respectării
şi aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispoziţiilor
art. 18 din acelaşi act normativ, „este responsabil cu aplicarea şi
controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate,
precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor
normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării".
Mai departe, art. 19 alin.
(1) lit. c), precum şi art. 20, în ansamblu, reglementează rolul jurisdicţional
al Consiliului, care are ca finalitate „înlăturarea faptelor discriminatorii
şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării".
Concluzia ce se impune este că, prin reglementările
amintite, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca
un organ al administraţiei publice centrale cu atribuţii în prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea şi combaterea
actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituţional fundamental
al egalităţii în drepturi. Imprejurarea că, în soluţionarea cazurilor de
discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agenţi constatatori care aplică
sancţiunile pentru contravenţiile stabilite prin ordonanţă, iar, în vederea
aflării adevărului, aceştia desfăşoară şi o activitate de investigare nu este
de natură a impieta asupra caracterului independent al activităţii Colegiului
director faţă de părţile implicate.
In ceea ce priveşte criticile
invocate de autorul excepţiei, potrivit cărora procedura jurisdicţională nu
garantează părţilor posibilitatea de a fi asistate de un avocat, iar
dezbaterile nu sunt publice, Curtea observă că argumentele legate de modul de
desfăşurare a procedurii şi chiar cele ce ţin de independenţa şi
imparţialitatea actului jurisdicţional pornesc de la cerinţele constituţionale
ale art. 124 şi de la cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la condiţiile unui proces
echitabil. Or, Curtea constată că aceste cerinţe sunt aplicabile în ceea ce
priveşte activitatea instanţelor judecătoreşti, în sensul art. 126 alin. (1)
din Constituţie, sau a unui „tribunal", în sensul convenţiei mai sus amintite, iar nu şi jurisdicţiilor
speciale administrative prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituţie, care nu
se încadrează în categoriile menţionate. Dreptul la un proces echitabil se
consideră însă a fi satisfăcut dacă cei interesaţi au posibilitatea de a se
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi a intereselor lor legitime,
drept consacrat expres la art. 20 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr.
137/2000. In acest sens, merită amintite şi cele statuate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, în Cauza Rekasi contra Ungariei (1996), în care a arătat că, şi în situaţia în care s-ar admite că
dispoziţiile art. 6 sunt aplicabile procedurilor ce au ca obiect „infracţiuni
administrative", un reclamant are dreptul de a „contesta" o decizie
definitivă a unei autorităţi administrative în faţa unui tribunal ce oferă
toate garanţiile acestei dispoziţii; în schimb, nu este necesar ca procedurile
în faţa autorităţilor administrative să fie conforme prevederilor art. 6 din
Convenţie.
In considerarea celor expuse mai
sus, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor supuse controlului de
constituţionalitate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este un
organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, care se bucură de
independenţa necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicţional şi
respectă prevederile constituţionale cuprinse în art. 124 privind înfăptuirea
justiţiei şi art. 126 alin. (5), care interzice înfiinţarea de instanţe
extraordinare.
Cu toate acestea, admiţând caracterul de organ
administrativ-jurisdicţional al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării,
autorul excepţiei pune în discuţie caracterul obligatoriu al procedurii
jurisdicţionale a acestui organ, atunci când acţionează din oficiu, ceea ce ar
contraveni, susţine autorul, dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţie,
potrivit cărora jusrisdicţiile speciale administrative sunt facultative.
Referitor la această critică, instanţa constituţională
reţine că între cele două noţiuni, pretins a fi în contradicţie, sesizarea din
oficiu a instanţei administrativ-jurisdicţionale şi, respectiv, caracterul
facultativ al jurisdicţiei speciale administrative, nu există o identitate a
aspectelor pe care le reglementează.
Curtea observă că jurisdicţia specială administrativă
reprezintă o activitate realizată de un organ de jurisdicţie ce funcţionează în
cadrul unei instituţii a administraţiei publice sau al unor autorităţi
administrative autonome, care se realizează conform procedurii imperative
prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanţelor de judecată, desfăşurată însă
paralel şi separat de aceasta. Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării îşi exercită competenţele la sesizarea unei persoane fizice sau
juridice ori din oficiu. Astfel, legea dă posibilitatea persoanelor fizice sau
juridice, victime ale discriminării, de a sesiza Consiliul, fără a le obliga să
parcurgă procedura administrativ-jurisdicţională, ca procedură prealabilă
sesizării instanţei judecătoreşti.
