Decizia Nr.105 din 25.02.2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 388 din 20 mai 2016

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2.423/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.509D/2015.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Acesta susţine că dispoziţiile criticate reprezintă o materializare a principiilor consacrate în art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală. Instituirea unor reguli diferite de procedură de către legiuitor chiar sub aspectul exercitării căilor de atac este justificată atunci când este determinată de existenţa unor situaţii diferite. Or, în cauză ipoteza în care se pronunţă hotărâri pe fondul cauzei ca urmare a exercitării unor căi ordinare de atac este diferită de ipoteza în care se pronunţă hotărâri pe fondul cauzei ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac. Prin exceptarea hotărârilor pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire de la exercitarea recursului în casaţie, legiuitorul a dorit să limiteze posibilitatea utilizării căilor extraordinare de atac, cu scopul salvgardării autorităţii de lucru judecat. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din data de 7 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.423/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu ocazia soluţionării unui recurs în casaţie.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prin dispoziţiile de lege criticate se creează în mod superficial şi discriminatoriu o diferenţă între situaţia în care, în urma judecării în apel a cauzei, se poate exercita calea de atac a recursului în casaţie, motivat de greşita dispunere a soluţiei de încetare a procesului penal de către instanţa de apel, şi situaţia în care cauza a fost rejudecată în apel în baza admiterii în principiu a unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 şi următoarele din Codul de procedură penală sau pe dispoziţiile art. 465 din acelaşi cod, situaţie când nu se poate exercita calea de atac a recursului în casaţie. În prima situaţie invocată, Ministerul Public poate exercita recursul în casaţie în vederea corectării în favoarea/defavoarea inculpatului a cuantumului unei pedepse nelegale stabilite de instanţa de apel, pe când în cea de-a doua situaţie acest lucru nu mai este posibil. Apreciază că există o egalitate juridică între cele două situaţii, astfel încât şi tratamentul juridic ar trebui să fie identic, restrângerea exercitării căii de atac a recursului în casaţie în cea de-a doua ipoteză fiind neconstituţională. Potrivit încheierii de sesizare, reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut în faţa instanţei de judecată că faţă de unele persoane care sunt judecate în calea de atac a apelului şi faţă de care hotărârea rămâne definitivă, procurorul, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii, poate să procedeze la apărarea ordinii de drept şi poate să solicite îndreptarea nelegalităţii comise de instanţă. Spre deosebire de această situaţie, Ministerul Public nu îşi poate îndeplini rolul constituţional în cazul în care este vorba de persoane faţă de care s-au comis aceleaşi erori judiciare, care au fost judecate tot în apel, dar în urma admiterii unei căi extraordinare de atac, cum este revizuirea. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de „recurs în casaţie", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Limitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu vine în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale şi cu cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată, în continuare, că, faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, legea impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casaţie şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt, acestea putând constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Având în vedere cele expuse, în raport şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia criticilor ce au vizat încălcarea accesului la justiţie, a dreptului la un proces echitabil, precum şi a dreptului la un recurs efectiv, instanţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.7. În continuare, referitor la invocarea prevederilor constituţionale ale art. 16, instanţa invocă considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 decembrie 2013, apreciind că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta fiind sensul art. 129 din Constituţie. Susţine că în lumina acestei norme constituţionale trebuie privită şi critica privind presupusa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, în raport cu prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, arată că prin enumerarea limitativă a hotărârilor care nu pot fi supuse căii extraordinare de atac a recursului în casaţie legiuitorul nu a intenţionat să îngrădească nici accesul liber la justiţie ori dreptul la un recurs efectiv şi nici caracterul unic, imparţial şi egal pentru toţi cetăţenii al justiţiei. În final, instanţa face referire la Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015 prin care Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, text care, de asemenea, prevede o categorie de hotărâri care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că noul Cod de procedură penală reconfigurează calea de atac a recursului, transformând-o întro veritabilă cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai împotriva anumitor hotărâri şi numai pentru motive ce ţin de conformitatea hotărârilor cu regulile de drept aplicabile. În continuare, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, susţine că art. 129 din Legea fundamentală lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, permiţându-i acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătoreşti. În ceea ce priveşte invocarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, arată că acest principiu, transpus în domeniul condiţiilor de exercitare a căilor de atac, presupune ca împotriva unei anumite hotărâri judecătoreşti părţile să aibă deschise aceleaşi căi de atac, în aceleaşi condiţii şi pentru aceleaşi motive, iar nu ca toate hotărârile judecătoreşti - indiferent de domeniul în care sunt pronunţate, de instanţele de la care emană şi de caracterul lor - să fie supuse aceloraşi căi de atac.10. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că normele supuse controlului de constituţionalitate sunt aplicabile în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, în sensul că nici procurorul, nici părţile nu pot ataca cu recurs în casaţie hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire. Împrejurarea că, în urma judecării în apel a cauzei, procurorul poate formula recurs în casaţie motivat de greşita dispunere a soluţiei de încetare a procesului penal de către instanţa de apel, nu constituie o situaţie identică cu cea în care cauza a fost rejudecată în apel în baza admiterii în principiu a unei cereri de revizuire. Arată, în continuare, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac exercitată numai împotriva unor hotărâri definitive, după parcurgerea judecăţii în primă instanţă şi în apel, acesta din urmă fiind o cale de atac integral devolutivă, care, împreună cu judecata de fond a cauzei, asigură toate exigenţele constituţionale şi convenţionale în materia gradelor de jurisdicţie. Prevederile criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, fiind concretizarea la nivelul legii a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 129. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: a) hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire;".14. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, potrivit noii reglementări procesual penale, recursul a devenit o cale de atac extraordinară, sub denumirea de recurs în casaţie, ce are ca scop, potrivit art. 433 din Codul de procedură penală, verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi îndreptarea erorilor de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, spre deosebire de reglementarea căii de atac a recursului în Codul de procedură penală din 1968, care era o cale de atac preponderent de reformare, fiind o cale de atac de anulare doar atunci când instanţa de recurs desfiinţa hotărârea atacată fără a dispune rejudecarea cauzei sau dispunea trimiterea spre rejudecare la o altă instanţă, în concepţia noii reglementări, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac exclusiv de anulare. În acelaşi sens, Curtea, prin Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 10 august 2015, a reţinut că, spre deosebire de contestaţia în anulare care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.16. Sub aspectul hotărârilor care pot fi supuse acestei căi de atac, Curtea observă că, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Sfera hotărârilor definitive care pot face obiectul căii de atac a recursului în casaţie este limitată de alin. (2) al art. 434, la lit. a) al acestui alineat, menţionându-se hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire.17. În contextul concret al cauzei de faţă, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în cadrul unui recurs în casaţie formulat împotriva unei hotărâri definitive pronunţate ca urmare a rejudecării cauzei după admiterea în principiu a unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 465 din Codul de procedură penală. Potrivit acestuia din urmă, hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.18. Referitor la acest aspect, Curtea observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând dispoziţiile art. 465 din Codul de procedură penală, a reţinut, prin Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 6 martie 2015, că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă de ele.19. În acest caz, potrivit art. 465 alin. (11) din Codul de procedură penală, atunci când instanţa constată că cererea este fondată fie desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, înlătură consecinţele încălcării dreptului, fie desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului. Totodată, conform alineatului (12) al aceluiaşi articol, hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.20. În continuare, Curtea reţine că legiuitorul a exclus dintre hotărârile judecătoreşti ce pot fi atacate cu recurs în casaţie pe cele pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire. În acest context, Curtea apreciază că prevederile de lege criticate reprezintă o aplicaţie în domeniul legii procesual penale a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), conform cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la „condiţiile legii" în reglementarea constituţională a căilor de atac.21. În ceea ce priveşte reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia liberului acces la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.132 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, Decizia nr. 590 din 4 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 3 iunie 2010, Decizia nr. 1.137 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 5 octombrie 2011, Decizia nr. 396 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012).22. Plecând de la aceste premise, prin Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, precitată, Curtea, analizând prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, referitoare la excluderea unei categorii de hotărâri judecătoreşti definitive de la posibilitatea atacării cu recurs în casaţie, a reţinut că restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac, respectiv cea a recursului în casaţie, nu afectează caracterul egal pentru toţi cetăţenii al justiţiei, reglementat prin art. 124 alin. (2) teza a doua din Constituţie. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea fundamentală prevăd interdicţia îngrădirii prin lege a exercitării dreptului de acces liber la justiţie. Această interdicţie nu presupune însă posibilitatea juridică de a avea acces la toate structurile judecătoreşti şi dreptul de a exercita toate căile de atac în toate categoriile de cauze, pentru că atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată sunt stabilite în mod exclusiv de legiuitor, care poate stabili reguli de procedură deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite.23. Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, a statuat că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie.24. În continuare, Curtea observă că, potrivit expunerii de motive, primul dintre obiectivele urmărite de noua reglementare este acela al creării unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid şi mai eficient. Astfel, Curtea apreciază că exceptarea anumitor hotărâri definitive de la calea de atac a recursului în casaţie are ca scop şi asigurarea celerităţii procesului penal prin reducerea duratei de soluţionare a cauzelor. Sub acest aspect, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 644 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 2 februarie 2006, a statuat că atât în sistemul nostru procedural, cât şi în alte ţări, legea exclude folosirea unor căi de atac, fie pentru a reduce cheltuielile ocazionate de proces datorită modicităţii obiectului în litigiu, fie din motive de celeritate sau de protecţie a unor interese sociale, fie pentru că natura cauzei impune o rezolvare promptă şi definitivă.25. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia textul de lege criticat obstrucţionează Ministerul Public în îndeplinirea rolului său constituţional, Curtea observă că, prin Decizia nr. 76 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2015, a reţinut că art. 131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară, şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale instituie atribuţii cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general şi public constau, printre altele, şi în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că dispoziţiile criticate nu contravin rolului Ministerului Public.26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2.423/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2016.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Daniela Ramona Mariţiu