DECIZIE Nr.
1014 din 8 noiembrie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 329 alin. 3 teza finala din Codul de
procedura civila
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 816 din 29 noiembrie 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu
-judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Ninosu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Ion Tiucă - procuror
Doina Suliman -
magistrat-asistent şef
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de
procedură civilă, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Mureş - Secţia
civilă în Dosarul nr. 758/102/2007.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza se află în stare de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, textul de lege
criticat fiind în concordanţă cu prevederile constituţionale invocate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 19 iunie 2007, pronunţată în
Dosarul nr. 758/102/2007, Tribunalul Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329
alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de
instanţă, din oficiu.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Tribunalul Mureş - Secţia civilă susţine că art. 329 alin. 3 teza
finală din Codul de procedură civilă contravine dispoziţiilor constituţionale
ale art. 1 alin. (3)-(5), art. 11, art. 15, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 21
alin. 3, art. 61, art. 67, art. 73 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (3), art.
126 alin. (3) şi ale art. 129. In acest sens, arată că, deoarece „deciziile
Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţionează recursurile în
interesul legii se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru instanţele de
judecată", acestea „sunt norme noi prin care se poate adăuga la lege sau
se poate contraveni voinţei legiuitorului", puterea de emitere a lor fiind
discreţionară, nesupusă aprobării Parlamentului. Constituţia stabileşte în mod
expres, exclusiv şi limitativ că numai legea este actul normativ care are forţă
obligatorie pentru instanţele de judecată, judecătorii supunându-se „numai
legii", justiţia înfăptuindu-se numai „în numele legii", iar nu al
deciziilor unei alte instanţe de judecată, care nu soluţionează o cale de atac
în cauza dedusă judecăţii, ci emite norme interpretative general obligatorii.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază
critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finală
din Codul de procedură civilă ca fiind neîntemeiată. In acest sens, arată că
raţiunea recursului în
interesul legii rezidă în necesitatea formării şi menţinerii unei jurisprudenţe
unitare pe întreg teritoriul ţării.
Avocatul Poporului consideră
că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Critica de
neconstituţionalitate a art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură
civilă, faţă de prevederile art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (1) şi (3),
art.126 alin. (3) din Constituţie, nu poate fi reţinută. Cât priveşte
dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin. (1)-(3), art. 11, art. 15, art. 16 alin.
(2), art. 20, art. 61, art. 67, art. 73 alin. (1), art. 129 din Legea
fundamentală, consideră că nu sunt incidente în cauză.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 329 alin. (3) teza finală din Codul de procedură
civilă.
Cu toate acestea, pentru buna înţelegere a acestor
dispoziţii, este necesară redarea întregului text al art. 329 din Codul de
procedură civilă:
„Procurorul general al Parchetului de pe lângă
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului
justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul,
pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg
teritoriul României, să ceară Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se
pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti.
Deciziile prin care se soluţionează sesizările se
pronunţă de Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu
au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la
situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept
judecate este obligatorie pentru instanţe."
In susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii
legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale
art. 1 alin. (3)-(5) „Statul român", art. 11 „Dreptul internaţional şi
dreptul intern", art. 15 „Universalitatea", art. 16 alin. (2) „Nimeni
nu este mai presus de lege", art. 20 „Tratatele internaţionale privind
drepturile omului", art. 21 alin. (3) „Dreptul la un proces echitabil şi
la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil", art. 61 „Rolul şi
structura Parlamentului", art. 67 „Actele juridice şi cvorumul
legal", art.73 alin. (1) „Categorii de legi", art. 124 alin. (1)şi
(3) „Infăptuirea justiţiei", art. 126 alin. (3) „Instanţele
judecătoreşti", art. 129 „Folosirea căilor de atac".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că dispoziţiile art. 329 alineatul ultim teza finală din Codul de procedură civilă nu aduc atingere
prevederilor constituţionale invocate, pentru următoarele argumente:
Scopul reglementării recursului în interesul legii este
de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul
ţării. Pentru realizarea acestui scop, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie se
pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de
instanţele judecătoreşti. Potrivit aceluiaşi text, dezlegarea dată de instanţa
supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe.
Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a
normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate
considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care
vizează domeniul legiferării, situaţie în care textul de lege amintit ar
contraveni prevederilor art. 61, 67 şi ale art. 73 alin. (1) din Constituţie.
De altfel, şi în cazul exercitării căilor de atac,
„dezlegările în drept" sunt obligatorii în situaţia rejudecării fondului.
Astfel, potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, casarea unei
hotărâri în recurs se poate cere şi în cazul în care aceasta a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Infăptuirea justiţiei determină ca,
în asemenea cazuri, potrivit art. 315 alin. 1 din acelaşi cod, în caz de
casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate să
fie obligatorii pentru judecătorii fondului. Această prevedere nu numai că nu
aduce atingere principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei, ci,
dimpotrivă, contribuie la realizarea sa.
Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei,
legiuitorul, având în vedere poziţia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în
sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329
din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date
de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a
unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie
Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.
Curtea observă, pe de altă parte, că interpretarea
legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în
vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului
unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti
interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care
au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de
aplicare a legii.
„Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale -
se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de
interpretare judiciară [...]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori,
la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se
elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi
pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor
de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul
legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra lege şi, cu atât mai
mult, nu poate fi contra legem.
Curtea constată că textul de lege criticat este conform
nu numai cu prevederile art. 61, art. 67 şi art. 73 alin. (1) din Constituţie,
ci şi cu cele ale art. 1 alin. (3)-(5) din Legea fundamentală, dând expresie
îndatoririi fundamentale înscrise în alin. (5) al acestui text, potrivit
căruia: „In România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie".
Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii,
instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a
legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul
ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în
art. 16 din Constituţie,
privind egalitatea în
drepturi a cetăţenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în
situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.
In ceea ce priveşte susţinerea referitoare la
încălcarea art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Inalta Curte
de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de
către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale", Curtea
constată că nici această critică nu poate fi primită, întrucât Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie are, printre altele, competenţa, conferită de art. 329 din
Codul de procedură civilă şi de art. 16 alin. (2) din Legea privind organizarea
judiciară nr. 304/2004, de a asigura aplicarea corectă şi unitară a legilor de
către toate instanţele.
Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate
asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale
persoanei, prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta
internaţională a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite
asupra drepturilor copilului şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, precum şi pentru garantarea respectării Constituţiei şi a legilor
ţării.
De asemenea, organizarea
judiciară are ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces
echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, şi judecarea
proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de
orice influenţe extranee, în conformitate cu prevederile constituţionale ale
art. 124 alin. (1) şi (3) potrivit cărora „Justiţia se înfăptuieşte în
numele legii. [...] Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai
legii", astfel încât susţinerile referitoare la încălcarea textelor
constituţionale menţionate anterior nu pot fi reţinute.
In ceea ce priveşte susţinerea referitoare la
încălcarea art. 129 din Constituţie, potrivit căruia, „Impotriva hotărârilor
judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de
atac, în condiţiile legii", Curtea constată că această critică nu
poate fi primită, întrucât această normă constituţională nu poate fi
interpretată în sensul că ar garanta accesul la toate căile de atac, ci are
doar semnificaţia unei reglementări precise a modalităţilor concrete în care
căile de atac vor fi exercitate.
Curtea reţine că instituţia recursului în interesul
legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită
interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a
aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii
interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu
au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea
lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca „precedente judiciare",
fiind considerate de literatura juridică „izvoare secundare de drept" sau
„izvoare interpretative".
De altfel, potrivit art. 5 lit. I din Legea nr. 202/1998
privind organizarea Monitorului Oficial al României,
precum şi potrivit art. 329 alin. 2 din Codul de procedură civilă, deciziile
pronunţate de Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca
urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pentru motivele menţionate anterior, Curtea constată că
dispoziţiile de lege criticate nu contravin nici prevederilor constituţionale
ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 privind
universalitatea şi ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind
drepturile omului.
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
au semnificaţia unei instanţe legal constituite, care, în mod obişnuit, iar nu
extraordinar, judecă recursurile în interesul legii prevăzute de art. 23 din
Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004.
De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
caracterului constituţional al deciziilor Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
date în interesul interpretării şi aplicării unitare a legii de către
instanţele judecătoreşti într-o cauză care privea reexaminarea practicii Inaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie
1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 90 din 26 februarie 1998, Curtea a respins
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 lit. d) şi ale art.
31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993 (abrogată prin Legea
privind organizarea judiciară nr. 304/2004), statuând că: „Principiul supunerii
judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie
[art. 124 alin. (3) din Constituţia revizuită], nu are şi nu poate să aibă
semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii
legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării aparţinând unor
judecători diferiţi. O asemenea concepţie ar duce la consacrarea, chiar pe
temeiul independenţei judecătorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o
încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât, legea fiind aceeaşi,
aplicarea ei nu poate fi diferită, aşa încât intima convingere a judecătorului
nu poate justifica o asemenea consecinţă."
De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeaşi decizie,
că „Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusă şi de
principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor
publice, deci inclusiv a autorităţilor judecătoreşti, deoarece acest principiu
ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile
instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii".
Curtea constată, de asemenea, că art. 329 alin. 3 teza
finală din Codul de procedură civilă a mai făcut obiectul controlului de
constituţionalitate, prin raportare la art. 58 din Constituţie (art. 61 din
Constituţia revizuită), cât şi prin raportare la art. 123 din Constituţie [art.
124 alin. (1) şi (3) din Constituţia revizuită]. Astfel, prin Decizia nr. 93
din 11 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000,
Curtea Constituţională a respins excepţia ca neîntemeiată.
Intrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine
schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie, soluţia
adoptată în precedent, precum şi considerentele pe care aceasta se întemeiază
îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1)
lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă,
excepţie ridicată, din oficiu, de Tribunalul Mureş - Secţia civilă în Dosarul
nr. 758/102/2007.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din 8 noiembrie 2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent şef,
Doina Suliman