Anunţă-mă când se modifică Fişă act Comentarii (0) Trimite unui prieten Tipareste act

Decizia Nr. din 18.07.2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala a Romaniei
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 842 din 03 octombrie 2018



SmartCity1

Valer Dorneanu - preşedinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil, excepţie ridicată de Relu Adrian Coman, Robert Clabourn Hamilton şi Asociaţia Accept, în Dosarul nr. 17.411/302/2015 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia civilă. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 78D/2016.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5 iulie 2018, când Curtea a reluat judecata asupra cauzei suspendate prin Încheierea din 29 noiembrie 2016, prin care a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o serie de întrebări preliminare. La dezbateri au participat autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Relu Adrian Coman, personal şi asistat de avocat Raluca Iustina Ionescu, Baroul Bucureşti, autorii Robert Clabourn Hamilton şi Asociaţia Accept, reprezentaţi prin acelaşi avocat, partea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin preşedinte Csaba Ferenc Asztalos, precum şi reprezentantul Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. Dezbaterile au fost consemnate în Încheierea din 5 iulie 2018, dată la care, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea pentru 18 iulie 2018, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 18 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 17.411/302/2015, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil. Excepţia a fost invocată de Relu Adrian Coman, Robert Clabourn Hamilton şi Asociaţia Accept, reclamanţi într-o cauză în care solicită, printre altele, obligarea pârâţilor, Inspectoratul General pentru Imigrări şi Ministerul Afacerilor Interne, să înceteze imediat discriminarea pe criteriul orientării sexuale, în aplicarea procedurilor cu privire la dreptul la liberă circulaţie în Uniunea Europeană, pentru Relu Adrian Coman şi soţul său, Robert Clabourn Hamilton.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii susţin că nerecunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, legal încheiate în străinătate, reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, şi o discriminare pe criteriul orientării sexuale. Reclamanţii au construit împreună o viaţă intimă şi de familie care a fost recunoscută legal de statul belgian. Mutarea în România nu poate schimba nici realitatea de fapt a vieţii lor intime şi de familie, şi nici realitatea juridică a căsătoriei lor legale în Belgia. Soţii, însă, nu îşi pot continua, pe teritoriul României, relaţia lor de familie în condiţii egale cu persoanele heterosexuale aflate în situaţii similare, întrucât reclamantul Robert Clauborn Hamilton este obligat, în acord cu practica Inspectoratului General pentru Imigrări, să părăsească teritoriul României, pe motiv că art. 277 din Codul civil interzice recunoaşterea în România a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex încheiate în străinătate. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi relaţiile stabilite într-un cuplu format din persoane de acelaşi sex sunt tot relaţii intime şi de familie, ca şi în cazul cuplurilor heterosexuale, astfel că nu există o justificare rezonabilă care să permită crearea unei diferenţieri prin lege, inclusiv sub aspectul libertăţii de circulaţie a persoanei. Prin urmare, autorii excepţiei apreciază că reglementările interne vin în contradicţie cu prevederile constituţionale care apără viaţa intimă, de familie şi privată, şi cu cele care consacră egalitatea între cetăţeni, şi constituie o încălcare a art. 14, coroborat cu art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 5. Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, analizând excepţia de neconstituţionalitate invocată, prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, reţine că acestea sunt întrunite. Astfel, reclamanţii pretind existenţa unui tratament discriminatoriu pe criteriul orientării sexuale din partea pârâţilor, iar aceştia din urmă justifică tratamentul în cauză tocmai pe prevederile art. 277 alin. (2) din Codul civil, care interzic în România recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, cu consecinţa refuzului pentru aceste persoane a drepturilor derivând din Directiva 2004/38/CE, constând în acordarea dreptului de şedere pentru reîntregirea familiei. Cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, instanţa de judecată nu a formulat nicio opinie.6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.7. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/438/2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.495 din 26 februarie 2016, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, norma cuprinsă în art. 277 alin. (2) din Codul civil reprezintă, în opinia Guvernului, o formă de exercitare a suveranităţii naţionale, în acord cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie, prin autoritatea legiuitoare. Faptul că un stat nu recunoaşte anumite instituţii juridice sau nu recunoaşte anumite drepturi ori le recunoaşte, în anumite condiţii, este expresia diversităţii sistemelor juridice şi a modului diferit de evoluţie a normelor de drept intern, în acord cu evoluţia socială, cu valorile morale ale societăţii respective, care încredinţează statului ocrotirea acestor valori. În acest context, este opţiunea statului de a decide în ce mod acordă ocrotire anumitor valori sociale. În cazul instituţiei căsătoriei, statul român ocroteşte, în primul rând prin recunoaştere, căsătoria între două persoane de sex opus. Recunoaşterea căsătoriei este supusă unor condiţii legale de fond şi de formă, cea mai mare parte a acestora fiind de ordine publică, expresie a importanţei pe care statul o acordă condiţiilor în care protejează această instituţie şi valorile asociate ei. Acest fapt nu poate fi considerat o încălcare a valorilor ocrotite de art. 26 din Constituţie, după cum nu poate reprezenta o încălcare a vieţii intime, familiale şi private nerecunoaşterea altor instituţii existente în alte sisteme legislative sau a unei căsătorii încheiate în alte condiţii decât cele care, potrivit legislaţiei române, ţin de ordinea publică. Dimpotrivă, în domeniul vieţii intime şi private, cea mai evidentă formă de respect este lipsa de imixtiune a legii, rezerva legiuitorului în reglementarea acestui domeniu al vieţii sociale. Or, legislaţia română nu stabileşte norme, nu impune şi nu interzice relaţii personale de tipul celor invocate de petenţi. Cu totul altceva este, însă, faptul că legiuitorul nu este interesat, nu găseşte elementul de necesitate care justifică normarea acestui aspect al vieţii sociale sau nu doreşte să acorde ocrotire - prin recunoaştere şi prin stabilirea efectelor juridice - anumitor forme de asociere sau de convieţuire a unor persoane fizice. Această opţiune este dreptul fiecărui sistem social de a-şi stabili, în acord cu „moravurile" contemporane proprii, prin mecanismele de guvernare, prin organele reprezentative, regulile de convieţuire socială şi transformarea lor în norme juridice (ordinea publică). În ceea ce priveşte alin. (4) al art. 277 din Codul civil, Guvernul consideră că autorii excepţiei nu motivează în ce fel afirmarea dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul României a persoanelor aflate în uniuni homosexuale recunoscute în alte state ar constitui o formă de încălcare a dreptului la viaţă intimă şi privată sau o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii.8. Avocatul Poporului a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 2.124 din 20 aprilie 2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.358 din 25 aprilie 2016, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Aceasta întrucât argumentele de neconstituţionalitate pun în discuţie, în realitate, modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor criticate de către autorităţile competente, ceea ce nu reprezintă o problemă de constituţionalitate. Nu poate fi reţinută susţinerea autorilor excepţiei, în sensul că sunt discriminaţi sub aspectul exercitării dreptului la liberă circulaţie, întrucât, pe de o parte, art. 25 din Constituţie garantează dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, dar în condiţiile legii, iar, pe de altă parte, alin. (4) al art. 277 din Codul civil conferă garanţii pentru exercitarea dreptului la liberă circulaţie, prevăzând faptul că dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile, în raport cu art. 8 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, art. 277 din Codul civil nu aduce atingere dreptului la liberă circulaţie, de vreme ce alin. (4) al acestui articol prevede expres aplicabilitatea dispoziţiilor legale privind libera circulaţie pe teritoriul României. 