Decizia Nr.10 din 06.04.2020

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Diana Berlic.La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov cu privire la următoarea problemă de drept: „corecta aplicare şi interpretare de către instanţele române a art. 4 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în litigiile în care se analizează caracterul abuziv al comisioanelor de întocmire/analiză dosar şi de gestionare/ administrare a creditului".Magistratul-asistent a învederat că la dosarul cauzei s-au depus: raportul întocmit de doamnele judecător-raportor, două memorii amicus curiae, punctul de vedere al Ministerului Public şi opinia Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi.Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general.Reprezentantul procurorului general a solicitat respingerea recursului în interesul legii declarat de Curtea de Apel Braşov ca inadmisibil, întrucât problema dacă comisioanele de analiză dosar/de administrare credit fac parte sau nu din obiectul principal al contractului ţine de aprecierea modului în care părţile au înţeles să atribuie acestor comisioane caracterul de prestaţie esenţială, în considerarea căreia au şi încheiat, de altfel, contractul de împrumut, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, astfel încât nu reprezintă o problemă de interpretare a unei norme juridice, drept condiţie de admisibilitate a unui recurs în interesul legii.Cu privire la problema de drept expusă la ultimele trei puncte din sesizare, aceasta este în prezent clarificată prin pronunţarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în Cauza Gyula Kiss, care poate fi aplicată mutatis mutandis de instanţele naţionale.Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii1. Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel:Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie2. Sesizarea s-a făcut prin Hotărârea nr. 118 din 16 decembrie 2019 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov, ataşându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudenţă relevantă.III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii3. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 193/2000 Articolul 4
(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. [...]
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente4. Prin Cererea adresată Curţii de Apel Braşov şi înregistrată cu nr. 2.128/33/23.09.2019, petenta B.R.D. - Groupe Société Générale - S.A. a solicitat promovarea unui recurs în interesul legii, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în cauzele având ca obiect analizarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prin care se reglementează comisioanele de întocmire/analiză dosar şi de gestionare/administrare a creditului, din perspectiva aplicării şi interpretării diferite în aceste litigii a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.5. În concret, s-a solicitat obţinerea unei interpretări unitare prin intermediul unui recurs în interesul legii în ceea ce priveşte:a)stabilirea ordinii etapelor analizei clauzelor din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, mai precis dacă instanţa naţională este obligată să verifice mai întâi încadrarea clauzelor privind comisioanele în clauzele exceptate reglementate de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (clauzele se referă la obiectul principal al contractului, la preţ şi sunt redactate într-un limbaj uşor inteligibil) şi abia apoi, dacă rezultatul este negativ, să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile cumulative menţionate la art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ (clauzele nu sunt negociate, sunt contrare bunei-credinţe şi creează un dezechilibru semnificativ);b)interpretarea sintagmei „preţul contractului" prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv dacă o clauză care reglementează valoarea unui comision de întocmire/analiză dosar sau de gestionare/administrare a creditului este inclusă în noţiunea de preţ al contractului, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv în măsura în care este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil;c)interpretarea sintagmei „obiect principal al contractului" prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv dacă acesta poate fi reprezentat de clauze prin care sunt reglementate comisioane de întocmire/analiză dosar şi gestionare/administrare a creditului. Mai precis, dacă aceste comisioane constituie prestaţii esenţiale ale contractului de credit, fiind asimilate obiectului principal al contractului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care clauzele sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil;d)în aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la noţiunea de clauze „exprimate într-un limbaj uşor inteligibil", să se clarifice necesitatea menţionării prestaţiilor băncii ce urmează a fi efectuate în contrapartida comisioanelor, chiar şi atunci când scopul perceperii comisioanelor poate fi uşor dedus din denumirea acestora sau din dispoziţiile legale sau contractuale incidente, pentru a se considera că acele clauze sunt redactate într-un limbaj uşor inteligibil;e)în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se stabilească în ce măsură lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării prestaţiilor/activităţilor efectuate de bancă în contrapartida comisioanelor percepute creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului;f)în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se clarifice în ce măsură valoarea (cuantumul) comisioanelor poate fi un element în funcţie de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în defavoarea consumatorului.6. După verificarea documentaţiei înaintate de curţile de apel din ţară, instanţa de sesizare a constatat că, în ceea ce priveşte punctele a), b) şi c), practica instanţelor este unanimă, în sensul că trebuie efectuată verificarea privind încadrarea clauzelor referitoare la comisioanele în cauză în clauzele exceptate reglementate de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă nu s-a reţinut în mod unanim dacă acestea constituie prestaţii esenţiale ale contractului de credit şi fac parte din obiectul principal al contractului sau dacă sunt prestaţii accesorii acestuia. 7. La nivelul majorităţii curţilor de apel din ţară, cu excepţia curţilor de apel Piteşti, Târgu Mureş şi Constanţa, care au o practică mai nuanţată, dar fără consecinţe semnificative, întrucât şi aceste instanţe au procedat la analizarea caracterului abuziv al clauzelor în discuţie, s-a reţinut că aceste comisioane de analiză dosar/acordare şi de administrare/gestionare a creditului nu sunt incluse în obiectul principal al creditului, nu reprezintă prestaţii esenţiale, ci sunt obligaţii cu caracter accesoriu, astfel că nu sunt excluse ab initio de la analiza caracterului abuziv. 8. Curtea de Apel Piteşti a arătat că aceste comisioane nu intră în „preţul contractului", cu consecinţa analizării caracterului abuziv. 9. Curtea de Apel Târgu Mureş a făcut distincţia între noţiunea de „preţ al contractului" şi cea de „obiect principal al contractului", arătându-se că nu sunt identice, reţinându-se în continuare că cele două comisioane nu constituie obiect principal al contractului. 10. Curtea de Apel Constanţa a reţinut că aceste comisioane reprezintă un element component al costului creditului, se integrează în noţiunea de „preţ al contractului", ceea ce, aparent, ar plasa clauzele sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă instanţele pot analiza astfel de clauze din perspectiva caracterului abuziv, urmând să verifice dacă clauza este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil. Astfel, dreptul instanţei de a examina caracterul abuziv al unei clauze se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul principal al contractului şi asupra caracterului adecvat/just/proporţional al contraprestaţiilor în condiţiile în care aceste clauze nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. 11. La nivelul Curţii de Apel Craiova s-a apreciat că aceste comisioane fac parte din „preţul total al contractului", dar sunt clare şi neechivoc exprimate, într-un limbaj uşor inteligibil. Prin urmare, nu se mai impune verificarea îndeplinirii celorlalte condiţii referitoare la buna-credinţă şi la dezechilibrul de prestaţii. În aceste condiţii, stabilirea caracterului clar şi inteligibil al conţinutului clauzei contestate determină incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a celor prevăzute de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, clauzele privind comisionul de acordare şi de administrare fiind exceptate de la aprecierea caracterului abuziv. Dacă nu îndeplinesc aceste exigenţe, se analizează dacă există un dezechilibru semnificativ. 12. La nivelul Curţii de Apel Galaţi se face distincţie între „costul total al contractului" şi „obiectul principal al contractului", stabilindu-se că, deşi clauzele fac parte din costul total al contractului, nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci de prestaţii cu caracter accesoriu. Comisioanele, deşi parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noţiunii de „obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, faţă de cele expres statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. 13. Practica Curţii de Apel Braşov, sub acest aspect, este diferită de cea a celorlalte curţi de apel din ţară, în sensul că, în urma verificării cu prioritate a încadrării clauzelor în situaţia exceptată prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, se reţine că aceste clauze contractuale se includ în noţiunea de preţ al contractului, de obiect principal al contractului, reprezentând un element esenţial al prestaţiei asumate, fiind exceptate de la controlul caracterului abuziv numai în măsura în care sunt redactate într-un limbaj uşor inteligibil. Cu toate acestea, instanţele au analizat caracterul abuziv al acestor clauze, argumentând în principal că în contract nu erau descrise/detaliate serviciile prestate de bancă pentru aceste costuri, fiind analizate şi celelalte criterii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. 14. În ceea ce priveşte punctele d), e) şi f) cuprinse în sesizarea formulată de petenta B.R.D. - Groupe Société Générale - S.A., practica instanţelor de judecată nu este unitară, criteriile avute în vedere în operaţiunea de stabilire a caracterului abuziv sau din contră fiind variate, după cum urmează: a)Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că ambele clauze sunt abuzive, deoarece comisionul de întocmire/analiză dosar stabilit fie într-o cotă procentuală, fie într-un cuantum fix este abuziv dacă este disproporţionat în raport cu valoarea împrumutului, iar comisionul de gestionare/administrare are caracter abuziv, raportat la lipsa indicării contraprestaţiilor furnizate, pe lângă nerespectarea cerinţelor de transparenţă, negociere, bună-credinţă.După pronunţarea Hotărârii C.J.U.E. în Cauza C-621/17 Gyula Kiss/CIB Bank Zrt, Emil Kiss, Gyulane Kiss, în octombrie 2019, la nivelul instanţei a fost decisă analizarea cerinţelor privind caracterul clar şi inteligibil al clauzelor şi cel al bunei-credinţe în lumina considerentelor acestei hotărâri. b)Curtea de Apel Bacău a considerat că ambele clauze sunt abuzive, întrucât comisioanele de administrare şi de analiză nu prevăd nici măcar implicit care este contraprestaţia concretă pe care o efectuează banca exclusiv în beneficiul împrumutatului, iar comisionul de administrare este stabilit pentru o activitate de monitorizare exercitată de bancă, aspect care face parte din firescul activităţii bancare.Comisionul de administrare, fiind datorat lunar, pentru o singură prestaţie a băncii (punerea la dispoziţie a creditului), calculat la soldul creditului, maschează o parte din dobândă, crescând suplimentar profitul băncii. S-a mai reţinut cuantumul ridicat al comisionului de administrare, prin raportare la dobânda lunară a creditului, şi lipsa unei justificări obiective în acest sens (spre exemplu, 0,44% pe lună din sold, faţă de dobânda lunară de 0,575%). c)Curtea de Apel Braşov, într-o opinie majoritară, a apreciat că ambele clauze sunt abuzive, motivat de lipsa descrierii contraprestaţiilor băncii în conţinutul contractelor, nefiind descrise/detaliate în contract serviciile prestate de bancă pentru aceste costuri, astfel că s-a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Prin urmare, noţiunea de „clauze exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" a fost interpretată în sensul că este necesară menţionarea prestaţiilor băncii ce urmează a fi efectuate în schimbul achitării comisioanelor, iar în lipsa detalierii acestor contraprestaţii se creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.Într-o opinie minoritară s-a considerat că aceste clauze nu sunt abuzive, fiindcă termenii care definesc aceste comisioane sunt utilizaţi în sensul comun (curent) al cuvântului, monitorizarea situaţiei creditului face parte din firescul activităţii bancare şi, ca orice serviciu, şi această monitorizare şi administrare are un cost, care a fost acceptat de consumator la semnarea contractului de credit bancar. În urma Hotărârii C.J.U.E. pronunţate la 3 octombrie 2019 în Cauza Gyula Kiss s-a hotărât schimbarea practicii în sensul analizării noţiunii de clauze „exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" din perspectiva considerentelor acestei hotărâri. d)La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, opinia este în sensul că aceste clauze nu sunt abuzive, pentru că se menţionează explicit valoarea comisioanelor, scadenţa obligaţiei şi justificarea perceperii comisionului (acoperirea cheltuielilor cu privire la acordarea creditului), contraprestaţia băncii în schimbul comisionului rezultă din însăşi clauza care impune plata acestuia, iar nedefinirea comisioanelor prin contractul de credit nu echivalează cu existenţa unui dezechilibru contractual. Consumatorii au putut observa cuantumul comisioanelor şi modul de calcul al acestora, astfel că nu sunt într-o poziţie dezavantajoasă faţă de instituţia de credit, caracterul nenegociat al clauzelor nu conduce de plano la constatarea caracterului abuziv, iar denumirea comisionului relevă fără echivoc raţiunea perceperii sale, respectiv activitatea de acordare a creditului, lipsa unei definiţii exprese neechivalând cu lipsa de informare ori cu imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte scopul pentru care este perceput un anumit comision. Faptul perceperii lunare a comisionului de administrare nu înseamnă că acesta ar reprezenta, în realitate, o dobândă mascată, neexistând nicio similitudine juridică între comision (perceput pentru operaţiuni legate de utilizarea/monitorizarea/rambursarea creditului) şi dobândă (percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei de bani împrumutate).e)Curtea de Apel Constanţa a identificat următoarele orientări jurisprudenţiale, după cum urmează:Într-o primă opinie s-a apreciat că o clauză privind comisionul de acordare poate face obiectul controlului din perspectiva caracterului abuziv, urmând să se verifice dacă este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, un aspect important fiind dat de analizarea eventualului dezechilibru semnificativ în prestaţiile părţilor, datorat cuantumului ridicat al comisionului. Limbajul clar şi inteligibil presupune faptul ca în cuprinsul contractului să se prevadă destinaţia şi justificarea perceperii comisionului de acordare şi contraprestaţia pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii acestei sume. Într-o a doua opinie s-a arătat că o clauză privind comisionul de acordare nu prezintă un caracter abuziv, deoarece la data încheierii contractului de credit consumatorul a agreat şi plata unui astfel de comision, care a fost perceput o singură dată, la încheierea contractului, astfel că nu creează un dezechilibru în defavoarea debitorului şi nu reprezintă o sarcină împovărătoare, în timp ce împrumutătorul are obligaţia corelativă de a suporta costuri cu viramente bancare sau interbancare pentru a pune la dispoziţia clientului lichidităţile solicitate. Prima opinie în privinţa comisionului de administrare/ gestiune este în sensul că acest tip de clauză poate face obiectul controlului din perspectiva caracterului abuziv, urmând a se verifica dacă clauza este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, un aspect important fiind dat de analizarea eventualului dezechilibru semnificativ în prestaţiile părţilor datorat cuantumului ridicat al comisionului. S-a considerat că acest comision trebuie raportat la valoarea soldului, nu a creditului iniţial, având în vedere dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 (art. 36), respectiv ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 (art. 17), putând face obiectul analizei caracterului abuziv sub aspectul cuantumului acestuia, raportat la condiţia respectării echilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei de credit; prin urmare, este abuziv comisionul de administrare reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului acordat. Într-o a doua opinie s-a apreciat că acest comision este abuziv, deoarece, fiind stabilit în procent fix la valoarea soldului, este o parte consistentă a costului contractului, clauza nu este redactată într-un limbaj inteligibil (deşi modul de calcul a fost arătat în cuprinsul contractului), măreşte artificial costul efectiv al creditului şi nu a fost negociat. Clauza este abuzivă, deoarece în cuprinsul contractului nu se enumeră prestaţiile efective în schimbul cărora s-a perceput comisionul de administrare, fapt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului. Activităţile de monitorizare a situaţiei creditului fac parte din specificul activităţii bancare, iar costurile ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, instituţia de credit nejustificând în mod credibil necesitatea inserării unui comision de administrare. De asemenea, modul de calcul al acestui comision creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, caracterul semnificativ al dezechilibrului rezultând dintr-un simplu calcul