Cea de-a doua modalitate de declanşare a jurisdicţiei
speciale administrative o constituie sesizarea din
oficiu a Consiliului şi reprezintă expresia
principiului oficialităţii în materie contravenţională. In toate situaţiile în
care organele competente constată în mod direct săvârşirea unor contravenţii
sau află despre acestea prin intermediul mijloacelor de informare în masă,
respectivele organe se sesizează din oficiu.
Săvârşirea unei contravenţii în domeniul reglementat de
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 dă naştere raportului juridic de drept
substanţial care, în conţinutul său, cuprinde dreptul organului constatator,
Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, de a
trage la răspundere contravenţională pe făptuitor şi obligaţia acestuia de a
suporta sancţiunea contravenţională.
Faţă de această modalitate de sesizare, Curtea reţine
că posibilitatea de a desfăşura activitatea jurisdicţională din oficiu este
întemeiată pe rolul activ pe care trebuie să îl îndeplinească Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca autoritate ale cărei obiective şi
sarcini au fost în mod exclusiv orientate către domeniul discriminării, rol
exercitat în vederea aflării adevărului şi prevenirii şi combaterii tuturor actelor de discriminare, aşa
cum Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, prin însuşi titlu, îşi propune ca
finalitate.
Pe de altă parte, Curtea constată că, deşi activitatea
jurisdicţională se declanşează şi din oficiu, desfăşurarea ulterioară a
acesteia este lăsată la dispoziţia persoanei vătămate, care poate să îşi
însuşească sau nu sesizarea Consiliului în privinţa actelor sau faptelor de
discriminare de care este în mod direct afectată. Astfel, ca urmare a
autosesizării Consiliului, acesta va dispune măsurile specifice constatării existenţei discriminării, cu citarea
obligatorie a părţilor şi acordarea dreptului la apărare. In situaţia în care
victima discriminării înţelege să se opună constatării şi sancţionării, speţa
respectivă se soluţionează prin procedura reglementată de art. 19 alin. (1) lit.
b) din ordonanţă, respectiv prin mediere.
In ceea ce priveşte caracterul
facultativ al jurisdicţiei administrative
speciale, Curtea reţine că acesta se manifestă prin posibilitatea persoanei
vătămate de a opta între a-şi valorifica dreptul pe calea administrativ-jurisdicţională
şi formularea unei acţiuni direct în faţa instanţei judecătoreşti, în temeiul
dreptului comun. In aplicarea acestor consideraţii cu valoare de principiu,
dispoziţiile art. 20 alin. (1) din ordonanţa criticată prevăd că „persoana care
se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data
săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea
ei". Or, Curtea nu poate reţine caracterul obligatoriu al acestei
jurisdicţii, întrucât legea nu prevede în sarcina persoanei vătămate obligaţia
de a urma o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă sesizării
instanţei de judecată, ci numai posibilitatea de a opta între cele două căi de
valorificare a dreptului. Dacă în ipoteza prevăzută de art. 20 din ordonanţa
criticată, persoana vătămată şi-a manifestat expres opţiunea pentru declanşarea
procedurii administrativ-jurisdicţionale, şi în situaţia în care Consiliul se
sesizează din oficiu, potrivit art. 21 din ordonanţă, victima discriminării îşi
prezervă dreptul de opţiune, nefiind obligată să parcurgă procedura
administrativ-jurisdicţională deja iniţiată.
Astfel, caracterul facultativ al jurisdicţiei
administrative speciale ar fi venit în contradicţie cu caracterul obligatoriu
al unei asemenea proceduri, în ipoteza în care s-ar fi constatat că legea
prevedea parcurgerea obligatorie a acesteia anterior procedurii judecătoreşti,
iar nu cu sesizarea din oficiu a instanţei administrativ-jurisdicţionale. Prin
urmare, Curtea constată că nu există nicio neconcordanţă între procedura
reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 şi dispoziţiile
constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (4), invocate de autorul excepţiei în
susţinerile criticilor sale.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate
de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor capitolului II „Dispoziţii
speciale" secţiunea a VI-a „Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării" (art. 16-25) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicată
de Societatea Comercială „Alro" - S.A. din Slatina în Dosarul nr.
5.512/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios
administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general
obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 octombrie
2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu