DECIZIE Nr. 0
din 9 februarie 2007
privind cererile nr.
63.108/00, 62.595/00, 63.117/00, 63.118/00, 63.119/00, 63.121/00,
63.122/00,63.816/00, 63.827/00, 63.829/00, 63.830/00, 63.837/00, 63.854/00,
63.857/00 si 70.551/01, formulate de organizatia religioasa „Martorii lui
Iehova - Romania" si altii impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 101 din 9 februarie 2007
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuând la data de 11 iulie 2006 în cadrul unei camere formate din: domnii B.
M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky,
doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi din domnul V. Berger, grefier de secţie,
având în vedere cererile mai sus menţionate, introduse
la data de 5 octombrie 2000 (nr. 63.108/00), 3 octombrie 2000 (nr. 62.595/00),
2 noiembrie 2000 (nr. 63.117/00, 63.118/00, 63.119/00, 63.121/00 si 63.122/00),
5 decembrie 2000 (nr. 63.816/00, 63.827/00, 63.829/00, 63.830/00, 63.837/00,
63.584/00 şi 63.857/00) şi 11 iunie 2001 (nr. 70.551/01),
luând în considerare decizia
Curţii de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenţie şi de a analiza împreună
admisibilitatea şi fondul cauzelor,
ţinând cont de declaraţiile oficiale de acceptare a
unei soluţionări amiabile a cauzelor,
după ce a deliberat,
pronunţă următoarea decizie:
IN FAPT
Organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova -
România" (Martorii lui Iehova) este o asociaţie cultuală cu sediul în Bucureşti.
Ceilalţi 14 reclamanţi sunt cetăţeni români: Robert
Fazakas s-a născut la data de 21 martie 1976 şi locuieşte în municipiul Târgu
Mureş; Iacov Porav s-a născut la data de 4 noiembrie 1977 şi locuieşte în
comuna Râciu, judeţul Mureş; Mozes Csego s-a născut la data de 30 iulie 1975 şi
locuieşte în comuna Cristeşti, judeţul Mureş; Arpad Szep s-a născut la data de
18 noiembrie 1971 şi locuieşte în comuna Cristeşti, judeţul Mureş; Mihaly
Marton s-a născut la data de 6 iunie 1972 şi locuieşte în comuna Crăciuneşti,
judeţul Mureş; Teodor Crinisor Dumbravă s-a născut la data de 19 octombrie 1971
şi locuieşte în comuna Cristeşti, judeţul Mureş; Marius-Sebastian Găzdac s-a
născut la data de 9 aprilie 1977 şi locuieşte în municipiul Cluj-Napoca,
judeţul Cluj; Alexandru Mircea s-a născut la data de 18 mai 1971 şi locuieşte
în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj; Dănuţ Bărăian s-a născut la data de 1 septembrie 1969 şi locuieşte în
municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj; Dumitru-Dan Laslou s-a născut la data de
23 ianuarie 1973 şi locuieşte în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj; Cosmin
Bălănean s-a născut la data de 2 decembrie 1978 şi locuieşte în municipiul Cluj-Napoca, judeţul
Cluj; Csaba Ianos Czink s-a născut la data de 14 mai 1976 şi locuieşte în
municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj; Ioan-Teodor Demian s-a născut la data de
29 martie 1966 şi locuieşte în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj, şi Victor
Daniel Clicinschi s-a născut la data de 21 decembrie 1972 şi locuieşte în
comuna Havârna, judeţul Botoşani.
Reclamanţii sunt reprezentaţi în faţa Curţii de doamna
A. Dăgăliţă, avocat din Bucureşti, şi domnii P. Goni şi M. Trizac, avocaţi din
Paris.
Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul său, doamna B. Ramaşcanu, din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost ele expuse de către
părţi, pot fi rezumate după cum urmează:
1. Organizaţia religioasă
„Martorii lui Iehova"
Infiinţată în Statele Unite ale Americii acum aproape
120 de ani, organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova" este prezentă în România de la începutul
secolului al XX-lea. In general, membrii ei şi-au putut exercita în mod liber
cultul pe teritoriul românesc până la instaurarea regimului comunist.
La data de 8 august 1949, printr-o decizie a
ministrului justiţiei al Republicii Populare Române, cultul Martorii lui Iehova
a fost interzis, iar organizaţia a fost radiată din registrul persoanelor
juridice al Tribunalului Ilfov.
După căderea regimului comunist, din decembrie 1989,
reclamanta a fost înregistrată prin hotărârea nr. 1.166 din 9 aprilie 1990 a
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în temeiul Legii nr. 21/1924 pentru
persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii). Articolul 7 din statutul său îi
precizează obiectul astfel:
,,a) mărturisirea în comun şi răspândirea învăţăturilor
biblice şi a credinţei creştine, care constă în proclamarea numelui lui Iehova
Dumnezeu şi a măsurilor sale pline de iubire în folosul omenirii prin
intermediul Regatului său ceresc încredinţat lui Isus Cristos. Acestea se
efectuează prin intermediul Congregaţiilor Creştine, înfiinţate şi organizate
în România, în conformitate cu legile canonice ale Organizaţiei, sub îndrumarea
şi supravegherea Corpului de Guvernare al Organizaţiei Mondiale a Martorilor
lui Iehova, şi cu prezentul Statut;
b) desfăşurarea unor acţiuni de binefacere şi de
caritate, precum şi trimiterea de ajutoare umanitare."
Pe teritoriul românesc, ministeriatul creştin al
organizaţiei este efectuat prin intermediul congregaţiilor creştine, organizaţia
reclamantă funcţionând ca un organ de coordonare şi de control.
In 1991, în România funcţionau
228 de congregaţii ale cultului Martorii lui Iehova.
Martorii lui Iehova constituie la ora actuală un grup
creştin important, iar organizaţia reprezintă interesele religioase a 552 de
congregaţii.
De exemplu, la data de 19 aprilie 2000, 82.761 de membri şi asociaţi s-au reunit în casele lor de cult cu ocazia
sărbătoririi Paştelui.
a) Recunoaşterea reclamantei ca un cult
Reclamanta a funcţionat fără ingerinţe din partea
statului până la data de 25 martie 1997. La această dată, Secretariatul de Stat
pentru Culte (Secretariatul de stat) Ie-a trimis tuturor autorităţilor locale o listă cu toate „cultele
recunoscute" de stat. Cultul Martorii lui Iehova nu figura pe această
listă.
Pe baza acestei liste, diferitele autorităţi locale sau
centrale s-au angajat pe calea negării drepturilor lor prin raportare la alte
culte. Reclamanta se plânge de adoptarea de către autorităţi a următoarelor
măsuri, care au împiedicat libera exercitare a cultului lor:
a) La data de 8 aprilie 1997, Consiliul Local al
Municipiului Tulcea a informat-o pe reclamantă că,
potrivit Adresei din 25 martie 1997 a Secretariatului de stat, cultul Martorii
lui Iehova nu era recunoscut de stat şi că, prin urmare, autorizaţia de
construire a unei case de cult eliberată organizaţiei reclamante la data de 3
iulie 1995 a fost anulată.
b) La data de 17 aprilie 1997, Direcţia Generală a
Finanţelor Publice şi a Controlului de Stat din Sibiu a informat-o pe
reclamantă că, având în vedere Adresa din 25 martie 1997, ea nu putea beneficia
de o scutire pentru plata impozitului pe clădiri pentru casele de cult.
c) Prin Adresa din 5 decembrie 1997, trimisă
reclamantei, Secretariatul de stat şi-a exprimat părerea că Martorii lui Iehova
nu era un cult religios, ci o asociaţie religioasă, şi, în consecinţă, a
considerat că ea nu putea beneficia de prevederile Legii nr. 27/1994 privind
scutirea de impozitele şi taxele locale.
d) La data de 15 iunie 1998, Consiliul Municipal al
Oraşului Cetariu, judeţul Bihor, a informat-o pe reclamantă că statul român nu
recunoştea religia Martorilor lui Iehova. Or, numai cultele recunoscute puteau
să aibă cimitire pentru credincioşii lor.
La data de 28 martie 1998, având în vedere atitudinea
anumitor autorităţi care i-au refuzat statutul de cult, organizaţia reclamantă
şi-a modificat statutul, introducând în primul său articol următoarele texte:
,,b) Organizaţia religioasă «Martorii lui Iehova» este
un cult religios creştin.
c) Organizaţia religioasă a Martorilor lui Iehova este
denumirea oficială a cultului religios «Martorii lui
Iehova»."
Prin Incheierea de şedinţă definitivă din 9 aprilie
1998, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a aprobat aceste modificări. Prin
Hotărârea din 21 ianuarie 1999, aceeaşi instanţă a rectificat erorile materiale
ce s-au strecurat în Hotărârea din 9 aprilie 1998.
La data de 26 august 1998, Secretariatul de stat a
informat-o pe reclamantă că nu-i recunoştea noul statut modificat, deoarece nu
şi-a dat acordul în acest sens. La data de 24 septembrie 1998, reclamanta a
cerut Secretariatului de stat să anuleze actul din 26 august 1998 şi să-i
recunoască statutul modificat. La data de 21 octombrie 1998, Secretariatul de
stat a respins cererea.
La data de 10 octombrie 1998, reclamanta a scris
Guvernului pentru a se plânge de atitudinea Secretariatului de stat. In urma acestei scrisori, s-a decis demararea unei anchete
de către Departamentul de control al Guvernului. In Nota de control din 29
ianuarie 1999, aprobată de primul-ministru, acest departament a propus:
„4.1. Secretariatul de Stat pentru Culte va analiza şi va dispune măsurile care se impun pentru includerea
Organizaţiei Religioase «Martorii lui Iehova» în lista religiilor şi cultelor
recunoscute în România, cu acordarea tuturor drepturilor prevăzute de lege şi
implicit cu respectarea de către Organizaţia Religioasă «Martorii lui Iehova» a
obligaţiilor prevăzute în actele normative în vigoare.
4.2. Secretariatul de Stat pentru Culte îşi va revizui
punctul de vedere actual, în sensul respectării hotărârilor dispuse de Judecătoria Sectorului 1
Bucureşti, în Dosarul nr. 1.174/PJ/1990, prin Sentinţa civilă nr.
1.166/09.04.1990 şi Incheierea din şedinţa publică din 09.04.1998, implicit a
art. 1 punctele b şi c din noul statut."
i. Procedura în contencios
administrativ întemeiată pe Legea nr. 29/1990 pentru recunoaşterea statutului
reclamantei
La data de 25 noiembrie 1998, reclamanta a introdus o
acţiune întemeiată pe Legea contenciosului administrativ şi a solicitat
anularea actelor din 26 august şi 21 octombrie 1998. De asemenea, a solicitat
ca Secretariatul de stat să fie obligat să emită un act administrativ care să
recunoască statutul său modificat.
La data de 4 martie 1999, Curtea de Apel Bucureşti, ca
urmare a unei excepţii invocate de Secretariatul de stat, a anulat Hotărârea de
modificare a statutului reclamantei din 9 aprilie 1998 pronunţată de
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi, pe fond, a respins cererea reclamantei.
Curtea de Apel Bucureşti a reamintit că, în Hotărârea sa din 7 octombrie 1996,
Curtea Supremă de Justiţie statuase că o asociaţie dobândeşte personalitate
juridică prin decizia tribunalului judeţean. De asemenea, ea a mai arătat că
recunoaşterea cultelor religioase este reglementată de Decretul nr. 177/1948 şi
că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, atunci când a pronunţat cele două
hotărâri mai sus menţionate, nu solicitase avizul ministerului de resort, aşa
cum impunea Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii).
Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei
hotărâri, invocând caracterul definitiv al hotărârilor în cauză şi
neconstituţionalitatea Decretului nr. 177/1948.
Prin Hotărârea definitivă din 7 martie 2000, Curtea
Supremă de Justiţie a admis cererea reclamantei. După ce a constatat că
Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor nu a fost abrogat, ea
a considerat că acesta conţinea restricţii ale libertăţii de religie
incompatibile cu articolul 29 din Constituţia din 1991, adoptată după căderea
regimului comunist, şi, prin urmare, a concluzionat că nu putea soluţiona
litigiul în lumina acestui decret. Subliniind faptul că cultul Martorii lui
Iehova îşi începuse activitatea religioasă în România cu mai mult de 80 de ani
înainte, că acesta fusese interzis de regimul comunist în 1948, dar că îşi
reluase activitatea în baza Hotărârii din 9 aprilie 1990 a Judecătoriei
Sectorului 1 Bucureşti, prin care obţinuse personalitate juridică în temeiul
Legii nr. 21 din 1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), că
Ministerul Culturii îşi dăduse acordul pentru înregistrarea sa, că modificările
statutului efectuate în 1998 fuseseră publicate în Registrul persoanelor
juridice şi că Secretariatul de Stat pentru Culte fusese informat despre acest lucru,
Curtea a considerat că refuzul Secretariatului de stat de a recunoaşte statutul
modificat al reclamantei contravenea libertăţii de religie garantate de art. 29
din Constituţia României şi de tratatele internaţionale.
Prin hotărârile definitive din 15 februarie şi 28
martie 2000, pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie, reclamanta a obţinut
anularea altor acte administrative ale autorităţilor locale şi centrale emise
pe baza listei întocmite de Secretariatul de stat. Aceste hotărâri i-au
recunoscut implicit reclamantei calitatea de cult religios.
La data de 24 octombrie 2002, Ministerul Culturii şi Cultelor, care a înlocuit Secretariatul de Stat pentru Culte, a
adoptat un ordin prin care se arăta că statutul organizaţiei reclamante era
supus Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,
care a înlocuit Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi
Fundaţii).
ii. Procedura în contencios
administrativ întemeiată pe Legea nr. 29/1990 pentru recunoaşterea înregistrării
organizaţiei reclamante în temeiul Legii nr. 21/1924
La data de 5 noiembrie 2002, reclamanta a solicitat ministerului să anuleze ordinul din 24 octombrie 2002,
considerând că Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 nu-i era aplicabilă, ţinând
seama de faptul că primul său articol excludea cultele religioase din domeniul
de aplicare al ordonanţei. La data de 13 noiembrie 2002, ministerul a refuzat
să anuleze ordinul.
La data de 5 decembrie 2002, reclamanta a introdus la
Guvern un recurs ierarhic împotriva refuzului ministerului.
La data de 12 decembrie 2002, în lipsa răspunsului
Guvernului, reclamanta a chemat în judecată Ministerul Culturii şi Cultelor.
Prin hotărârea rămasă definitivă din 26 februarie 2003, Curtea de Apel
Bucureşti a anulat ordinul litigios şi a obligat ministerul să recunoască
statutul modificat al reclamantei conform Deciziei rămase definitivă a Curţii
Supreme de Justiţie, pronunţată la data de 7 martie 2000.
La data de 22 mai 2003, ministrul culturii şi cultelor
a emis Ordinul nr. 2.657/2003 privind recunoaşterea Statutului de organizare şi
funcţionare al Organizaţiei Religioase „Martorii lui
Iehova", care prevedea:
„Art. 1. - Ministerul Culturii şi Cultelor (...)
recunoaşte Statutul de organizare şi funcţionare al Organizaţiei Religioase
«Martorii lui Iehova», înregistrat potrivit Sentinţei civile nr. 1.166 din 9
aprilie 1990 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, modificat prin Incheierea
de şedinţă din data de 9 aprilie 1998, rectificată prin Incheierea din data de
21 ianuarie 1999 (...) al Judecătoriei Sectorului 1 din Bucureşti.
Art. 2. - (1) In baza statutului, Organizaţia
Religioasă «Martorii lui Iehova» este un cult religios creştin.
(2) Organizaţia Religioasă «Martorii lui Iehova» este
denumirea oficială a cultului religios Martorii lui Iehova.
Art. 3. - Cultul religios creştin Organizaţia
Religioasă «Martorii lui Iehova» are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute
de lege pentru cultele religioase recunoscute de statul român.
Art. 4. - (1) In termen de 15 zile de la data intrării
în vigoare, Ministerul Culturii şi Cultelor va comunica prezentul ordin către
toate autorităţile administraţiei publice centrale, prefecturi şi consilii
judeţene, iar la cerere, şi altor autorităţi şi persoane interesate.
(2) Ministerul Culturii şi Cultelor se va asigura ca
toate actele pe care le emite sau le avizează, potrivit legii, referitoare la
cultele religioase recunoscute de statul român, să cuprindă cultul religios
Organizaţia Religioasă «Martorii lui Iehova».
Art. 5. - Prezentul ordin intră în vigoare la data
emiterii şi se publică ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 6. - La data intrării în
vigoare a prezentului ordin sunt revocate orice alte acte administrative
contrare emise de fostul Secretariat de Stat pentru Culte sau de Ministerul
Culturii şi Cultelor."
Ordinul a fost publicat în Monitorul Oficial al României
la data de 13 iunie 2003.
b) Serviciul militar şi miniştrii ordinaţi ai cultului Martorii lui
Iehova
La data de 12 aprilie 2000, reclamanta a solicitat
Secretariatului de stat să confirme în scris că miniştrii săi ordinaţi, în
calitate de membri ai unui cult religios recunoscut de lege, erau scutiţi de
obligaţia de a îndeplini orice serviciu militar, conform art. 6 lit. c) din
Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare.
Prin Adresa din 19 aprilie 2000, Secretariatul de stat a
informat-o pe reclamantă că personalul său ordinat
beneficia, ca oricare cetăţean român obiector de conştiinţă, de prevederile
art. 4 din Legea nr. 46/1996, care le oferea posibilitatea de a îndeplini un
serviciu utilitar alternativ.
Prin Decizia definitivă din 14 iunie 2000 a Curţii
Militare de Apel, ceilalţi 14 reclamanţi, miniştri ordinaţi ai cultului
Martorii lui Iehova, au fost condamnaţi în temeiul art. 348 din Codul penal pentru
că s-au sustras de la serviciul utilitar alternativ. Ei au fost condamnaţi la
închisoare cu suspendare (a se vedea, mai jos „Ceilalţi reclamanţi"). După
spusele reclamantei, refuzul miniştrilor ordinaţi de a îndeplini serviciul
utilitar alternativ le poate atrage o nouă condamnare. Mai mult, toţi miniştrii
ordinaţi cu vârste de până la 35 de ani vor fi în aceeaşi situaţie, deoarece
obligaţia serviciului militar există până la această vârstă.
Prin adresele din 27 septembrie şi 9 octombrie 2000,
Comitetul Helsinki România i-a cerut ministrului apărării să ia măsurile
corespunzătoare pentru a executa Hotărârea definitivă din 7 martie 2000,
pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, şi să-i scutească pe miniştrii
ordinaţi ai Martorilor lui Iehova de serviciul militar.
La data de 23 octombrie 2000, ministrul apărării a
răspuns că miniştrii ordinaţi ai Martorilor lui Iehova erau obligaţi să
îndeplinească serviciul utilitar alternativ.
La o dată neprecizată, procurorul general al României a
formulat un recurs în interesul legii în faţa Curţii Supreme de Justiţie. El a
invocat diferite hotărâri pronunţate de Curtea Militară de Apel, dintre care
unele i-au achitat pe miniştrii ordinaţi ai Martorilor lui Iehova acuzaţi de
neprezentare la încorporare în temeiul art. 354 din Codul penal, iar altele au
pronunţat hotărâri de condamnare. După o scurtă descriere a hotărârilor mai sus
menţionate, procurorul general a subliniat că Martorii lui Iehova reprezintă o
asociaţie religioasă şi nu un cult religios şi că, prin urmare, ei nu puteau
beneficia de prevederile art. 6 lit. c) din Legea nr. 46/1996, care scuteşte
miniştrii cultelor recunoscute de serviciul militar şi de serviciul utilitar
alternativ. Drept care, el a conchis în memoriul său că miniştrii ordinaţi ai
Martorilor lui Iehova care refuzau să îndeplinească serviciul utilitar
alternativ ar fi trebuit condamnaţi pentru neprezentare
la încorporare.
Termenul la Curtea Supremă de Justiţie a fost fixat
pentru data de 15 octombrie 2001. Inainte de începerea şedinţei, reprezentanţii
reclamantei au fost invitaţi să părăsească sala. Apoi, judecătorii au deliberat
timp de mai multe ore cu uşile închise. In hotărârea sa din aceeaşi zi, Curtea
Supremă de Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat că
hotărârile de achitare erau corecte, deoarece refuzul de a îndeplini serviciul
utilitar alternativ nu intra în domeniul de aplicare al infracţiunii de
neprezentare la încorporare, reglementată de art. 354 din Codul penal, care nu
se aplica decât în cazul refuzului de a îndeplini serviciul militar într-o bază
militară. Ea nu s-a pronunţat asupra afirmaţiei procurorului general, conform
căreia organizaţia reclamantă este o asociaţie religioasă şi nu un cult
religios.
Intr-un comunicat făcut public la data de 6 octombrie
2000, Amnesty International a făcut o analiză a prevederilor Legii nr. 46/1996
privind pregătirea populaţiei pentru apărare, în ceea ce priveşte obligaţia de
îndeplinire a serviciului utilitar alternativ. Ea a făcut mai întâi referire la
Recomandarea nr. R8 (87) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi la
Rezoluţia nr. A3-0025/92 a Parlamentului European, conform cărora serviciul
utilitar alternativ, a cărui durată trebuie să rămână rezonabilă, nu trebuia să
aibă un caracter punitiv. Ea a conchis că serviciul utilitar alternativ
prevăzut de Legea nr. 46/1996 avea un caracter punitiv deoarece durata sa era
de 24 de luni, în timp ce serviciul militar obişnuit nu dura decât 12 luni.
c) Aplicarea prevederilor legale referitoare la
scutirea de impozitele şi taxele locale a cultului Martorii lui Iehova
La data de 30 ianuarie 2002, Guvernul a adoptat Ordonanţa nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, care
stipula în anexele nr. 2 şi 5 că terenurile şi casele de cult ce aparţineau
cultelor religioase recunoscute nu sunt impozabile.
Prin Hotărârea nr. 1.278 din 13 noiembrie 2002,
Guvernul a adoptat normele metodologice de aplicare a ordonanţei mai sus
menţionate. Anexa nr. 2 la această hotărâre enumera cultele religioase
recunoscute în România. Reclamanta nu figura pe această listă.
Reclamanta Ie-a solicitat autorităţilor locale în mai
multe rânduri să o scutească de plata impozitului pe clădiri pentru casele de
cult şi pe terenurile ce îi aparţineau. Prin mai multe adrese datând din luna
mai 2003, mai multe autorităţi locale au refuzat să acorde o asemenea scutire,
pe motivul că organizaţia reclamantă nu putea beneficia de ea deoarece nu
figura pe lista cultelor religioase oficial recunoscute, întocmită la data
adoptării normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr.
36/2002.
Prin Adresa din 20 mai 2003, reclamanta a solicitat
Guvernului introducerea sa în lista cultelor
religioase oficial recunoscute în România şi înlocuirea titlului „culte
religioase oficial recunoscute în România" cu cel de „culte înregistrate
şi care funcţionează legal în România". In aceeaşi adresă, reclamanta se
plângea de încălcarea drepturilor sale din cauza refuzului Primăriei din
Acăţari, judeţul Mureş, de a-i elibera o autorizaţie de construire a unei case
de cult, pe motivul că organizaţia reclamantă nu figura pe lista cultelor
religioase oficial recunoscute în România. De asemenea, ea s-a plâns că
omisiunea de a o introduce pe lista cultelor oficiale o priva, într-un mod
discriminatoriu faţă de celelalte religii, de dreptul de a-şi exercita
credinţa: imposibilitatea de a acorda asistenţă religioasă în spitale,
penitenciare, aziluri şi orfelinate, imposibilitatea de a avea cimitire
confesionale, de a beneficia de scutirea de taxe notariale la dobândirea de
drepturi reale, obligarea personalului său ordinat să îndeplinească serviciul
militar sau imposibilitatea de a invita misionari străini să locuiască în
România pe perioade lungi.
Guvernul nu a răspuns la această adresă.
La 6 februarie şi 21 mai 2003, Guvernul a modificat
normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 36 din 30 ianuarie
2002 privind impozitele şi taxele locale, definind noţiunea de „casă de
cult".
Incepând din luna iunie 2003, practica autorităţilor
locale variază: anumite autorităţi au refuzat scutirea reclamantei de plata
impozitului pentru casele de cult şi terenuri, pe motivul că Ordinul
ministrului culturii şi cultelor nr. 2.657/2003, prin care reclamanta era
recunoscută ca fiind un cult, nu putea modifica Hotărârea Guvernului nr.
1.278/2002 ce cuprindea lista cultelor religioase recunoscute, în timp ce
altele i-au acordat această scutire, însă începând cu data intrării în vigoare
a ordinului mai sus amintit.
La data de 17 iulie 2003, reclamanta a chemat în
judecată Guvernul în faţa Curţii de Apel Bucureşti, pentru a fi obligat să
adopte un act administrativ care să o includă pe lista
cultelor religioase oficial recunoscute de lege.
La data de 16 septembrie 2003, Guvernul a solicitat
respingerea acţiunii, argumentând că autorităţile locale aveau obligaţia legală
de a respecta Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.657 din 22 mai
2003 şi că reclamanta nu era inclusă în lista respectivă deoarece ordinul mai
sus menţionat fusese adoptat după intrarea în vigoare a Hotărârii din 25 martie
1997 ce cuprindea lista cultelor recunoscute.
Prin Hotărârea definitivă din 28 octombrie 2003, Curtea
de Apel Bucureşti a admis pretenţiile reclamantei şi a obligat Guvernul să
adopte un act administrativ de introducere a acesteia pe lista cultelor
religioase oficial recunoscute în România.
La data de 22 decembrie 2003, Parlamentul a adoptat
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. La data de 22 ianuarie 2004, Guvernul
a adoptat normele metodologice de aplicare a acestui cod. Aceste norme
metodologice, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din
6 februarie 2004, includeau reclamanta în lista cultelor religioase recunoscute
în România.
d) Martorii lui Iehova şi asistenţa religioasă în
penitenciare
Reclamanta subliniază că a întâmpinat dificultăţi la acordarea asistenţei religioase mai
multor deţinuţi din rândul Martorilor lui Iehova.
Astfel, în 2000, un ministru ordinat al reclamantei i-a
solicitat directorului închisorii din Bistriţa permisiunea de a acorda
asistenţă religioasă mai multor deţinuţi Martori ai lui Iehova.
La data de 4 februarie 2000, directorul penitenciarului i-a comunicat refuzul său, invocând faptul că deţinuţii
respectivi nu-şi declaraseră apartenenţa la organizaţia religioasă „Martorii
lui Iehova" în momentul încarcerării lor şi că, în orice caz, Martorii lui
Iehova nu constituiau un cult religios recunoscut de
lege.
e) Publicarea de către Inspectoratul Judeţean de
Poliţie Neamţ a unei broşuri despre sectele religioase
La o dată neprecizată, Inspectoratul Judeţean de
Poliţie Neamţ a publicat o broşură intitulată „Sectele religioase între...
mit şi adevăr". In introducere, broşura sublinia caracterul antidemocratic al
sectelor în felul următor:
„Depăşind cadrul de confesiuni religioase, multe din
aceste secte, prin preceptele şi practicile folosite, se situează în postura de
exponente ale unor cercuri antidemocratice, antiprogresiste, slujind interese
ce nu au nimic cu sensul moral pe care îl proclamă."
Broşura include reclamanta în capitolul „Asociaţii
religioase înregistrate cu avizul Secretariatului de Stat pentru Culte, dar
care, prin doctrină şi practici, pot produce tulburări în viaţa religioasă şi
socială". Reclamanta este descrisă în felul următor:
„Deşi avizată prin activitatea ei şi unele precepte,
această asociaţie încalcă legile ţării. Astfel, sunt defăimate autorităţile de
stat pe care le consideră incapabile să rezolve problemele sociale actuale,
pentru care numai Martorii lui Iehova au soluţii potrivite; instigă la
nerespectarea legilor statului îndemnând adepţii să nu participe la vot, să
refuze asistenţa medicală, tineretul să refuze satisfacerea stagiului militar
şi să nu urmeze cursuri universitare; denigrează Biserica Ortodoxă Română, despre
care se spune că este depăşită şi săracă, în declin şi lipsită de sprijinul
autorităţilor."
2. Ceilalţi reclamanţi
Reclamanţii persoane fizice sunt miniştri ordinaţi ai
cultului Martorii lui Iehova.
In 1999, reclamanţii au primit ordin de încorporare. Având
în vedere convingerile lor religioase, ei au optat într-o primă etapă pentru
îndeplinirea serviciului utilitar alternativ, însă ulterior au cerut să fie
scutiţi de obligaţia de a îndeplini acest serviciu civil, ca oricare ministru
ordinat al unui cult recunoscut, conform prevederilor art. 6 din Legea nr.
46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare.
In cursul anului 1999 a fost pornită urmărirea penală
împotriva reclamanţilor pentru refuzul lor de a se prezenta la încorporare,
infracţiune incriminată de art. 354 alin. 2 din Codul penal.
Prin decizii distincte pronunţate la data de 14 iunie
2000, Curtea Militară de Apel, cu sediul în Bucureşti, i-a condamnat pe
reclamanţi, prin decizii definitive distincte, pronunţate în recurs, la pedepse
de un an şi 6 luni de închisoare cu suspendare. In urma deciziei din 15
octombrie 2001, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în cadrul unui recurs
în interesul legii, considerând că refuzul de a îndeplini serviciul utilitar
alternativ nu intra sub incidenţa legii penale, procurorul general a formulat
recursuri în anulare împotriva deciziilor de condamnare a reclamanţilor.
In concluziile lor scrise, în faţa Curţii Supreme de
Justiţie, reclamanţii au cerut să fie achitaţi, arătând că erau miniştri
ordinaţi ai cultului religios Martorii lui Iehova şi că, prin urmare,
beneficiau de prevederile art. 6 din Legea nr. 46/1996 privind pregătirea
populaţiei pentru apărare, care scutea de orice serviciu militar sau alternativ
miniştrii ordinaţi ai cultelor religioase. Ei i-au cerut acestei curţi să
constate şi faptul că această condamnare a lor încalcă art. 9 şi 14 din
Convenţia europeană a drepturilor omului. In plus, ei s-au plâns că au fost
judecaţi de o instanţă militară, deşi erau civili. Ei au solicitat daune morale
pentru aceste fapte şi daune materiale reprezentând cheltuielile de judecată pe
care le plătiseră la instanţele anterioare.
Prin decizii pronunţate în 2002 şi 2003, Curtea Supremă
de Justiţie a pronunţat achitarea reclamanţilor, considerând că refuzul lor de
a îndeplini serviciul utilitar alternativ nu intra sub incidenţa dispoziţiilor
din Codul penal care pedepsesc neprezentarea la încorporare. Ea nu s-a
pronunţat asupra celorlalte cereri ale reclamanţilor.
In 2003 şi 2004, invocând articolul 13 din Convenţie şi
art. 504-506 din Codul de procedură penală, reclamanţii şi-au reiterat cererile
pentru daunele morale şi materiale. Soluţia acestor cauze nu a fost comunicată
Curţii.
B. Dreptul şi practica
internă pertinente
1. Constituţia
"ARTICOLUL 29
Libertatea conştiinţei
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi
libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni
nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă,
contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie
să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile
legii.
(4) In relaţiile dintre culte sunt interzise orice
forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi
se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase
în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura,
potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine."
2. Legea nr. 21/1924 pentru
persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii)
ARTICOLUL 3
„Asociaţiile şi aşezămintele fără scop lucrativ sau
patrimonial nu pot dobândi personalitatea juridică decât pe temeiul unei
decizii motivate a tribunalului civil în circumscripţia căruia s-au constituit.
Această decizie nu se poate da decât la cererea celor
interesaţi:
a) După ce s-a cerut avizul ministerului în
competenţa căruia cade scopul asociaţiei sau aşezământului;
b) După ce s-au ascultat concluziile Ministerului
Public şi s-a constatat că statutele sau actele constitutive, compunerea
organelor de direcţie şi administraţie şi celelalte condiţii nu contravin la
dispoziţiile legii de faţă.
Părţile interesate, ministerul competent şi
reprezentantul ministerului public au dreptul de apel
potrivit art. 90."
3. Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al
cultelor religioase
ARTICOLUL 13
„Cultele religioase, pentru a putea să se organizeze şi
să funcţioneze, vor trebui să fie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii
Adunării Naţionale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului
cultelor.
In cazuri bine motivate se va putea retrage
recunoaşterea în acelaşi mod."
ARTICOLUL 14
„In vederea recunoaşterii, fiecare cult religios va
înainta, prin Ministerul Cultelor, spre examinare şi aprobare, statutul său de
organizare şi funcţionare, cuprinzând sistemul de organizare, conducere şi
administrare, însoţit de mărturisirea de credinţă respectivă."
ARTICOLUL 16
„Organizarea de partide
politice pe bază confesională este interzisă."
ARTICOLUL 17
„Părţile componente ale cultelor religioase
recunoscute, precum comunităţi, parohii, unităţi, grupe, vor trebui să fie
înscrise într-un registru special al primăriei respective, cu arătarea nominală
a organelor de conducere şi control şi cu indicarea numerică a membrilor care
fac parte din ele."
ARTICOLUL 18
„Asociaţiile civile şi fundaţiunile care urmăresc, în
total sau în parte, scopuri religioase trebuie, pentru a fi recunoscute ca
persoane juridice, să aibă încuviinţarea Guvernului, prin Ministerul Cultelor,
fiind supuse întru totul obligaţiunilor ce decurg din legi cu privire la
caracterul lor religios."
ARTICOLUL 19
„Inscripţiunile şi semnele simbolice, precum şi
sigiliile sau ştampilele arătând denumirea cultului, vor trebui să aibă în
prealabil aprobarea Ministerului Cultelor."
ARTICOLUL 20
„Şefii cultelor, ierarhii şi în general întregul
personal din serviciul cultelor trebuie să fie cetăţeni români, bucurându-se de
deplinătatea exerciţiului drepturilor civile şi politice."
ARTICOLUL 21
„Şefii cultelor precum şi mitropoliţii, arhiepiscopii,
episcopii, superintendenţii, administratorii-apostolici, vicarii-administrativi
şi alţii, având funcţiuni asemănătoare, aleşi sau numiţi în conformitate cu
statutele de organizare ale cultelor respective, nu vor fi recunoscuţi în
funcţiune decât în baza aprobării Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dată
prin decret, la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului
cultelor. Inainte de intrarea în funcţiune, toţi aceştia vor depune jurământul
de credinţă în faţa ministrului cultelor. Formula de jurământ este următoarea:
„Ca slujitor al lui Dumnezeu, ca om şi ca cetăţean, jur de a fi credincios
poporului şi de a apăra Republica Populară Română împotriva duşmanilor din
afară şi dinăuntru; jur că voiu respecta şi voiu face să se respecte de către
subalternii mei legile Republicii Populare Române; jur că nu voiu îngădui
subalternilor mei să întreprindă şi să ia parte şi nici eu nu voiu întreprinde
şi nu voiu lua parte la nicio acţiune de natură a aduce atingere ordinii
publice şi integrităţii Republicii Populare Române. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!" Această formulă de jurământ este obligatorie şi pentru
conducătorii asociaţiilor civile cu caracter religios prevăzute la art. 18.
Ceilalţi membri ai clerului aparţinând diferitelor culte, cât şi preşedinţii
sau conducătorii comunităţilor locale, vor depune, înainte de intrarea lor în
funcţiune, în faţa şefilor lor ierarhici jurământul de credinţă după formula
următoare: „Ca slujitor al lui Dumnezeu, ca om şi ca cetăţean, jur de a fi
credincios poporului şi de apăra Republica Populară Română împotriva duşmanilor
din afară şi dinăuntru; jur a respecta legile Republicii Populare Române şi de
a păstra secretul în serviciul orânduit de Stat. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu"!
Ceilalţi funcţionari din serviciul cultelor religioase
vor depune în faţa autorităţilor competente de Stat jurământul de credinţă
prevăzut de art. 8 din Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea
Statului român în Republica Populară Română."
4. Legea nr. 46/1996
privind pregătirea populaţiei pentru apărare
ARTICOLUL 4
„Cetăţenii care, din motive religioase, refuză să
îndeplinească serviciul militar sub arme execută serviciul utilitar alternativ, conform prezentei legi.
Modul de executare a serviciului utilitar alternativ se
stabileşte prin hotărâre a Guvernului."
ARTICOLUL 6
„Nu îndeplinesc serviciul militar:
(...)
c) personalul hirotonit sau ordinat care aparţine
cultelor religioase recunoscute de lege."
5. Hotărârea Guvernului nr.
618/1997 privind modul de executare a
serviciului utilitar alternativ
ARTICOLUL 1
„(1) Serviciul utilitar alternativ este o formă a
îndeplinirii serviciului militar şi se execută de către cetăţenii apţi pentru
serviciul militar, care, din motive religioase, refuză să îndeplinească
serviciul militar sub arme.
(2) Durata serviciului utilitar alternativ este de 24
de luni pentru militarii în termen şi de 12 luni pentru militarii cu termen
redus."
6. Ordonanţa Guvernului
nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii
ARTICOLUL 1
„(1) Persoanele fizice şi persoanele juridice care
urmăresc desfăşurarea unor activităţi în interes general sau în interesul unor
colectivităţi locale ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot
constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe.
(...)
(3) Partidele politice, sindicatele şi cultele
religioase nu intră sub incidenţa prezentei ordonanţe."
ARTICOLUL 78
„Prezenta ordonanţă intră în vigoare în termen de 3
luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I."
7. Ordonanţa Guvernului
nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale
Aceasta prevede că nu sunt supuse impozitului
construcţiile care, prin destinaţia lor, sunt case de cult ce aparţin cultelor
religioase recunoscute de lege şi nici părţile lor componente, cu excepţia
încăperilor cu destinaţie economică. In plus, nu sunt supuse impozitului
terenurile ce aparţin cultelor religioase recunoscute de lege.
8. Hotărârea Guvernului
nr. 1.278/2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea
Ordonanţei Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale
Aceasta întocmeşte lista cultelor religioase oficial
recunoscute în România. Organizaţia reclamantă nu figurează pe această listă.
9. Normele metodologice de aplicare a Legii nr.
571/2003 privind Codul fiscal, publicate în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004
Acestea întocmesc lista „cultelor religioase oficial recunoscute în România", listă în care se află numele
organizaţiei reclamante.
CAPETE DE CERERE
A. Capetele de cerere ale
organizaţiei „Martorii lui Iehova"
1. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, organizaţia
reclamantă formulează mai multe capete de cerere.
a) In primul rând, ea afirmă că dreptul său de acces
la instanţă a fost încălcat prin neexecutarea efectivă a Deciziei din 7 martie
2000 a Curţii Supreme de Justiţie.
b) De asemenea, ea se plânge de modalitatea în care
s-a desfăşurat examinarea recursului în interesul legii, introdus de procurorul
general în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Ea pretinde că lipsa citării sale
în timpul dezbaterilor, caracterul secret al şedinţei de judecată şi evacuarea
reprezentanţilor săi şi a avocatului său din sala de dezbateri au împiedicat-o
sa se apere în mod adecvat. Mai mult, ea se plânge că, în Hotărârea sa din 15
octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie nu s-a pronunţat asupra unuia dintre
motivele invocate de procurorul general, şi anume calitatea de cult religios a reclamantei.
c) Reclamanta susţine că Decizia din 15 octombrie
2001 a Curţii Supreme de Justiţie este contrară deciziilor aceleiaşi curţi din
15 februarie, 7 şi 28 martie 2000, în sensul că în timp ce deciziile din 2000
confirmau calitatea de cult religios a reclamantei, Decizia din 15 octombrie
2001 a stabilit contrariul. O asemenea jurisprudenta contradictorie ar putea
deschide calea unui alt recurs în interesul legii şi ar contraveni, prin
aceasta, principiului securităţii raporturilor juridice.
2. Reclamanta pretinde că refuzul Secretariatului de
Stat pentru Culte de a o înscrie pe lista cultelor religioase oficial
recunoscute constituie o încălcare a art. 9 din Convenţie, deoarece, în urma
acestui refuz, ea a făcut obiectul hărţuirii din partea autorităţilor de stat,
iar membrii săi nu şi-au putut exercita religia în mod liber.
Ea consideră că cerinţa de a fi „un cult religios
recunoscut de lege" pentru a beneficia de anumite drepturi, cerinţă impusă
de Secretariatul de Stat pentru Culte şi autorităţile publice locale şi
centrale, nu este o restricţie „prevăzută de lege" în sensul alin. 2 al
art. 9.
Mai mult, ea consideră că măsurile următoare reprezintă
restricţii asupra dreptului său la libertatea de religie, care nu sunt
„necesare într-o societate democratică": refuzurile autorităţilor de a-i
elibera autorizaţia de construire pentru casele de cult, urmărirea penală
îndreptată împotriva miniştrilor ordinaţi pentru refuzul lor de a îndeplini
serviciul naţional militar sau utilitar alternativ, piedicile din calea
concesiunii terenurilor pentru construirea caselor de cult şi a cimitirelor, a
asistenţei religioase în penitenciare, refuzul scutirii de plata impozitelor şi
taxelor locale, a taxelor notariale datorate la dobândirea drepturilor reale.
3. Reclamanta pretinde că refuzul autorităţilor de
stat de a-i acorda statutul de cult religios oficial recunoscut şi publicarea
broşurii Inspectoratului Judeţean de Poliţie Neamţ, care o prezenta ca pe o
sectă periculoasă, constituie un tratament discriminatoriu contrar art. 14,
coroborat cu art. 6, 9 şi 13 din Convenţie.
4. In sfârşit, invocând art. 13, coroborat cu art. 9
şi 6 din Convenţie, reclamanta se plânge de faptul că nu a dispus de un recurs
eficient împotriva încălcărilor drepturilor sale la libertate de religie şi la
acces la instanţă, menţionate mai sus.
B. Capetele de cerere ale
celorlalţi reclamanţi
1. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamanţii se plâng
de lipsa de independenţă a instanţelor care i-au condamnat, şi anume tribunalul
militar teritorial şi Curtea Militară de Apel. Ei arată că judecătorii acestor
instanţe sunt ofiţeri activi ai Ministerului Apărării, obligaţi să respecte
regulamentul de disciplină militară bazat pe principiul subordonării ierarhice.
Mai mult, ei se plâng de faptul
că urmărirea penală îndreptată împotriva lor a fost începută la iniţiativa
centrului militar judeţean,
care se află sub autoritatea Ministerului Apărării, şi că trimiterea lor în
judecată a fost hotărâtă de un procuror militar, ofiţer activ al Ministerului
Apărării.
Reclamanţii se plâng de faptul că nu au fost audiaţi de
instanţa de apel care i-a condamnat.
2. Ei pretind că refuzul de a executa serviciul
utilitar alternativ nu constituie o infracţiune în dreptul intern şi că, prin
urmare, condamnarea lor pentru aceste fapte este contrară art. 7 din Convenţie.
Mai mult, ei consideră că prevederile art. 354 alin. 2 din Codul penal nu pot
avea calitatea de „lege", din lipsă de previzibilitate, ceea ce reiese din
interpretările diferite pe care instanţele interne le-au dat acestui articol.
Sprijinindu-se pe jurisprudenta Curţii din cauzele Amuur
împotriva Franţei (Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi
decizii, 1996-III, p. 846, § 36) şi Dalban împotriva
României (Hotărârea din 28 septembrie 1999,
Culegere, 1999-VI, p. 263-264, § 44), reclamanţii consideră că achitarea nu le
anulează calitatea de victime, deoarece autorităţile naţionale nu au
recunoscut, explicit sau în substanţă, şi nici nu au reparat încălcările
Convenţiei.
3. Invocând art. 9 din
Convenţie, reclamanţii se plâng că, din cauza condamnării lor penale, dreptul
lor de a-şi exercita liber religia a fost încălcat. In mod special, refuzul
instanţelor de a recunoaşte Martorii lui Iehova ca fiind un cult religios i-ar
priva de dreptul lor de a fi scutiţi de serviciul militar sau utilitar alternativ,
ceea ce ar constitui o ingerinţă în dreptul lor la libertatea de religie, care
nu îndeplineşte criteriile definite în alin. 2 al art. 9 din Convenţie.
4. Invocând art. 14 din Convenţie,
coroborat cu art. 9, ei pretind că au făcut obiectul unei discriminări
nejustificate faţă de oficianţii celorlalte culte religioase, care sunt scutiţi
de orice serviciu militar sau utilitar alternativ.
5. Invocând art. 13 din Convenţie, reclamanţii pretind
că dreptul intern nu le oferă niciun remediu în ceea ce priveşte încălcările
art. 9 din Convenţie, luate separat şi împreună cu art. 14.
IN DREPT
Curtea consideră că este necesar să conexeze cererile
în aplicarea art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii.
Ea observă că, la data de 8 decembrie 2005, părţile
s-au întâlnit la Strasbourg, în prezenţa domnului V. Berger, grefier de secţie, şi a doamnei C. Kaufman, referent la
grefă, pentru negocieri în vederea ajungerii la o soluţionare pe cale amiabilă
a cauzelor. Guvernul a fost reprezentat prin agentul său, doamna B. Ramaşcanu,
în timp ce reclamanţii au fost reprezentaţi prin doamna A. Dăgăliţă, avocat din
Bucureşti, prin domnii P. Goni şi M. Trizac, avocaţi din Paris, şi prin domnii
D. Drăgoi, M. Ispas, F. Manoliu şi D. Oul, membri ai organizaţiei reclamante.
La 15 şi 17 martie 2006, agentul Guvernului şi,
respectiv, consilierii reclamanţilor au semnat următoarea declaraţie, pe care
au trimis-o Curţii:
„Guvernul României (Guvernul) şi reclamanţii, ale căror date complete sunt menţionate în anexă,
au ajuns la următoarea soluţie pe cale amiabilă pe baza respectării drepturilor
omului, aşa cum sunt ele definite în Convenţie, în vederea încheierii
procedurii în faţa Curţii.
Cererea nr. 63.108/00
Guvernul confirmă faptul că
Organizaţia religioasă a Martorilor lui Iehova a fost recunoscută oficial de la
data de 9 aprilie 1990. Mai mult, acesta ia cunoştinţă despre diferitele
hotărâri judecătoreşti interne care confirmă faptul că, începând cu data de 9
aprilie 1990, când i s-a acordat personalitate juridică, Organizaţia Martorilor lui Iehova a fost
recunoscută ca religie şi, prin urmare, se bucură de toate drepturile şi
obligaţiile conferite de lege pentru religiile recunoscute de Guvern.
Guvernul se obligă să asigure că asistenţa religioasă
din penitenciare sau centrele de detenţie este acordată fără discriminare, în
special în ceea ce priveşte accesul miniştrilor ordinaţi, inclusiv cei ce
aparţin Martorilor lui Iehova, în penitenciare sau centrele de detenţie, precum
şi posibilitatea de participare la toate activităţile sau programele religioase
ce ar putea avea loc acolo.
Guvernul îi va plăti organizaţiei reclamante, ex gratia, o sumă totală de 12.000 EUR.
Plata se va face când Guvernul va fi primit decizia Curţii de scoatere de pe
rol a cererii.
Decizia CEDO prin care se constată prezenta soluţionare
pe cale amiabilă şi scoaterea cererii de pe rol va fi publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I. Toate autorităţile guvernamentale implicate (inclusiv ministerele
şi prefecturile) vor fi informate în mod direct despre conţinutul deciziei
Curţii.
Organizaţia reclamantă declară că nu mai are alte
pretenţii împotriva României pe baza faptelor din cererea de faţă. Ea declară
că aceasta constituie o soluţionare definitivă a cauzei.
Aceste angajamente vor fi implementate în termen de 6
luni de la data deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului de scoatere de pe
rol.
Celelalte cereri
Guvernul admite că sancţionarea iniţială a
reclamanţilor individuali, în calitatea lor de miniştri ordinaţi, pentru că nu
au îndeplinit serviciul militar se poate să fi reprezentat o încălcare a
drepturilor stipulate în Convenţie. Guvernul se obligă să plătească, conform
legii, sumele acordate de instanţele interne cu titlu de daune morale şi
materiale şi să retragă toate apelurile formulate până la această dată sau
orice apeluri ce ar putea fi formulate ulterior împotriva hotărârilor
instanţelor interne ce acordau aceste daune.
Decizia CEDO prin care se constată prezenta soluţionare
pe cale amiabilă şi scoaterea cererilor de pe rol va fi publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, conform legii. Toate autorităţile guvernamentale implicate(inclusiv
ministerele şi prefecturile) vor fi informate în mod direct despre conţinutul
deciziei Curţii.
Reclamanţii declară că nu mai au alte pretenţii împotriva
României pe baza faptelor din cererile de faţă. Ei declară că aceasta
constituie o soluţionare definitivă a cauzelor.
Aceste angajamente vor fi implementate în termen de 6
luni de la data deciziei Curţii Europene a Drepturilor
Omului de scoatere de pe rol."
Curtea ia act de soluţionarea pe cale amiabilă la care
au ajuns părţile. Ea consideră că aceasta se inspiră din respectarea
drepturilor omului, aşa cum sunt ele recunoscute de Convenţie şi de
protocoalele sale, şi nu vede, în plus, niciun motiv de ordine publică pentru a
justifica continuarea analizei cererii (art. 37 § 1 in
fine din Convenţie). Prin urmare, aplicarea art.
29 § 3 din Convenţie trebuie încetată, iar cauzele trebuie scoase de pe rol.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
In unanimitate
hotărăşte să conexeze cererile;
hotărăşte să scoată cererile de pe rol.
Bostjan M.
Zupancic, Vincent
Berger,
preşedinte
grefier