economic, comisionul de administrare fiind plătit lunar, de-a lungul perioadei întregului credit. O a treia opinie este în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, motivat de faptul că acesta este recunoscut prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 (art. 36), respectiv ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 (art. 17), este exprimat într-un limbaj uşor inteligibil, a fost stabilit în mod clar, precis, iar lipsa inserării în contract a scopului perceperii comisionului de administrare nu creează în sine un dezechilibru contractual. f)Curtea de Apel Cluj a apreciat că ambele comisioane sunt abuzive, motivat de faptul că nu au fost negociate, având caracter preformulat, şi au fost stipulate pentru prestaţii inexistente sau injuste, fiind înfrânt principiul bunei-credinţe.g)Potrivit practicii identificate la nivelul Curţii de Apel Craiova, comisionul de acordare a creditului şi comisionul de administrare nu sunt abuzive, întrucât fac parte din preţul total al contractului, nu au fost negociate, dar sunt stipulate prin clauze clare şi neechivoc exprimate, într-un limbaj uşor inteligibil.h)Curtea de Apel Galaţi a apreciat că aceste comisioane nu sunt abuzive, atât timp cât rezultă chiar din denumirea lor raţiunea perceperii, fără a fi utilizaţi termeni tehnici, ci uzuali, iar cuantumul sumelor percepute a fost fără echivoc determinat; totodată, noţiunile de „acordare", respectiv de „administrare" a creditului sunt mai mult decât clare, uşor de înţeles, iar valoarea comisioanelor poate constitui un element în funcţie de care se apreciază un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.Tribunalul Galaţi a exprimat o opinie nuanţată cu privire la noţiunea de clauze „exprimate într-un limbaj uşor inteligibil", adoptând practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că, pe lângă exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, aceasta trebuie să fie accesibilă unui consumator mediu informat, în condiţiile în care ele nu au fost negociate. S-a arătat că limbajul inteligibil mai semnifică şi posibilitatea pentru consumator să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta în ceea ce îl priveşte. Or, în condiţiile în care în contract este indicat doar comisionul ca fiind de analiză, de gestionare sau de administrare a creditului, dar nu se indică ce reprezintă acesta, adică nu se arată ce servicii ale băncii acoperă perceperea sumei indicate în contract, este clar că nu se poate vorbi de exprimarea într-un „limbaj inteligibil", acest limbaj lipsind cu desăvârşire. Cu privire la „dezechilibrul semnificativ", s-a apreciat că, în lipsa definirii în contract a comisionului, clauza respectivă nu este de plano considerată ca producând un dezechilibru semnificativ, iar referitor la legătura dintre valoarea comisioanelor şi producerea dezechilibrului semnificativ în defavoarea consumatorului, valoarea comisioanelor nu poate constitui un element în funcţie de care se apreciază acest aspect. i)Curtea de Apel Iaşi a învederat că se analizează caracterul abuziv al acestor comisioane în fiecare speţă, prin raportare la modalităţile concrete în care au fost stabilite/negociate prin contractele de credit şi la clauzele de exceptare reglementate de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.Redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil înseamnă nu numai exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, ci şi a da posibilitatea consumatorului să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acestea în ceea ce îl priveşte (Cauza C.J.U.E. 26/13 Arpad Kasler împotriva O.T.P. Jelzalogbank). Comisionul de întocmire/analiză dosar nu are caracter abuziv atunci când acesta este stabilit în cuantum fix, inclus în credit şi perceput în mod transparent în considerarea costurilor de analiză a bonităţii împrumutatului, avându-se în vedere şi faptul că acest comision este prevăzut de art. 36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, iar referitor la comisionul de administrare s-a apreciat că acesta nu este abuziv atunci când este calculat la soldul rămas, şi nu la valoarea iniţială a creditului, şi are ca scop acoperirea costurilor aferente serviciilor prestate de bancă, fiind prevăzut de art. 36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010. j)La nivelul Curţii de Apel Oradea s-a apreciat că nu au un caracter abuziv clauzele referitoare la comisioane ce au fost redactate în mod clar şi inteligibil, din care a rezultat modul de calcul al comisionului, cuantumul acestuia şi momentul în care trebuie achitat, iar aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, chiar dacă în cuprinsul acestora nu s-a explicitat în mod concret fiecare operaţiune care se subsumează comisionului respectiv.Lipsa indicării prestaţiilor/activităţilor efectuate de bancă în contrapartida comisioanelor percepute nu creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, fiind o chestiune de apreciere măsura în care lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor creează un astfel de dezechilibru, iar valoarea (cuantumul) comisioanelor poate fi un element în funcţie de care se apreciază dezechilibrul în defavoarea consumatorului. k)La nivelul Curţii de Apel Piteşti, în ceea ce priveşte comisionul de întocmire/analiză, practica instanţelor din circumscripţia acesteia a fost în sensul că perceperea acestuia nu are caracter abuziv în condiţiile în care este stabilit în cuantum fix (uşor de calculat matematic pentru orice consumator cu pregătire cel puţin medie), inclus în credit şi perceput în considerarea costurilor de analiză a bonităţii împrumutatului; mai mult, dispoziţiile art. 36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 permit stipularea acestui comision; în ceea ce priveşte comisionul de administrare, practica instanţei este unitară, în sensul că acesta nu este abuziv, clauza fiind permisă de art. 36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, cu condiţia ca acesta să nu fie calculat la valoarea iniţială a creditului, ci din soldul rămas de rambursat, pentru a nu se crea un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor.Practica constantă la nivelul Curţii de Apel Ploieşti este în sensul că, indiferent de modalitatea de redactare a clauzelor privind comisioanele de acordare/analiză dosar şi de administrare credit, trebuie să rezulte cu evidenţă care sunt acţiunile/prestaţiile băncii pe care acestea se fundamentează, iar formularea generică a clauzelor, chiar preluate din textul ordonanţei, nu este suficientă pentru a nu se reţine caracterul lor abuziv sub aspectele analizate; aceste clauze sunt abuzive dacă afectează echilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu s-au evidenţiat serviciile aferente costurilor rezultate din perceperea comisioanelor; în această situaţie este evidentă încălcarea obligaţiilor de transparenţă, sancţionată de lege cu nulitatea clauzei. l)Curtea de Apel Suceava a arătat că acest comision de administrare face parte din costul total al creditului, în condiţiile art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, această clauză fiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, iar dacă nu este redactată în mod clar şi inteligibil, deoarece nu se arată care este contraprestaţia, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, clauzele fiind standard, preformulate, ceea ce semnifică faptul că nu au fost negociate direct cu consumatorul.m)Curtea de Apel Târgu Mureş a învederat că pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzelor se au în vedere criteriile menţionate în Cauza Matei (C-143/13), pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; astfel, toate clauzele sunt analizate prin prisma caracterului inteligibil, lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării contraprestaţiilor băncii nu creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului (Cauza C-621/17 - Gyula Kiss/CIB Bank a C.J.U.E.), iar cuantumul comisionului nu constituie un element în funcţie de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în defavoarea consumatorului, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.n)Curtea de Apel Timişoara a apreciat că, în contextul în care banca nu a dovedit caracterul „negociat" al clauzei de acordare/analiză dosar, care i-a fost impusă consumatorului prin contract, fără ca acesta să poată influenţa în vreun fel conţinutul ei, în condiţiile în care nu există premise care să îi permită băncii să considere că un consumator ar fi acceptat-o în urma unei negocieri efective, coroborat cu caracterul prestabilit şi nenegociat al clauzei, se creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.Comisionul de acordare/întocmire/analiză dosar este aferent unui serviciu pe care banca îl desfăşoară din oficiu, în scopul verificării bonităţii clientului, deci în interesul propriu al băncii, fără ca banca să arate motivele care justifică stabilirea comisionului, indicând serviciile pe care le oferă în contul acestuia. Se conturează ideea că o astfel de clauză stabileşte în sarcina consumatorului un cost care nu are un contraechivalent, ceea ce determină un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe. Clauza privind comisionul de administrare a creditului este abuzivă în ipoteza în care banca nu a dovedit caracterul „negociat", în condiţiile în care nu există premise care să îi permită băncii să considere că consumatorul ar fi acceptat, în urma unei negocieri efective, instituirea unui comision aferent unui serviciu nesolicitat. Deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 nu interzice perceperea de către bancă a unui comision de administrare/gestionare a creditului, aceasta nu justifică stipularea lui, de plano, în orice contracte de credit încheiate de bancă, ci numai în acele contracte în care beneficiarii împrumutului - raportat la tipul de credit accesat - au nevoie de prestarea unui astfel de serviciu de către creditorul bancar, în scopul unei bune gestionări a creditului. 15. În concluzie, din verificarea hotărârilor judecătoreşti consultate a rezultat că instanţele fie au interpretat diferit noţiunea de „obiect principal al contractului", fie s-au referit la „preţul total al contractului" şi au inclus comisioanele în discuţie într-una din cele două noţiuni sau nu, însă, indiferent de concluzia la care au ajuns sub aspectul incidenţei art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, toate instanţele au găsit argumente pentru a proceda la analizarea caracterului abuziv al acestor comisioane. În ceea ce priveşte criteriile potrivit cărora clauzele care conţin comisioanele în discuţie au fost sau nu apreciate abuzive, acestea sunt variate, apreciindu-se de la caz la caz, în concret. 16. Autorul sesizării a identificat ca fiind interpretate în mod diferit de instanţele judecătoreşti următoarele problemele de drept: a)interpretarea sintagmelor „obiect al contractului" şi „preţul contractului", prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi a sintagmei „preţul total al contractului" prezente în conţinutul unor hotărâri judecătoreşti, respectiv dacă o clauză care reglementează valoarea unui comision de întocmire/analiză dosar sau de gestionare/administrare a creditului este inclusă în noţiunile menţionate anterior, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv în măsura în care este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil;b)în aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la noţiunea de clauze „exprimate într-un limbaj uşor inteligibil", să se clarifice necesitatea menţionării prestaţiilor băncii ce urmează a fi efectuate în contrapartida comisioanelor, chiar şi atunci când scopul perceperii comisioanelor poate fi uşor dedus din denumirea acestora sau din dispoziţiile legale sau contractuale incidente, pentru a se considera că acele clauze sunt redactate într-un limbaj uşor inteligibil;c)în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se stabilească în ce măsură lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării prestaţiilor/activităţilor efectuate de Bancă în contrapartida comisioanelor percepute creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului;d)în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se clarifice în ce măsură valoarea (cuantumul) comisioanelor poate fi un element în funcţie de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în defavoarea consumatorului. 17. Prin urmare, considerând că este necesar ca printr-o decizie obligatorie să se stabilească modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, prin Hotărârea nr. 118 din 16 decembrie 2019 s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa asupra unei probleme soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, respectiv: „corecta aplicare şi interpretare de către instanţele române a art. 4 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în litigiile în care se analizează caracterul abuziv al clauzelor privind comisioanele de întocmire/analiză dosar şi de gestionare/ administrare a creditului". V. Punctul de vedere al Ministerului Public 18. În argumentarea punctului de vedere înaintat, cu privire la punctul a) din sesizare, s-a arătat că practica instanţelor este unanimă, în sensul că trebuie efectuată mai întâi verificarea privind încadrarea clauzelor relative la comisioanele în cauză în categoria clauzelor exceptate prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, şi, ulterior, dacă rezultatul este negativ, se impune a analiza dacă sunt îndeplinite condiţiile cumulative menţionate la art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ. Referitor la punctele b) şi c) din sesizare, având în vedere şi Hotărârea Bogdan Matei - Cauza C-143/13, Ministerul Public a considerat că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător. De altfel, din chiar conţinutul hotărârilor judecătoreşti indicate de autorul sesizării reiese că nu este vorba despre o jurisprudenţă neunitară, în sensul art. 514 din Codul de procedură civilă (adică de soluţii diferite date unor situaţii de fapt şi de drept identice sau similare), ci doar de ilustrarea unei varietăţi de situaţii în care una şi aceeaşi clauză a fost calificată diferit din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Totodată, pentru a stabili dacă clauzele care reglementează valoarea comisionului de întocmire/analiză dosar sau de gestionare/administrare a creditului sunt sau nu sunt incluse în noţiunea de „obiect principal al contractului", respectiv în aceea de „preţ al contractului", trebuie să se apeleze la interpretarea contractului de credit în lumina regulilor instituite de dispoziţiile art. 1.266-1.269 din Codul civil. Or, acest lucru presupune o referire nemijlocită la voinţa părţilor şi, implicit, la probele administrate în cauză, ceea ce nu se poate realiza pe calea procesuală a recursului în interesul legii. În ceea ce priveşte inadmisibilitatea recursului în interesul legii cu privire la problemele expuse la punctele d), e) şi f) din sesizare, s-a reţinut că, în jurisprudenţa sa, C.J.U.E. a arătat că revine instanţei naţionale sarcina de a analiza, de la caz la caz, dacă o clauză este sau nu clară şi inteligibilă pentru consumator, oferindu-se criterii pe care instanţele naţionale să le aibă în vedere, necesitatea sau lipsa necesităţii detalierii operaţiunilor efectuate în contul comisionului reprezentând o chestiune analizată de către instanţa naţională în funcţie de situaţia particulară a consumatorului şi în funcţie de modalitatea concretă de redactare a clauzei. Mai mult, din economia considerentelor hotărârii C.J.U.E. în Cauza Gyula Kiss rezultă faptul că doar coroborând lipsa enumerării serviciilor prestate de bancă cu alte mijloace de probă se poate ajunge cu certitudine la concluzia caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de analiză/întocmire dosar, respectiv comisionul de administrare/gestionare a creditului. De asemenea, hotărârea nu exclude nici posibilitatea ca o clauză contractuală, deşi ar cuprinde dispoziţii cu privire la contraprestaţiile exacte ale băncii, să întrunească toate elementele caracterului abuziv, aceste elemente urmând a fi analizate de la caz la caz. Lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestaţiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistenţa unor astfel de contraprestaţii, deoarece, conform motivării C.J.U.E., enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiţii şi lipsa acestei enumerări nu loveşte de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă, în mod evident, indiferent de menţionarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate. VI. Punctul de vedere al colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov 19. Opinia Curţii de Apel Braşov şi a membrilor colegiului de conducere este în sensul că instanţele pot verifica susţinerile consumatorului, declarând abuzive clauzele dacă se creează un dezechilibru semnificativ între părţile contractului şi se aduce o atingere suficient de gravă situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, prin suprapunerea între diferite costuri ale contractului sau între serviciile remunerate. Prin urmare, s-a considerat că este necesar ca printr-o decizie obligatorie să se stabilească modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, dispunându-se promovarea prezentului recurs în interesul legii. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 20. La nivelul Secţiei a II-a civile a instanţei supreme s-a exprimat opinia că prestaţia băncii, aferentă fiecăruia din cele două comisioane, rezultă din denumirea însăşi a comisioanelor, această prestaţie fiind evidentă. S-a observat faptul că analiza caracterului abuziv al clauzelor denunţate, făcută din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, a fost realizată în raport cu situaţia specifică a fiecărui contract sau pe grupe de contracte similare, fiind vorba despre acţiuni formulate de o pluralitate de reclamanţi (acţiuni colective). Aşadar, în cauze de acest gen în care se procedează la cercetarea caracterului abuziv al unor clauze din contracte încheiate cu consumatorii nu există o problemă care să fie tratată exclusiv din perspectivă teoretică, în lumina art. 4 din Legea nr. 193/2000, ci cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifice fiecărui contract în parte, pentru a se decela, raportat la speţă, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credinţe, al dezechilibrului semnificativ al prestaţiilor etc. Această abordare a examinării caracterului abuziv al unor clauze contractuale în concret este de altfel în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyuláné Kiss, în care s-au reţinut următoarele: În cauza principală, instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte şi în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75) Raportat la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17, s-a pus în discuţie şi posibilitatea unificării practicii, întrucât priveşte exact ipoteza comisioanelor de acordare şi de administrare a creditului, invocate şi în sesizarea de faţă. VIII. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene 21. Prin hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss/CIB Bank s-au stabilit următoarele: 1) Articolul 4 alineatul (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. 2) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă. IX. Punctul de vedere teoretic exprimat de specialiştii consultaţi 22. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza", prin punctul de vedere comunicat, a arătat că aceste clauze referitoare la plata comisioanelor de analiză/acordare a creditului, respectiv de administrare/gestiune a creditului pot fi supuse controlului caracterului abuziv, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, în considerarea interesului public, pentru ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu îşi producă efectele, după cum s-a subliniat prin deciziile C.J.U.E., şi se dezvoltă în ghidul elaborat de către C.E. în vederea facilitării interpretării şi aplicării unitare a acestora. Cu atât mai mult, în ipoteza în care în contract nu se detaliază natura serviciilor prestate de bancă în schimbul plăţii acestora, întrucât în acest caz se încalcă cerinţa transparenţei, nefiind exprimate într-un limbaj clar inteligibil, controlul caracterului abuziv se impune. Prin această omisiune se creează, în detrimentul consumatorului, un dezavantaj contractual, ţinând cont şi de faptul că nu i se procură niciun serviciu distinct de cel de punere la dispoziţia sa a sumei împrumutate, acesta din urmă fiind deja remunerat prin plata dobânzii. Aşadar, întrucât scopul perceperii comisionului de administrare este neclar, iar caracterul echivoc al acestuia contravine dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi art. 78 din Legea nr. 296/2004, rezultă că prin inserarea acestui comision băncile urmăresc să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul consumatorului, ceea ce determină ruperea echilibrului contractual, nefiind îndeplinită cerinţa bunei-credinţe. Prin urmare, instanţele sesizate de către consumatori cu cereri de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind aceste comisioane vor putea examina caracterul prejudiciabil pentru consumator raportat şi la nivelul acestor comisioane, care este adeseori prestabilit într-un cuantum disproporţionat de mare raportat la contraprestaţia băncii, care încalcă astfel cerinţa bunei-credinţe, impunând consumatorului acceptarea acestor condiţii dezavantajoase pentru el, în contextul în care aceste clauze nu sunt negociate cu consumatorul. De altfel, negocierea ar putea privi cel mult doar cuantumul acestor comisioane, or, după cum s-a arătat, principala problemă ce atrage caracterul abuziv al acestor comisioane este însăşi existenţa lor, perceperea plăţii lor nefiind justificată în absenţa unei contraprestaţii din partea băncii, distincte de aceea principală a punerii la dispoziţia clientului a sumei de bani împrumutate. X. Raportul asupra recursului în interesul legii 23. Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea formulată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 24. Înainte de a proceda la o analiză de fond a problemelor de drept supuse dezbaterii, urmează a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, faţă de prevederile art. 514 coroborate cu cele ale art. 515 din Codul de procedură civilă. 25. Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti". 26. Art. 515 din Codul de procedură civilă prevede că „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii". 27. Textele de lege sus-arătate stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate, determinând totodată aria restrictivă a examinării pe care o face instanţa în soluţionarea recursului în interesul legii. Aşa cum rezultă, de altfel, şi din dispoziţiile constituţionale, respectiv din art. 126 alin. (3) din Constituţia României, unicul şi fundamentalul scop al recursului în interesul legii este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti. 28. Obiectul sesizării, în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, nu poate privi decât una sau mai multe dispoziţii legale care au fost interpretate în mod diferit, aşadar o problemă de drept soluţionată neunitar de instanţele judecătoreşti. Premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o prevedere legală conţine reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Per a contrario, nu sunt asigurate aceste premise dacă sesizarea vizează aplicarea unei dispoziţii legale la elemente de fapt ale cauzei, respectiv modalitatea în care judecătorii extrag esenţa aplicării unei dispoziţii cu caracter general şi impersonal la diverse cazuri concrete, în acest sens fiind şi deciziile nr. 11/2016, 23/2017 şi 20/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. 29. În cauza de faţă, prin promovarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu solicitarea de a stabili „corecta aplicare şi interpretare de către instanţele române a art. 4 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în litigiile în care se analizează caracterul abuziv al clauzelor privind comisioanele de întocmire/analiză dosar şi de gestionare /administrare a creditului". 30. Totodată, în conţinutul încheierii de sesizare sunt identificate, ca subsumându-se problemei de drept mai sus enunţate, următoarele aspecte cu privire la care jurisprudenţa a statuat în mod diferit: a)interpretarea sintagmelor „obiect al contractului" şi „preţul contractului", prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi a sintagmei „preţul total al contractului" prezentă în conţinutul unor hotărâri judecătoreşti, respectiv dacă o clauză care reglementează valoarea unui comision de întocmire/ analiză dosar sau de gestionare/administrare a creditului este inclusă în noţiunile menţionate anterior, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv în măsura în care este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil;b)în aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la noţiunea de clauze „exprimate într-un limbaj uşor inteligibil", să se clarifice necesitatea menţionării prestaţiilor băncii ce urmează a fi efectuate în contrapartida comisioanelor, chiar şi atunci când scopul perceperii comisioanelor poate fi uşor dedus din denumirea acestora sau din dispoziţiile legale sau contractuale incidente, pentru a se considera că acele clauze sunt redactate într-un limbaj uşor inteligibil;c)în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se stabilească în ce măsură lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării prestaţiilor/activităţilor efectuate de Bancă în contrapartida comisioanelor percepute creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului;d)în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se clarifice în ce măsură valoarea (cuantumul) comisioanelor poate fi un element în funcţie de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în defavoarea consumatorului.31. Pentru a releva împrejurarea că sesizarea nu îndeplineşte condiţia de a viza reale chestiuni de drept soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, urmează a arăta care sunt soluţiile pronunţate de instanţe, precum şi contextul factual şi normativ al acestor hotărâri. 32. Astfel, problemele de drept pretins soluţionate neunitar în practica instanţelor judecătoreşti naţionale constau în aplicarea diferită a art. 4 alin. (1) şi a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în litigiile în care se analizează caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisioane de întocmire/analiză dosar şi de gestionare/administrare a creditului. 33. Sub un prim aspect, se cuvine a arăta că majoritatea covârşitoare a jurisprudenţei anexate sesizării analizează caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în contracte de credit bancar încheiate în perioada 2006-2009, deci anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Aşadar, aplicarea acestui act normativ nu vizează contractele în curs de derulare la data intrării lui în vigoare (art. 95 din ordonanţă, astfel cum a fost modificat prin punctul 39 din Legea de aprobare nr. 288/2010). Or, acesta este primul act normativ care defineşte, în fondul legislativ naţional, scopul perceperii comisioanelor în discuţie, metoda lor de calcul şi serviciile furnizate de profesionist consumatorului în schimbul acestor costuri, după cum urmează: Art. 36 „(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (2) Comisionul de analiză dosar şi cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeaşi sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii de credit. (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului." 34. Însă, aşa cum s-a mai arătat, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, legislaţia naţională relevantă pentru jurisprudenţa analizată nu cuprindea nici măcar un indiciu cu privire la natura şi scopul perceperii acestor comisioane. Astfel, acele clauze contractuale care instituiau costuri de această natură în sarcina consumatorilor, cu diverse denumiri şi mecanisme diferite de cuantificare, deci cu un conţinut diferit nu numai de la un profesionist la altul, ci şi în cadrul diverselor tipuri de credite oferite de aceeaşi instituţie bancară sau instituţie financiară nebancară, nu reprezintă altceva decât transpunerea în plan contractual a unor cutume bancare. 35. Legislaţia naţională în vigoare la data încheierii contractelor de credit şi, prin urmare, aplicabilă jurisprudenţei analizate, respectiv Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice (abrogată prin art. 90 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010) prevedea după cum urmează: Art. 2 „În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii; a)consumator - orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în cadrul tranzacţiilor care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;b)creditor - una sau mai multe persoane fizice ori juridice care, în cadrul activităţii profesionale ori de afaceri, acordă credite pentru consumatori;c)contract de credit - actul juridic în temeiul căruia creditorul acordă sau se angajează să acorde, iar consumatorul acceptă un credit în forma unui împrumut, a unei amânări a plăţii sau a altei facilităţi financiare similare;d)costul total al creditului la consumator - toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda şi celelalte cheltuieli;e)dobânda anuală efectivă, denumită în continuare DAE - costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat şi calculat în conformitate cu art. 4."36. În mod asemănător, costurile totale ale creditului puse în sarcina consumatorului erau definite în Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, prin art. 2 pct. 24, astfel: „costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obţinerea creditului sau obţinerea acestuia potrivit clauzelor şi condiţiilor prezentate este condiţionată de încheierea unui contract de servicii". 37. Trebuie precizat faptul că acest text a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, astfel că nu este aplicabil contractelor de credit încheiate de consumatori anterior intrării sale în vigoare. 38. În sfârşit, un număr mai redus de contracte, anume cele de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, sunt supuse prevederilor Legii nr. 190/1999, în forma în vigoare în perioada de referinţă (2006-2009), care, prin art. 15, prevedea următoarele cu privire la costurile datorate de consumator: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi altor garanţii, după caz." 39. După modificările aduse acestui act normativ prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 174/2008, textul art. 15 a dobândit următoarea formă: În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente. Creditorul ipotecar are obligaţia de a insera în conţinutul contractului de credit clauze prin care să aducă la cunoştinţa împrumutatului toate garanţiile pe care înţelege să le încheie în numele şi pe seama împrumutatului, precum şi condiţiile de angajare a acestora. 40. Nu în ultimul rând, pentru a preciza contextul factual şi legislativ în care au fost încheiate contractele de credit pentru consumatori deduse spre analiză instanţelor naţionale, se impune precizarea că majoritatea acestora nu intră nici sub incidenţa Legii nr. 289/2004 şi nici sub imperiul Legii nr. 190/1999. Deşi o parte importantă a creditelor sunt garantate cu ipoteci asupra imobilelor, acestea nu sunt acordate pentru investiţii imobiliare, în sensul art. 2 lit. g) din Legea nr. 190/1999. 41. Este deosebit de important de precizat faptul că toate aceste acte normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi interpretate pe calea prezentului recurs în interesul legii, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. Consecinţa acestui fapt este aceea că interpretarea acestei legi se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13 şi al jurisprudenţei C.J.U.E. în materie. 42. După această succintă prezentare a contextului legislativ naţional sub imperiul căruia s-a conturat jurisprudenţa pretins neunitară, urmează a arăta, în cazul fiecărei întrebări în parte, care sunt motivele pentru care acestea nu pot face obiectul unui recurs în interesul legii. 43. Astfel, se arată, prin prima întrebare, că instanţele nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte interpretarea sintagmelor „obiect principal al contractului" şi „preţ al contractului", prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv dacă o clauză referitoare la un comision de întocmire/analiză dosar sau de gestionare/administrare a creditului este inclusă în noţiunile menţionate anterior, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil. 44. Mai întâi, se impune precizarea că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE. Tot cu titlu preliminar, se impune a arăta că acest act normativ, în forma sa iniţială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 10.11.2000, nu includea în textul art. 4 această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze nenegociate din contractele încheiate de consumatori, alineatul (6) fiind introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. 45. Aşadar, până la finele anului 2007, legea română nu a transpus în dreptul intern art. 4 alin. (2) din Directivă. Totodată, C.J.U.E. a statuat, în Cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), după cum urmează: Articolul 4 alineatul (2) şi articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale, precum cea în cauză în acţiunea principală, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Articolul 2 CE, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE şi articolul 4 alineatul (1) CE nu se opun unei interpretări a articolului 4 alineatul (2) şi a articolului 8 din Directiva 93/13 potrivit căreia statele membre pot adopta o reglementare naţională care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil. 46. Prin urmare, o parte importantă a jurisprudenţei anexate sesizării, anume cea referitoare la clauze abuzive incluse în contracte încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 363/2007, nu pune în discuţie problema de drept pretins soluţionată neunitar. 47. Cât priveşte modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în cauzele în care acest text de lege este în mod real incident, se cuvine a face următoarele precizări: 48. Atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul şi domeniul de aplicare ale unei anumite noţiuni cuprinse în cadrul unei dispoziţii de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme a dreptului Uniunii şi cel al egalităţii de tratament impun ca respectiva noţiune să primească aceeaşi interpretare pe întreg teritoriul Uniunii. 49. Definirea obiectului principal al contractului este o astfel de noţiune autonomă, care nu trebuie confundată cu definiţia naţională a obiectului contractului. În acest sens, C.J.U.E. a statuat că: Potrivit unei jurisprudenţe constante, din cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum şi din principiul egalităţii rezultă că termenii unei dispoziţii de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul şi domeniul de aplicare ale acesteia trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea printre altele Hotărârea Fish Legal şi Shirley, C-279/12, EU:C:2013:853, punctul 42). Situaţia este aceeaşi în ceea ce priveşte termenii care figurează la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, întrucât această dispoziţie nu cuprinde nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru stabilirea sensului şi a domeniului de aplicare ale acesteia (Cauza C-26/13 Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt). 50. Prin aceeaşi hotărâre, C.J.U.E. a statuat că distincţia între clauzele care descriu „obiectul principal al contractului" şi cele care nu pot fi incluse în această categorie trebuie fundamentată pe caracterul esenţial al prestaţiilor care caracterizează contractul. Clauzele care nu definesc esenţa însăşi a raportului contractual şi care, în consecinţă, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conţinut a sintagmei „obiect principal al contractului". Curtea a arătat că, ţinând seama de caracterul derogatoriu al art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi de cerinţa unei interpretări stricte a dispoziţiei respective, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii „obiect principal al contractului" trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, în consecinţă, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a contractului nu pot fi circumscrise acestei noţiuni. 51. În Cauza Kasler, Curtea a reţinut că revine instanţei de trimitere sarcina de a aprecia dacă o clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului. Curtea a avansat doar criteriile care trebuie să fie avute în vedere de instanţa naţională în această apreciere, după cum urmează: natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual. 52. În hotărârile pronunţate ulterior de Curte, aceasta a făcut trimitere la modul cum a interpretat, autonom şi uniform, această noţiune de „obiect principal al contractului", precum şi la criteriile pe care le-a formulat pentru interpretarea acestei noţiuni (Cauza C-143/13 Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. Volksbank România - S.A., paragrafele 50, 51, 53, 54; Cauza C-96/14 Jean Claude Van Hove împotriva CNP Assurances - S.A., paragrafele 31, 33, 37, 38; C-186, Andriciuc şi alţii, paragrafele 35 şi 36 ). 53. În sfârşit, într-o hotărâre recentă (C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt.) ce vizează chiar clauze de natura celor ce fac obiectul cauzei de faţă, ce stabilesc costuri de administrare şi comisioane de acordare, Curtea a reamintit care este înţelesul pe care îl dă acestei noţiuni de drept unional, criteriile de apreciere, precum şi rezerva de interpretare, în sensul că revine instanţei de trimitere sarcina de a stabili dacă astfel de clauze constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente: 31. Potrivit articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. 32. În această privinţă, Curtea a declarat deja că clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii „obiectul [principal al] contractului", în sensul dispoziţiei menţionate, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 35 şi 36, precum şi jurisprudenţa citată). 33. Revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 54 şi jurisprudenţa citată). 54. Aşadar, noţiunea de drept pretins aplicată neunitar de instanţele naţionale a făcut obiectul interpretării realizate de C.J.U.E., în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 267 din T.F.U.E., iar această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul naţional, examinare ce ar putea fi calificată ca fiind chestiune de drept compatibilă cu procedura recursului în interesul legii. Dimpotrivă, se recomandă o examinare exhaustivă şi concretă a conţinutului contractului, precum şi a ansamblului împrejurărilor de fapt şi de drept ce au însoţit încheierea unui anumit contract. 55. Prin urmare, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului şi, în consecinţă, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanţe, în raport cu particularităţile fiecărei speţe. 56. Referitor la clauzele care privesc caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, la care face trimitere art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, preluate din prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, Curtea a statuat, în Cauza Kasler, sus-citată, că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv numai în limita şi în măsura aprecierii caracterului adecvat al preţului faţă de serviciile sau de bunurile furnizate. Făcând trimitere la concluziile avocatului general, a arătat că excluderea unui control al clauzelor în ceea ce priveşte raportul calitate/preţ se explică prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control. 57. Prin hotărâri ulterioare, Curtea a reamintit că acest al doilea tip de clauze au un domeniu de aplicare restrâns, în următorii termeni: Curtea a considerat de asemenea că din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat" (a se vedea în acest sens Hotărârea Kasler si Kaslerne Rabai, EU:C:2014:282i, punctele 54 şi 55). Clauzele referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepţia chestiunii dacă valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor" (Cauza Bogdan Matei, sus-citată). 58. În sfârşit, în Cauza Gyula Kiss, Curtea, referindu-se în concret la clauze de natura celor ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, a arătat următoarele: „Clauzele referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepţia chestiunii dacă valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor (Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C-143/13, EU: C:2015:127, punctul 56). Cu toate acestea, reiese din dosarul de care dispune Curtea, aspect a cărui verificare revine totuşi instanţei de trimitere, că, în speţă, caracterul pretins abuziv al clauzelor în discuţie în litigiul principal nu priveşte raportul dintre cuantumul costurilor de administrare şi al comisionului de acordare şi serviciile furnizate în schimbul acestora." 59. Faţă de statuările C.J.U.E. şi de rezerva de interpretare pe care aceasta o aplică ori de câte ori o evaluare de principiu a unei noţiuni de drept nu este posibilă, în raport cu varietatea situaţiilor factuale, rezultă că şi cererea de unificare a practicii judiciare relativă la aplicarea art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000 este inadmisibilă. 60. Cât priveşte cererea de interpretare şi aplicare unitară a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul dacă noţiunea de „clauze exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" presupune menţionarea prestaţiilor băncii ce urmează a fi efectuate în schimbul comisioanelor, chiar şi atunci când scopul perceperii comisioanelor poate fi uşor dedus din denumirea acestora sau din dispoziţiile legale sau contractuale incidente, se reţin următoarele: 61. Chiar şi în situaţia în care anumite instanţe au apreciat că unele clauze referitoare la costuri puse în sarcina consumatorilor, de natura celor în discuţie, se circumscriu obiectului principal al contractului, aceste clauze nu au fost totuşi excluse de la aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care erau redactate în mod clar şi inteligibil. 62. C.J.U.E. a statuat că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de art. 5 din Directiva 93/13/CEE nu poate fi redusă la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical (Cauza Kasler, paragraful 71). Dimpotrivă, astfel cum s-a amintit deja la punctul 39 din prezenta hotărâre, întrucât sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, această cerinţă privind transparenţa trebuie înţeleasă în mod extensiv" (paragraful 72 din hotărârea sus-citată). 63. Aşadar, Curtea a arătat că o clauză trebuie să fie astfel formulată încât să permită consumatorului să prevadă consecinţele economice pe care le generează. În clarificarea cerinţei transparenţei, C.J.U.E. arată întotdeauna, cu titlu de rezervă de interpretare, că revine instanţei de trimitere sarcina de a stabili dacă consumatorul putea să evalueze consecinţele economice ale unei anumite clauze asupra patrimoniului sau, limitându-se să arate elementele de care aceasta trebuie să ţină seama, anume ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut. Totodată, Curtea stabileşte doar standardul în funcţie de care trebuie să se aprecieze comportamentul consumatorului, anume cel al unui consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat. 64. Aceleaşi aprecieri au fost făcute de Curte în hotărâri ulterioare, cum ar fi Cauza C-143/13 Bogdan Matei, paragrafele 72-77, Cauza C-96/14 Jean Claude Van Hove, paragrafele 40-48, Cauza C-384/14 Maria Bucura, paragrafele 49-61. 65. În fine, învestită fiind chiar cu interpretarea articolelor 4 alineatul (2) şi 5 din Directiva 93/13, în sensul de a stabili dacă cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză, în C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt, C.J.U.E. a statuat următoarele: Articolul 4 alineatul (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. 66. În altă ordine de idei, nu s-ar putea concluziona că doar acele instanţe care au apreciat că cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune că creditorul este obligat să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale au procedat corect. De cele mai multe ori, analiza instanţelor naţionale a vizat şi alte elemente de fapt pertinente, iar Curtea însăşi, în hotărârea sus-arătată, invită la o analiză exhaustivă a împrejurărilor proprii fiecărei speţe, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în perioada precontractuală (paragrafele 45 şi 46 din hotărâre). 67. Relevante în ceea ce priveşte problema supusă examinării sunt şi concluziile avocatului general în Cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt, prin prisma trimiterilor la hotărârile de referinţă şi a reflecţiilor asupra elementelor care disting unele cauze de altele. 68. Astfel, în conţinutul acestora se arată că serviciile furnizate în contrapartida clauzelor referitoare la preţ ar trebui să poată fi identificate, dar nu neapărat în virtutea cerinţei de a fi exprimate în mod clar şi inteligibil, ci, mai degrabă, în virtutea domeniului de aplicare al art. 4 alin. (2) din Directiva din 1993, pentru a face diferenţa dintre clauzele principale şi cele accesorii, al căror mecanism de control este diferit. Pentru aceasta este reiterat argumentul din Cauza Matei, în care s-a decis că, „dacă sunt furnizate mai multe servicii, unele cu titlu principal, iar altele cu titlu accesoriu, judecătorul naţional va trebui să stabilească pentru fiecare clauză referitoare la preţ serviciul pentru care reprezintă contrapartida pentru a determina dacă clauza respectivă face parte din obiectul principal al contractului. Profesionistul nu este obligat însă „să menţioneze ce servicii sau bunuri sunt furnizate în contrapartida fiecărei clauze referitoare la preţ", ci, în ipoteza în care sunt furnizate mai multe servicii, „este suficient ca cel oferit în legătură cu clauza referitoare la preţ să poată fi dedus în mod rezonabil din conţinutul contractului". 69. Aşadar, nu este posibilă atingerea scopului acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, respectiv o evaluare de principiu a cerinţelor de transparenţă a clauzelor din contractele încheiate cu consumatori, care să rezolve întreaga problematică, fiind evident că evaluarea instanţelor are caracter cazual. 70. Cât priveşte solicitarea instanţei de sesizare de a se stabili, în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ce măsură lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării prestaţiilor/activităţilor efectuate de Bancă în contrapartida comisioanelor percepute creează, automat, un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, se constată că şi această chestiune a făcut obiectul interpretării realizate de C.J.U.E., prin hotărârea dată în Cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. 71. Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se astfel, în fapt, marja de apreciere discreţionară din partea judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea acestui mecanism, însă instanţelor naţionale le revine rolul să verifice dacă o clauză provoacă, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din acel contract, în detrimentul consumatorului. 72. Curtea reiterează acest fapt şi prin hotărârea din Cauza Gyula Kiss, arătând că rolul său este limitat la a oferi instanţei de trimitere indicaţii de care aceasta din urmă să ţină seama pentru a aprecia asupra caracterului abuziv al clauzei în discuţie, precum şi criteriile pe care instanţa naţională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale, precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a împrumutului, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, în raport cu dispoziţiile Directivei 93/13. 73. Concret, în legătură cu examinarea existenţei unui eventual dezechilibru semnificativ, s-a arătat că „aceasta nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, EU:C:2014:10, punctele 22 şi 23). Pe de altă parte, reiese din articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. Acestea sunt criteriile în lumina cărora revine instanţei de trimitere sarcina de a aprecia caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie în litigiul principal". 74. Curtea a reluat argumentul de la punctul 43 din hotărâre, în sensul că nedetalierea serviciilor furnizate în schimbul costurilor de administrare şi al comisionului de acordare „nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă prevăzută la articolul 4 alineatul (2) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, cu condiţia ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său". 75. În fine, referitor la solicitarea de clarificare a aplicării art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul de a se stabili în ce măsură valoarea (cuantumul) comisioanelor poate fi un element în funcţie de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în defavoarea consumatorului, şi având în vedere statuările C.J.U.E., trebuie subliniat că, în ceea ce priveşte criteriile de apreciere a existenţei unui „dezechilibru semnificativ" între drepturile şi obligaţiile părţilor, clauzele contractuale sunt excluse controlului în ceea ce priveşte raportul calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, fapt explicabil prin aceea că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată ghida un asemenea control (Hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai). 76. În Cauza Gyula Kiss, Curtea, referindu-se în concret la clauze de natura celor ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, a arătat următoarele: „Clauzele referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepţia chestiunii dacă valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor (Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C-143/13, EU:C:2015: 127, punctul 56). 77. De altfel, de cele mai multe ori, clauzele abuzive prezintă acest caracter doar în economia contractului (din perspectiva tuturor prestaţiilor la care părţile se îndatorează), una şi aceeaşi clauză putându-se dovedi abuzivă într-un contract concret, pentru a nu fi astfel într-un alt contract prin care consumatorului i-au fost recunoscute, de pildă, drepturi care să compenseze concesiile contractuale făcute profesionistului. 78. Având ca premisă statuarea C.J.U.E., în sensul că evaluarea judiciară a caracterului abuziv al unor clauze contractuale calificate de instanţele naţionale ca accesorii, privitoare la comisioane de tipul celor ce fac obiectul sesizării, nu poate repune în discuţie aprecierea de către consumator a adecvării preţului sau a remuneraţiei la serviciile sau bunurile furnizate, precum şi criteriile orientative pentru instanţele naţionale pe care hotărârea din Cauza Gyula Kiss le evocă, revine instanţei de trimitere examinarea concretă a conţinutului contractului, aprecierea probelor şi a circumstanţelor proprii pricinii deduse judecăţii. 79. Pentru considerentele anterior expuse se apreciază că, pe calea recursului în interesul legii, nu este posibil a se stabili o concluzie general valabilă privind „corecta aplicare şi interpretare de către instanţele române a art. 4 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în litigiile în care se analizează caracterul abuziv al clauzelor privind comisioanele de întocmire/analiză dosar şi de gestionare/administrare a creditului", de natură a asigura unificarea practicii judiciare şi având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanţelor, întrucât statuarea implică aprecierea probelor, a circumstanţelor corespunzătoare fiecărei pricini, ceea ce ţine exclusiv de aplicarea legii. 80. În acest context, este de menţionat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene realizate de C.J.U.E. în exercitarea competenţei pe care pe care i-o conferă articolul 267 din T.F.U.E., lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate şi trebuie să fie aplicată de către instanţele naţionale raporturilor juridice născute şi constituite înainte de pronunţarea hotărârii asupra cererii de interpretare. 81. Aşadar, şi din perspectiva interesului soluţionării recursului în interesul legii, decizia pronunţată în cadrul acestui mecanism trebuie să fie aptă a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, adică de a produce efectele juridice scontate de legiuitor. Or, un atare interes nu mai subzistă, câtă vreme a intervenit un reper jurisprudenţial al C.J.U.E., instanţa cu competenţă exclusivă în interpretarea dreptului Uniunii Europene. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii asupra următoarelor probleme de drept: a)interpretarea sintagmelor „obiect al contractului" şi „preţul contractului", prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi a sintagmei „preţul total al contractului" prezentă în conţinutul unor hotărâri judecătoreşti, respectiv dacă o clauză care reglementează valoarea unui comision de întocmire/analiză dosar sau de gestionare/administrare a creditului este inclusă în noţiunile menţionate anterior, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv în măsura în care este exprimată întrun limbaj uşor inteligibil;b)în aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la noţiunea de clauze „exprimate într-un limbaj uşor inteligibil", să se clarifice necesitatea menţionării prestaţiilor băncii ce urmează a fi efectuate în contrapartida comisioanelor, chiar şi atunci când scopul perceperii comisioanelor poate fi uşor dedus din denumirea acestora sau din dispoziţiile legale sau contractuale incidente, pentru a se considera că acele clauze sunt redactate într-un limbaj uşor inteligibil;c)în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se stabilească în ce măsură lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării prestaţiilor/activităţilor efectuate de Bancă în contrapartida comisioanelor percepute creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului;d)în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se clarifice în ce măsură valoarea (cuantumul) comisioanelor poate fi un element în funcţie de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în defavoarea consumatorului.Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2020. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Ileana Peligrad