9. În ceea ce priveşte invocarea art. 26 din Constituţie, Avocatul Poporului subliniază că art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie. Din analiza legislaţiei incidente în materie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se constată că noţiunea de „viaţă privată" a primit în timp numeroase accepţiuni, conţinutul acesteia fiind variabil, atât în funcţie de epoca la care se realizează raportarea, cât şi în funcţie de statele chemate să interpreteze conceptul, ceea ce reflectă o firească „diversitate" a opiniilor exprimate, fie în sensul reţinerii ca esenţiale a aspectelor tradiţionale (spre exemplu, dreptul la imagine), fie în sensul includerii în concept a aspectelor moderne pe care viaţa socială le-a scos la iveală, precum homosexualitatea, transsexualitatea şi altele. În ceea ce priveşte evoluţia acestui concept, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în doctrină s-a reţinut că libertatea sexuală îşi găseşte fundamentul în toleranţa şi pluralismul social, astfel încât acesta recunoaşte dreptul fiecărei persoane de a avea o viaţă sexuală la alegerea sa, în conformitate cu identitatea sa profundă. De aceea, actele homosexuale care se produc în sfera privată, între adulţi care consimt liber la acestea, nu pot face obiectul unei represiuni penale. Totuşi, protecţia dreptului la viaţă privată cunoaşte limite, iar acestea ţin de protejarea intereselor altor persoane, ceea ce conduce la atribuirea unei largi marje de apreciere statelor, care trebuie să asigure, prin legislaţia adoptată, un just echilibru între interesele concurente. Dincolo de absenţa unui consens european în această materie, se poate constata o evoluţie a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în direcţia recunoaşterii juridice a identităţii sexuale a homosexualilor, sub aspectul exercitării dreptului la viaţă de familie, protejat de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 21 iulie 2015, pronunţată în Cauza Oliari şi alţii împotriva Italiei). Această evoluţie a jurisprudenţei trebuie corelată însă cu paragraful 2 al art. 8 din Convenţie, care include dreptul la respectarea vieţii private şi de familie în categoria drepturilor condiţionale, fiind permisă ingerinţa unei autorităţi publice, câtă vreme aceasta are loc în condiţiile prevăzute în Convenţie. Prin urmare, în acest domeniu, statele se bucură de o marjă largă de apreciere în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin actul internaţional. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.11. La dosarul cauzei au fost depuse mai multe înscrisuri şi memorii, adresate, în calitate de amicus curiae, de mai multe persoane fizice şi asociaţii civice.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, Hotărârea din 5 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) în Cauza C-673/16, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, text cu denumirea marginală Interzicerea sau echivalarea unor forme de convieţuire cu căsătoria, având următorul cuprins:
(2) Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.[...]
(4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile.
14. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 4 - Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art. 16 - Egalitatea în drepturi şi art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată. Se invocă, totodată, prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinse în art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi în art. 14 - Interzicerea discriminării.15. Cu privire la cadrul procesual în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii, Relu Adrian Coman - cetăţean român şi Robert Clabourn Hamilton - cetăţean american, în contradictoriu cu pârâţii, Inspectoratul General pentru Imigrări şi Ministerul Afacerilor Interne, au solicitat instanţei să decidă următoarele: „1. Pârâţii au discriminat pe criteriul orientării sexuale împotriva reclamanţilor şi a altor persoane homosexuale care se află în situaţii similare, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de liberă circulaţie în Uniunea Europeană; 2. Obligarea pârâţilor să înceteze imediat discriminarea pe criteriul orientării sexuale în aplicarea procedurilor cu privire la dreptul la liberă circulaţie în Uniunea Europeană pentru Relu Adrian Coman şi soţul său, Robert Clabourn Hamilton; 3. Obligarea pârâţilor ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei să adopte o reglementare prin care să dispună aplicarea în mod egal, nediscriminatoriu, a condiţiilor pentru exercitarea dreptului la liberă circulaţie în Uniunea Europeană pentru cuplurile de acelaşi sex căsătorite; 4. Obligarea pârâţilor ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei să publice pe website-ul propriu şi într-un ziar de circulaţie naţională un comunicat de presă care să conţină următoarele: să îşi ceară scuze publice faţă de reclamanţi, să informeze că cetăţenii Uniunii Europene care se mută sau revin în România în temeiul liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeană beneficiază de aceleaşi drepturi pentru ei şi soţii lor, indiferent dacă fac parte din cupluri de sex diferit sau din cupluri de acelaşi sex; să informeze cu privire la conţinutul reglementării de la punctul 3 de mai sus; 5. Obligarea în solidar a pârâţilor la plata către reclamanţi a echivalentului în RON a sumei de 5000 de euro, reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor Relu Adrian Coman şi soţul său Robert Clabourn Hamilton."16. În motivarea acţiunii, reclamanţii Relu Adrian Coman şi Robert Clabourn Hamilton au arătat că s-au căsătorit în Belgia, la Bruxelles, la data de 5 noiembrie 2010. Una dintre opţiunile de stabilire a lor era în România, sens în care Relu Adrian Coman a cerut transcrierea certificatului de căsătorie belgian la Ambasada României la Bruxelles. Răspunsul primit, potrivit procesului-verbal încheiat în data de 20 septembrie 2012, a fost în sensul că solicitarea de înscriere a căsătoriei „nu poate fi rezolvată favorabil pentru următoarele motive: Codul civil al României prevede următoarele la art. 277 alin. (2): Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini, nu sunt recunoscute în România". Prin Adresa nr. G5-1/P1791, Ministerul Afacerilor Externe - Direcţia Relaţii Consulare, invocând şi prevederile art. 277 din Codul civil, a stabilit că „decizia luată de diplomatul cu atribuţii consulare din cadrul Ambasadei României la Bruxelles este întemeiată legal".17. În continuare, Relu Adrian Coman s-a adresat Inspectoratului General pentru Imigrări, pentru ca acesta să comunice care este procedura şi condiţiile în care soţul său poate obţine reşedinţa în România, pe baza Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE. Cu Adresa nr. 2447180 din 11 ianuarie 2013, Inspectoratul General pentru Imigrări a comunicat că „prelungirea dreptului de şedere temporară pentru cetăţeanul american în condiţiile prevăzute de normele naţionale privind imigraţia coroborate cu celelalte acte normative relevante în materie nu poate fi efectuată în scopul reîntregirii familiei". Totodată, a arătat că „cetăţeanul american poate solicita prelungirea dreptului de şedere pe teritoriul naţional în orice alt scop, cu îndeplinirea condiţiilor generale şi speciale prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare". În răspunsul formulat au fost invocate prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, prevederile art. 62 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, dispoziţii referitoare la prelungirea dreptului de şedere temporară pentru reîntregirea familiei, prevederile art. 41 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2012, referitoare la înscrierea/transcrierea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite de autorităţile străine, respectiv interzicerea transcrierii/înscrierii certificatelor sau extraselor de stare civilă emise de autorităţile străine privind căsătoria dintre persoane de acelaşi sex ori a parteneriatelor civile încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini, precum şi prevederile art. 277 alin. (2) din Codul civil.18. Faţă de acest refuz, la 28 octombrie 2013, Relu Adrian Coman şi Robert Clabourn Hamilton au introdus, împreună cu Asociaţia Accept, acţiune în instanţă, la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, împotriva Inspectoratului General pentru Imigrări şi Ministerului Afacerilor Interne, invocând discriminarea pe criterii sexuale şi solicitând aplicarea în mod egal, nediscriminatoriu, a condiţiilor pentru exercitarea dreptului la liberă circulaţie în Uniunea Europeană pentru cuplurile de acelaşi sex căsătorite, precum şi reparaţii materiale şi morale. În acţiunea astfel formulată au invocat excepţia de neconstituţionalitate a textului din Codul civil pe care s-a întemeiat refuzul autorităţilor menţionate, respectiv art. 277 alin. (2) din Codul civil, precum şi a alin. (4) al aceluiaşi articol, care statuează că dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile.19. Prin încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată reţine, la fila 4, susţinerea Inspectoratului General pentru Imigrări în sensul că „interpretarea noţiunii de soţ/soţie prevăzută la art. 2 alin. (1) pct. 3 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă nr. 102/2005, (...) nu se poate realiza decât prin raportare la dreptul intern, respectiv art. 277 alin. (1) şi (2) din Codul civil, prin care se statuează că statul român nu recunoaşte o căsătorie cum este cea în cauză. Prevederile art. 277 alin. (4) din Codul civil invocate de către reclamanţi nu vin să rezolve situaţia acestora în modalitatea în care aceştia înţeleg să o solicite." Tot astfel, apare în mod clar, la fila 7 din încheierea de sesizare, susţinerea Ministerului Afacerilor Interne, exprimată în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, potrivit căreia „conform răspunsurilor autorităţilor anterior menţionate, căsătoria lor [a reclamanţilor] nu este recunoscută, iar prelungirea şederii în România a reclamantului R.A. Hamilton nu poate fi făcută în scopul reîntregirii familiei." De asemenea, la fila 9 se reţine că „prezenta cauză este în legătură cu modul în care înţeleg autorităţile române să încalce obligaţiile asumate la nivelul Uniunii Europene privind libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, prin discriminarea cetăţenilor UE pe criteriul orientării sexuale", discriminare motivată prin invocarea art. 277 din Codul civil, astfel cum rezultă, de asemenea, din considerentele expuse în continuare de instanţă la fila 10 şi următoarele, cu trimitere la documentele depuse şi la susţinerile părţilor.20. Câtă vreme actele de discriminare ale autorităţilor chemate în judecată, în calitate de pârâţi, sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 277 din Codul civil, este evident că dispoziţiile acestui articol au legătură cu cauza dedusă judecăţii. În opinia autorilor excepţiei, eliminarea pretinsei interpretări neconstituţionale a art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil, în sensul înlăturării temeiului de drept care a motivat refuzul considerat discriminator, ar avea ca efect corectarea practicii greşite a autorităţilor cu competenţe în materie. 21. Curtea Constituţională constată, aşadar, că nerecunoaşterea în România a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, încheiate în străinătate, este criticată din perspectiva refuzului autorităţilor române de a acorda partenerului de acelaşi sex, dintr-o căsătorie încheiată într-un stat membru al Uniunii Europene, acelaşi regim juridic în privinţa dreptului de şedere pe teritoriul României, acordat partenerilor dintr-o căsătorie încheiată între un bărbat şi o femeie, refuz întemeiat pe textele de lege menţionate. Această circumstanţiere a criticilor este susţinută de faptul că autorii excepţiei înţeleg să critice, pe lângă alin. (2) al art. 277 din Codul civil, care consacră expres interdicţia recunoaşterii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, şi alin. (4) al aceluiaşi articol, care raportează normele art. 277 alin. (1), (2) şi (3) din Codul civil la materia liberei circulaţii pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European.22. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil au legătură cu soluţionarea cauzei deduse judecăţii instanţei judecătoreşti, astfel încât urmează a analiza pe fond excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect.23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prezenta cauză se referă strict la recunoaşterea efectelor unei căsătorii legal încheiate în străinătate între un cetăţean al Uniunii Europene şi soţul său de acelaşi sex, resortisant al unei ţări terţe, în raport cu dreptul la viaţă de familie şi cu dreptul la liberă circulaţie, din perspectiva interdicţiei discriminării pe motiv de orientare sexuală. În acest context, Curtea reţine lipsa de certitudine privind interpretarea care trebuie dată mai multor noţiuni utilizate de Directiva 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE(2), coroborate cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul la o viaţă de familie. Astfel, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 defineşte destinatarii acestei directive ca fiind „orice cetăţean al Uniunii care se deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum şi membrii familiei sale, conform definiţiei de la articolul 2 punctul 2, care îl însoţesc sau i se alătură". Fiind cetăţean al unui stat care nu este membru al Uniunii Europene, Robert Clabourn Hamilton nu poate invoca, aşadar, directiva în favoarea sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene stabilind, în Hotărârea din 12 martie 2014, pronunţată în Cauza O. şi B. (C-456/12, EU:C:2014:135, punctul 37), că „rezultă dintr-o interpretare literală, sistematică şi teleologică a dispoziţiilor Directivei 2004/38 că acestea nu pot constitui temeiul unui drept de şedere derivat în favoarea resortisanţilor unor state terţe, membri ai familiei unui cetăţean al Uniunii, în statul membru al cărui resortisant este acest cetăţean".24. Pe de altă parte, prin aceeaşi hotărâre, punctul 54, instanţa europeană a statuat că, „atunci când, cu ocazia unei şederi efective a cetăţeanului Uniunii în statul membru gazdă, în temeiul şi cu respectarea condiţiilor prevăzute la articolul 7 alineatele (1) şi (2) din Directiva 2004/38, a început sau s-a consolidat o viaţă de familie în acest stat membru, efectul util al drepturilor pe care respectivul cetăţean al Uniunii le are în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE impune ca viaţa de familie a acestui cetăţean în statul membru gazdă să poată fi urmată la întoarcerea sa în statul membru al cărui resortisant este, prin acordarea unui drept de şedere derivat membrului de familie respectiv, resortisant al unui stat terţ. Într-adevăr, în lipsa unui asemenea drept de şedere derivat, acest cetăţean al Uniunii ar fi descurajat să părăsească statul membru al cărui resortisant este pentru a-şi exercita dreptul de şedere, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, pe teritoriul altui stat membru, din cauza lipsei certitudinii că poate continua în statul membru din care este originar o viaţă de familie alături de rudele sale apropiate astfel începută sau consolidată în statul membru gazdă". 25. Mai mult, prin Hotărârea din 25 iulie 2008, pronunţată în Cauza Metock şi alţii (C-127/08, EU:C:2008:449), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că „resortisantul unei ţări terţe, soţ al unui cetăţean al Uniunii care locuieşte într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţine, care însoţeşte sau se alătură acestui cetăţean al Uniunii, beneficiază de dispoziţiile directivei menţionate, oricare ar fi locul şi data căsătoriei lor, precum şi oricare ar fi modul în care acest resortisant al unei ţări terţe a intrat în statul membru gazdă".26. Cu privire la noţiunea de „soţ", în sensul articolului 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38, C.J.U.E. a apreciat că aceasta este în mod necesar legată de viaţa de familie şi, în consecinţă, de protecţia conferită de articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Potrivit articolului 52 alineatul (3) din Cartă, înţelesul şi întinderea drepturilor ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aceleaşi cu cele prevăzute de convenţie. Aşa fiind, drepturile garantate la articolul 7 din Cartă corespund drepturilor garantate la articolul 8 din Convenţie, având acelaşi înţeles şi aceeaşi întindere cu acestea. În acest context, evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 8 din Convenţie este semnificativă1. 1 Aspectele relevante ale acestei evoluţii au fost evidenţiate de Avocatul general Melchior Wathelet în Concluziile prezentate la 11 ianuarie 2018 în Cauza C-673/16, paragrafele 62-65.Astfel, dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului confirmă în mod constant libertatea statelor de a oferi posibilitatea căsătoriei persoanelor de acelaşi sex (n.r. a se vedea Hotărârea din 9 iunie 2016, pronunţată în Cauza Chapin şi Charpentier împotriva Franţei, paragrafele 38, 39 şi 48), aceasta a considerat, începând cu anul 2010, că era „artificial să se continue să se considere că, spre deosebire de un cuplu heterosexual, un cuplu homosexual nu poate cunoaşte o «viaţă de familie» în sensul articolului 8 [din CEDO]" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2010, pronunţată în Cauza Schalk şi Kopf împotriva Austriei, paragraful 94). De atunci, această interpretare a fost confirmată în mai multe rânduri (Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Vallianatos şi alţii împotriva Greciei, paragraful 73, Hotărârea din 23 februarie 2016, pronunţată în Cauza Pajić împotriva Croaţiei, paragraful 64, Hotărârea din 14 iunie 2016, pronunţată în Cauza Aldeguer Tomás împotriva Spaniei, paragraful 75, precum şi Hotărârea din 30 iunie 2016, pronunţată în Cauza Taddeucci şi McCall împotriva Italiei, paragraful 58). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat, de asemenea, că articolul 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impunea statelor obligaţia de a oferi cuplurilor homosexuale posibilitatea de a obţine o recunoaştere legală şi protecţia juridică a cuplului lor (Hotărârea din 21 iulie 2015, pronunţată în Cauza Oliari şi alţii împotriva Italiei, paragraful 185). Incidenţa acestei evoluţii în înţelegerea vieţii de familie asupra dreptului de şedere al resortisanţilor ţărilor terţe este certă. Astfel, deşi articolul 8 din Convenţie nu cuprinde o obligaţie generală de acceptare a stabilirii soţilor care nu sunt resortisanţi sau de autorizare a reîntregirii familiei pe teritoriul unui stat contractant, deciziile adoptate de state în materie de imigraţie pot constitui, în anumite cazuri, o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, protejat de articolul 8 din Convenţie. Această situaţie se regăseşte în special atunci când părţile interesate au în statul gazdă legături personale sau de familie suficient de puternice, care riscă să fie grav afectate în cazul aplicării măsurii în discuţie (Hotărârea din 30 iunie 2016, pronunţată în Cauza Taddeucci şi McCall împotriva Italiei, paragraful 56). Or, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi „protecţia familiei tradiţionale poate constitui, în anumite circumstanţe, un scop legitim [...], [Curtea] consideră că, în domeniul în cauză, şi anume acordarea unui permis de şedere pentru un motiv legat de familie unui partener străin homosexual, protecţia respectivă nu poate constitui un motiv «deosebit de solid şi de convingător», de natură să justifice, în circumstanţele speţei, o discriminare pe motive de orientare sexuală". Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că o diferenţă de tratament care se întemeiază doar - sau în mod decisiv - pe consideraţii legate de orientarea sexuală a reclamantului este pur şi simplu inacceptabilă în raport cu Convenţia (Hotărârea din 23 februarie 2016, pronunţată în Cauza Pajić împotriva Croaţiei, paragrafele 59 şi 84 sau Hotărârea din 30 iunie 2016, pronunţată în Cauza Taddeucci şi McCall împotriva Italiei, paragraful 89). Cu alte cuvinte, în temeiul art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru obţinerea reunificării familiale, tratamentul juridic diferit pe care îl primesc cuplurile necăsătorite de acelaşi sex faţă de cuplurile necăsătorite de sex diferit, bazat doar pe orientarea sexuală, constituie o discriminare interzisă potrivit Convenţiei. Curtea a observat că tocmai lipsa posibilităţii, pentru cuplurile homosexuale, de a avea acces la o formă de recunoaştere legală (situaţie similară celei din România), i-a plasat pe reclamanţi într-o situaţie diferită de cea a unui cuplu heterosexual necăsătorit. Chiar dacă s-ar presupune că, la momentul litigiului, Convenţia nu obliga statul membru să prevadă, pentru persoanele de acelaşi sex angajate într-o relaţie stabilă şi serioasă, posibilitatea de a încheia o uniune civilă sau un parteneriat înregistrat, care să le ateste statutul şi să le garanteze anumite drepturi esenţiale, aceasta nu schimbă cu nimic constatarea că, spre deosebire de un cuplu heterosexual, cel de-al doilea reclamant nu dispunea, în Italia, de niciun mijloc legal pentru a i se recunoaşte statutul de „membru al familiei" primului reclamant şi, astfel, pentru a putea beneficia de un permis de şedere pe motive de reunificare a familiei (paragraful 95 din Hotărârea din 30 iunie 2016). În opinia Curţii, interpretarea restrictivă a noţiunii de „membru al familiei" aplicată celui de-al doilea reclamant nu a luat în considerare situaţia personală a reclamanţilor şi, în special, imposibilitatea lor de a obţine în Italia un mod de recunoaştere juridică a relaţiei lor (paragraful 96). În lumina celor de mai sus, Curtea a considerat că, la momentul litigiului, prin decizia de a trata, în vederea acordării permisului de şedere pe motive de reunificare a familiei, cuplurile homosexuale la fel ca şi cuplurile heterosexuale care nu şi-au regularizat situaţia, statul a încălcat dreptul reclamanţilor de a nu face obiectul unei discriminări bazate pe orientare sexuală, în exercitarea drepturilor lor, din perspectiva articolului 8 din Convenţie.27. În fine, din studiul de drept comparat cu privire la legislaţia statelor europene, în vederea identificării formelor legale de protecţie a dreptului fundamental la viaţă intimă, familială şi privată în privinţa persoanelor care formează cupluri homosexuale rezultă că treisprezece state membre ale Uniunii Europene au recunoscut căsătoria între persoane de acelaşi sex, în ordine cronologică: Regatul Ţărilor de Jos, Regatul Belgiei, Regatul Spaniei, Regatul Suediei, Republica Portugheză, Regatul Danemarcei, Republica Franceză, Regatul Unit al Marii Britanii (cu excepţia Irlandei de Nord), Marele Ducat al Luxemburgului, Irlanda, Republica Finlanda, Republica Federală Germania şi Republica Malta, iar aceasta va fi, de asemenea, posibilă în Austria cel târziu la 1 ianuarie 2019 [prin Hotărârea din 4 decembrie 2017 (G258-259/2017-9), Curtea Constituţională austriacă a anulat dispoziţiile Codului civil care limitează dreptul la căsătorie la cuplurile heterosexuale şi a statuat în plus că, în lipsa unei intervenţii a legiuitorului anterior acestei date, căsătoria între persoanele de acelaşi sex va fi posibilă începând de la 1 ianuarie 2019]. Această recunoaştere juridică a căsătoriei între persoane de acelaşi sex nu face decât să reflecte o evoluţie generală a societăţii în privinţa acestei chestiuni. Pe lângă cele treisprezece state membre care au legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex, alte nouă state membre recunosc un parteneriat înregistrat/parteneriat civil deschis cuplurilor de acelaşi sex - formă de uniune a cărei denumire a fost aleasă special pentru a nu se confunda cu căsătoria, dar care reprezintă o metodă alternativă de recunoaştere a relaţiilor personale, cu consecinţe juridice asemănătoare căsătoriei, de exemplu, în materia partajului bunurilor sau drepturilor succesorale, dându-se astfel efectivitate juridică principiului nediscriminării, în concordanţă cu tratatele internaţionale în materia drepturilor omului. Este vorba despre Republica Cehă, Republica Estonia, Republica Elenă, Republica Croaţia, Republica Italiană, Republica Cipru, Ungaria, Republica Austria şi Republica Slovenia. 28. De asemenea, Curtea reţine că şi alte state autorizează căsătoria între persoane de acelaşi sex, fie pe cale legislativă, în Canada, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Argentina, Uruguay sau în Brazilia, fie pe cale jurisprudenţială, în Mexic (Hotărârea Curţii Supreme nr. 155/2015 din 3 iunie 2015), în Statele Unite [Hotărârea Curţii Supreme din 26 iunie 2015, „Obergefell et al.v. Hodges, Director, Ohio Department of Health, et al.", 576 U.S. (2015)], în Columbia (Hotărârea Curţii Constituţionale SU-214/16 din 28 aprilie 2016, cauza T 4167863 AC) sau în Taiwan [Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii China (Taiwan) din 24 mai 2017, J.Y. Interpretation N°748, privind cererile consolidate ale Huei-Tai-12674 şi Huei-Tai-12771].29. Curtea reţine că, în detrimentul obligaţiei pozitive care decurge din articolul 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, implicit, din articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de a oferi cuplurilor homosexuale posibilitatea de a obţine o recunoaştere legală şi protecţia juridică a cuplului lor, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 21 iulie 2015, pronunţată în Cauza Oliari şi alţii împotriva Italiei, paragraful 185), România nu oferă nicio formă de recunoaştere oficială şi juridică a relaţiilor de cuplu stabilite între persoane de acelaşi sex (în aceeaşi situaţie mai sunt doar cinci state membre ale Uniunii Europene: Republica Bulgaria, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Polonă şi Republica Slovacă).30. În acest context normativ şi jurisprudenţial, Curtea Constituţională a României a hotărât să suspende judecarea cauzei având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul civil român şi să solicite Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să se pronunţe cu titlu preliminar. Astfel, prin Încheierea din 29 noiembrie 2016, Curtea Constituţională a adresat instanţei europene următoarele întrebări preliminare:1) «Soţ» din articolul 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38, coroborat cu articolele 7, 9, 21 şi 45 din cartă, include soţul de acelaşi sex, dintr-un stat care nu este membru al Uniunii, al unui cetăţean european cu care cetăţeanul s-a căsătorit legal conform legii dintr-un stat membru, altul decât statul gazdă? 2) Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul (1) şi articolul 7 alineatul [2](3) din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 şi 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidenţă pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soţ de acelaşi sex al unui cetăţean european? 3) Dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, soţul de acelaşi sex, dintr-un stat care nu este membru al Uniunii, al unui cetăţean european, cu care cetăţeanul s-a căsătorit legal conform legii dintr-un stat membru, altul decât statul gazdă, poate fi calificat ca fiind «orice alt membru de familie, [...]» în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38 ori «partenerul cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie durabilă, atestată corespunzător» în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2004/38, cu obligaţia corelativă a statului gazdă de a facilita intrarea şi şederea acestuia, chiar dacă statul gazdă nu recunoaşte căsătoriile între persoane de acelaşi sex şi nici nu prevede vreo altă formă alternativă de recunoaştere juridică, de tipul parteneriatelor înregistrate? 4) Dacă răspunsul la a treia întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul (2) şi articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 şi 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidenţă pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soţ de acelaşi sex al unui cetăţean european? 31. Prin Hotărârea din 5 iunie 2018, pronunţată în Cauza C-673/16, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) a răspuns afirmativ primelor două întrebări formulate. Astfel, cu privire la prima întrebare s-a statuat că, în situaţia în care un cetăţean al Uniunii a făcut uz de libertatea sa de circulaţie, deplasându-se şi locuind efectiv, în conformitate cu condiţiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, într-un alt stat membru decât cel a cărui cetăţenie o deţine şi a întemeiat sau a consolidat cu această ocazie o viaţă de familie cu un resortisant al unui stat terţ, de acelaşi sex, de care este legat printr-o căsătorie legal încheiată în statul membru gazdă, articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca autorităţile competente ale statului membru a cărui cetăţenie o deţine cetăţeanul Uniunii să refuze acordarea unui drept de şedere pe teritoriul acestui stat membru resortisantului menţionat, pentru motivul că dreptul statului membru menţionat nu prevede căsătoria între persoane de acelaşi sex. Articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, resortisantul unui stat terţ, de acelaşi sex ca cetăţeanul Uniunii, a cărui căsătorie cu acesta din urmă a fost încheiată într-un stat membru conform dreptului acestui stat, dispune de un drept de şedere pe o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul statului membru a cărui cetăţenie o deţine cetăţeanul Uniunii. Acest drept de şedere derivat nu poate fi supus unor condiţii mai stricte decât cele prevăzute la articolul 7 din Directiva 2004/38. 32. Pentru pronunţarea acestei soluţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a avut în vedere că noţiunea „soţ", prevăzută de articolul 2 pct. 2 lit. (a) din Directiva 2004/38, desemnează o persoană legată de o altă persoană prin căsătorie şi este o noţiune neutră din punctul de vedere al genului fiind, aşadar, susceptibilă să înglobeze soţul de acelaşi sex al cetăţeanului Uniunii în cauză. În ceea ce priveşte persoana care deţine calitatea de „soţ", Curtea a constatat că, în aplicarea directivei menţionate, un stat membru nu poate invoca dreptul său naţional pentru a se opune recunoaşterii pe teritoriul său, exclusiv în scopul acordării unui drept de şedere derivat unui resortisant al unui stat terţ, a căsătoriei încheiate de acesta cu un cetăţean al Uniunii de acelaşi sex într-un alt stat membru în conformitate cu dreptul acestuia din urmă (punctul 36 din hotărâre).33. În continuare, după ce în prealabil a reţinut că normele referitoare la căsătorie constituie o materie care intră în competenţa statelor membre, iar dreptul Uniunii nu aduce atingere acestei competenţe, recunoscând dreptul statelor membre să prevadă sau să nu prevadă căsătoria pentru persoane de acelaşi sex, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut trimitere la jurisprudenţa consacrată, potrivit căreia statele membre, în exercitarea acestei competenţe, trebuie să respecte dreptul Uniunii, în special dispoziţiile tratatului referitoare la libertatea recunoscută oricărui cetăţean al Uniunii de circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 2 octombrie 2003, Garcia Avello, C-148/02, EU:C:2003:539, punctul 25, Hotărârea din 14 octombrie 2008, Grunkin şi Paul, C-353/06, EU:C:2008:559, punctul 16, precum şi Hotărârea din 2 iunie 2016, Bogendorff von Wolffersdorff, C-438/14, EU:C:2016:401, punctul 32). Or, a conchis Curtea, în punctul 39 al hotărârii, „a lăsa statelor membre posibilitatea de a acorda sau de a refuza intrarea şi şederea pe teritoriul lor unui resortisant al unui stat terţ, a cărui căsătorie cu un cetăţean al Uniunii de acelaşi sex a fost încheiată într-un stat membru conform dreptului acestui stat, după cum dispoziţiile de drept naţional prevăd sau nu prevăd căsătoria între persoane de acelaşi sex, ar avea drept efect faptul că libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii care au făcut deja uz de această libertate ar varia de la un stat membru la altul în funcţie de astfel de dispoziţii de drept naţional. O asemenea situaţie ar fi contrară jurisprudenţei Curţii, potrivit căreia, ţinând seama de contextul Directivei 2004/38 şi de obiectivele pe care aceasta le urmăreşte, dispoziţiile sale, aplicabile prin analogie în speţă, nu pot fi interpretate restrictiv şi nu trebuie, în orice caz, să fie lipsite de efectul lor util (Hotărârea din 25 iulie 2008, Metock şi alţii, C-127/08, EU:C:2008:449, punctul 84, şi Hotărârea din 18 decembrie 2014, McCarthy şi alţii, C-202/13, EU:C:2014:2450, punctul 32)".34. Cu alte cuvinte, „refuzul autorităţilor unui stat membru de a recunoaşte, exclusiv în scopul acordării unui drept de şedere derivat unui resortisant al unui stat terţ, căsătoria acestui resortisant cu un cetăţean al Uniunii de acelaşi sex, resortisant al acestui stat membru, încheiată, în timpul şederii lor efective într-un alt stat membru, în conformitate cu dreptul acestui din urmă stat este susceptibil să împiedice exercitarea dreptului acestui cetăţean, consacrat la articolul 21 alineatul (1) TFUE, de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre. Astfel, consecinţa unui asemenea refuz va fi că respectivul cetăţean al Uniunii va putea fi privat de posibilitatea de a se întoarce în statul membru al cărui resortisant este, însoţit de soţul său" (punctul 40 din hotărâre). Or, o restricţie privind libera circulaţie a persoanelor care, precum în cauza principală, este independentă de cetăţenia persoanelor în cauză, poate fi justificată dacă se întemeiază pe consideraţii obiective de interes general şi este proporţională cu obiectivul legitim urmărit de dreptul naţional. Din jurisprudenţa C.J.U.E. reiese că o măsură este proporţională atunci când, fiind aptă pentru realizarea obiectivului urmărit, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. 35. În ceea ce priveşte motivele de interes general, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a constatat că mai multe guverne care au prezentat observaţii Curţii în Cauza Coman şi alţii (C-673/16) au evidenţiat caracterul fundamental al instituţiei căsătoriei şi că o restricţie privind articolul 21 TFUE ar fi justificată de motive legate de ordinea publică şi de identitatea naţională, prevăzute la articolul 4 alineatul (2) TUE. Curtea a statuat în mod repetat că noţiunea de „ordine publică", utilizată ca justificare a unei derogări de la o libertate fundamentală, trebuie interpretată în mod strict, astfel încât sfera ei să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru, fără exercitarea unui control din partea instituţiilor Uniunii, ea neputând fi invocată decât în caz de ameninţare reală şi suficient de gravă, care afectează un interes fundamental al societăţii. În această privinţă, în punctul 45 al hotărârii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că obligaţia unui stat membru de a recunoaşte o căsătorie între persoane de acelaşi sex încheiată într-un alt stat membru, conform dreptului acestui stat, exclusiv în scopul acordării unui drept de şedere derivat unui resortisant al unui stat terţ, nu aduce atingere instituţiei căsătoriei în acest prim stat membru, care este definită de dreptul naţional şi care intră în competenţa statelor membre. Ea nu presupune prevederea de către statul membru menţionat, în dreptul său naţional, a instituţiei căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Ea se limitează la obligaţia de a recunoaşte asemenea căsătorii, încheiate într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat, exclusiv în scopul exercitării drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă acestor persoane. Prin urmare, Curtea a conchis că „o asemenea obligaţie de recunoaştere exclusiv în scopul acordării unui drept de şedere derivat unui resortisant al unui stat terţ nu aduce atingere identităţii naţionale şi nici nu ameninţă ordinea publică a statului membru în cauză" (punctul 46 din hotărâre).36. Plecând de la premisa că dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale, este un drept fundamental, având acelaşi domeniu de aplicare precum cel garantat de articolul 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia relaţia pe care o are un cuplu format din persoane de acelaşi sex este susceptibilă să intre în sfera noţiunii „viaţă privată", precum şi a noţiunii „viaţă de familie", la fel ca cea a unui cuplu heterosexual care se află în aceeaşi situaţie (Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Vallianatos şi alţii împotriva Greciei, sau Hotărârea din 14 decembrie 2017, pronunţată în Cauza Orlandi şi alţii împotriva Italiei), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că „articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca autorităţile competente ale statului membru a cărui cetăţenie o deţine cetăţeanul Uniunii să refuze acordarea unui drept de şedere pe teritoriul acestui stat resortisantului unui stat terţ, de acelaşi sex, pentru motivul că dreptul statului membru menţionat nu prevede căsătoria între persoane de acelaşi sex" (punctul 1 din dispozitivul hotărârii).37. Cu privire la cea de-a doua întrebare formulată de Curtea Constituţională a României, instanţa europeană a dispus că „articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, resortisantul unui stat terţ, de acelaşi sex ca cetăţeanul Uniunii, a cărui căsătorie cu acesta din urmă a fost încheiată într-un stat membru conform dreptului acestui stat, dispune de un drept de şedere pe o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul statului membru a cărui cetăţenie o deţine cetăţeanul Uniunii" (punctul 2 din dispozitivul hotărârii). Curtea a arătat că, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, dreptul de şedere prevăzut la alineatul (1) al acestui articol se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru, în cazul în care ei însoţesc ori se alătură cetăţeanului Uniunii în statul membru gazdă, dacă cetăţeanul Uniunii îndeplineşte condiţiile menţionate la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c) a aceluiaşi articol.38. Având în vedere răspunsurile date primei şi celei de-a doua întrebări, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că nu este necesar să se răspundă la a treia şi la a patra întrebare, acestea rămânând fără obiect.39. Pornind de la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională urmează să aplice în cadrul controlului de constituţionalitate pe care îl efectuează cu privire la dispoziţiile art. 277 alin. (2) şi alin. (4) din Codul civil, normele de drept european cuprinse în articolul 21 alineatul (1) TFUE şi cele ale articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38. Astfel, potrivit jurisprudenţei sale constante cu privire la nerespectarea unor acte de drept european, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, şi prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, Curtea a statuat că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, ca normă interpusă celei de referinţă, implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz."40. Având în vedere aceste considerente de principiu, Curtea constată că normele de drept european cuprinse în articolul 21 alineatul (1) TFUE şi în articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituţie, au atât un înţeles precis şi neechivoc, stabilit în mod clar de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi relevanţă constituţională, întrucât vizează un drept fundamental, respectiv dreptul la viaţă intimă, familială şi privată. 41. În această lumină, aplicând cele dispuse de instanţa europeană în interpretarea normelor europene, Curtea Constituţională constată că relaţia pe care o are un cuplu format din persoane de acelaşi sex intră în sfera noţiunii de „viaţă privată", precum şi a noţiunii de „viaţă de familie", asemenea relaţiei stabilite într-un cuplu heterosexual, fapt ce determină incidenţa protecţiei dreptului fundamental la viaţă privată şi de familie, garantat de art. 7 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, de art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 26 din Constituţia României. Bucurându-se de dreptul la viaţă privată şi de familie, persoanele de acelaşi sex, care formează cupluri stabile, au dreptul de a-şi exprima personalitatea în interiorul acestor relaţii şi de a beneficia, în timp şi prin mijloacele prevăzute de lege, de o recunoaştere legală şi judiciară a drepturilor şi îndatoririlor corespunzătoare (a se vedea, în acest sens, şi hotărârea Curţii Constituţionale din Italia - Ordinanza n.4/2011, publicată în Gazzetta Ufficiale nr. 2 din 12 ianuarie 2012).42. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 277 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora „căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România" nu pot constitui temeiul pentru autorităţile competente ale statului român de a refuza acordarea dreptului de şedere, pe teritoriul României, soţului - resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene şi/sau a unui stat terţ, persoană de acelaşi sex, care este legat printr-o căsătorie, legal încheiată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, cu un cetăţean român, cu domiciliul ori reşedinţa în România, sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, care are dreptul de rezidenţă în România, pentru motivul că dreptul intern român nu prevede/recunoaşte căsătoria între persoane de acelaşi sex. Astfel, în condiţiile în care prevederile art. 277 alin. (4) din Codul civil statuează că „Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile", interdicţia recunoaşterii căsătoriei nu se aplică în situaţia în care cetăţeanul unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat terţ, persoană de acelaşi sex, căsătorită cu un cetăţean român sau al unui stat membru al Uniunii Europene, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE şi al articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, solicită acordarea dreptului de şedere, pentru o perioadă mai mare de trei luni, pe teritoriul statului român, în scopul reîntregirii familiei. 43. Curtea reiterează cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit cărora, ori de câte ori, cu ocazia unei şederi efective a cetăţeanului Uniunii într-un stat membru (în speţa de faţă, în Regatul Belgiei), altul decât cel al cărui resortisant este (în speţă, România), în temeiul şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de Directiva 2004/38, a fost întemeiată sau consolidată o viaţă de familie în acest din urmă stat membru, efectul util al drepturilor pe care respectivul cetăţean al Uniunii le are, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, impune ca viaţa de familie a acestuia să poată fi continuată la întoarcerea sa în statul membru al cărui resortisant este, prin acordarea unui drept de şedere derivat membrului familiei, resortisant al unui stat terţ (recte, Statele Unite ale Americii).44. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil sunt constituţionale în măsura în care permit acordarea dreptului de şedere pe teritoriul statului român, în condiţiile stipulate de dreptul european, soţilor - cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene şi/sau cetăţeni ai statelor terţe - din căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex, încheiate sau contractate într-un stat membru al Uniunii Europene.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 18 iulie 2018.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent-şef,Mihaela Senia Costinescu OPINIE SEPARATĂ1. În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 534 din 18 iulie 2018, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil trebuia respinsă ca inadmisibilă.2. În fapt, reclamanţii Relu Adrian Coman şi Robert Clabourn Hamilton s-au „căsătorit" la Bruxelles la data de 5 noiembrie 2010. R.A. Coman a cerut transcrierea „certificatului de căsătorie" belgian la Ambasada României din Bruxelles. Potrivit procesului-verbal încheiat în data de 20 septembrie 2012, solicitarea de înscriere a căsătoriei „nu poate fi rezolvată favorabil pentru următoarele motive: Codul civil al României prevede următoarele la art. 277 alin. (2): Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini, nu sunt recunoscute in România". Prin Adresa nr. G5-l/P1791, Ministerul Afacerilor Externe - Direcţia Relaţii Consulare, invocând şi prevederile art. 277 din Codul civil, a stabilit că „decizia luată de diplomatul cu atribuţii consulare din cadrul Ambasadei României la Bruxelles este întemeiată legal".3. În continuare, aceştia s-au adresat Inspectoratului General pentru Imigrări, solicitând comunicarea procedurii şi a condiţiilor în care „soţul" său poate obţine dreptul de şedere în România în baza Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE. În răspunsul comunicat au fost invocate prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, prevederile art. 62 - Prelungirea dreptului de şedere temporara pentru reîntregirea familiei din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, prevederile art. 41 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2012, referitoare la înscrierea/transcrierea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite de autorităţile străine, respectiv interzicerea transcrierii/înscrierii certificatelor sau extraselor de stare civilă emise de autorităţile străine privind căsătoria dintre persoane de acelaşi sex ori a parteneriatelor civile încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini, precum şi prevederile art. 277 alin. (2) din Codul civil.4. Având în vedere aceste aspecte, prin acţiunea introductivă de instanţă introdusă pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii Relu Adrian Coman şi Robert Clabourn Hamilton, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General pentru Imigrări şi Ministerul Afacerilor Interne, au solicitat instanţei să decidă următoarele:1. Că pârâţii au discriminat pe criteriul orientării sexuale împotriva reclamanţilor şi a altor persoane homosexuale care se află în situaţii similare, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de liberă circulaţie în Uniunea Europeană; 2. Obligarea pârâţilor să înceteze imediat discriminarea pe criteriul orientării sexuale în aplicarea procedurilor cu privire la dreptul la libera circulaţie în Uniunea Europeană pentru Relu Adrian Coman şi soţul său, Robert Clabourn Hamilton; 3. Obligarea pârâţilor ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei să adopte o reglementare prin care să dispună aplicarea în mod egal, nediscriminatoriu, a condiţiilor pentru exercitarea dreptului la liberă circulaţie în Uniunea Europeană pentru cuplurile de acelaşi sex căsătorite; 4. Obligarea pârâţilor ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei să publice pe website-ul propriu şi într-un ziar de circulaţie naţională un comunicat de presă care să conţină următoarele: să îşi ceară scuze publice faţă de reclamanţi, să informeze că cetăţenii Uniunii Europene care se mută sau revin în România în temeiul liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeană beneficiază de aceleaşi drepturi pentru ei şi soţii lor, indiferent dacă fac parte din cupluri de sex diferit sau din cupluri de acelaşi sex; să informeze cu privire la conţinutul reglementării de la punctul 3 de mai sus; 5. Obligarea în solidar a pârâţilor la plata către reclamanţi a echivalentului în RON a sumei de 5000 euro, reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor Relu Adrian Coman şi soţul său Robert Clabourn Hamilton. 5. În consecinţă, se poate constata că prezenta acţiune a fost formulată ca urmare, pe de o parte, a refuzului de înscriere a căsătoriei în registrele de stare civilă române de la misiunea diplomatică a României din Belgia şi, pe de altă parte, a comunicării unor dispoziţii normative referitoare la o solicitare de informaţii. Este de observat că litigiul rezultat din refuzul înscrierii unui act de stare civilă în registrele de stare civilă române este unul care priveşte aplicarea dispoziţiilor Cărţii a II-a din Codul civil, astfel încât, potrivit art. 265 din Codul civil, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de tutelă, respectiv judecătoria [art. 94 pct. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă]. În schimb, „litigiul" rezultat din nemulţumirea petentului/petenţilor referitoare la cadrul normativ naţional existent în România cu privire la dreptul de şedere nu este, în realitate, o cauză, întrucât problematica depăşeşte în mod vădit atribuţiile puterii judecătoreşti. Prin urmare, având în vedere cele două tipologii de cereri formulate, numai prima dădea naştere unei acţiuni reglementate ca atare de Codul civil.6. În schimb, cei doi reclamanţi au ales o altă cale, originală în sine, dar lipsită de orice eficienţă juridică, respectiv constatarea faptului că Inspectoratul General pentru Imigrări şi Ministerul Afacerilor Interne i-au discriminat. Or, Inspectoratul General pentru Imigrări nu a făcut altceva decât să le comunice cadrul legal aplicabil. Prin urmare, obiectul „acţiunii în discriminare" nu putea fi decât modul în care a fost formulat răspunsul, dacă au fost trataţi discriminatoriu prin răspunsul formulat. Însă, reclamanţii, în loc să conteste acest aspect, au formulat prezenta acţiune în care susţin că cele două subiecte de drept naţionale i-au discriminat pentru că le-ar fi comunicat o legislaţie naţională pretins discriminatorie. Este lipsită de orice raţiune formularea unei „acţiuni în discriminare" împotriva unei autorităţi publice pentru motivul că aceasta a răspuns la o cerere prin indicarea textelor legale incidente. A privi în acest mod lucrurile înseamnă că acţiunea în discriminare nu vizează conduita autorităţii de stat care răspunde la o solicitare, ci conţinutul textelor legale comunicate. Astfel, o cerere formulată în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public devine prilej pentru a se formula acţiuni în discriminare pentru orice informaţie comunicată. În realitate, acţiunea în discriminare a fost reglementată la legiuitor, în Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, ca un remediu procesual pentru a aduce în faţa instanţelor judecătoreşti verificarea pretinselor discriminări la care persoana este supusă. Or, prin răspunsul formulat, nici pe departe nu se poate ajunge la concluzia că persoanele în cauză au fost discriminate. De aceea, reclamanţii au denaturat şi alterat obiectul unei asemenea acţiuni, chemând în judecată, în mod formal, două autorităţi ale statului, pe motiv că legislaţia comunicată de acestea - în activitatea de soluţionare a petiţiilor - este discriminatorie. Prin urmare, se constată că în sine acţiunea în discriminare formulată este inadmisibilă, reclamanţii nepunând în discuţie caracterul discriminatoriu al modului de formulare a răspunsului. Aşadar, aceştia nu se consideră lezaţi de modul în care autorităţile şi-au formulat răspunsul, ci de cadrul normativ existent.7. Este de observat că aceştia şi-au întemeiat cererea formulată Inspectoratului General pentru Imigrări pe dispoziţiile Directivei 2004/38/CE, iar autorităţile naţionale au făcut chiar o corectă aplicare a acestora la situaţia părţilor, comunicându-le informaţii exacte. Şi atunci, ne întrebăm dacă nu cumva reclamanţii din prezenta cauză trebuiau să urmeze o altă cale procedurală în loc să apeleze la un parcurs procedural care nu poate constitui un remediu eficient pentru recunoaşterea „căsătoriei" sau a dreptului la şedere?8. Nu cumva calea procedurală care trebuia aleasă era cea a contestării la instanţa de tutelă - judecătoria - a refuzului Ministerului Afacerilor Externe de înscriere a „certificatului de căsătorie" în registrele de stare civilă? În acest caz, se putea formula o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la art. 277 alin. (2) din Codul civil şi art. 41 alin. (7) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă1, ipoteză în care Curtea Constituţională urma să se pronunţe pe fondul acesteia, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. De altfel, în această acţiune, din punct de vedere al dreptului substanţial, numai texte legale indicate erau incidente, pentru că acestea se opuneau înscrierii „căsătoriei" în registrele de stare civilă române, revenind reclamanţilor dreptul de a contesta în cadrul unei asemenea acţiuni constituţionalitatea lor. 9. Sau nu cumva trebuiau să se adreseze Inspectoratului General pentru Imigrări pentru acordarea dreptului de şedere şi, în ipoteza unei decizii negative din partea acestuia, să conteste actul emis la instanţa competentă, respectiv tribunalul? Aceasta pentru că, din acţiunea formulată, se înţelege, de fapt, că nu se doreşte totuşi înscrierea „certificatului de căsătorie", ci acordarea dreptului de şedere al „soţului". În acest caz, se putea ridica excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (17)2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, text care prin obligaţia de depunere a certificatului de căsătorie emis de autorităţile române sau transcris de acestea indică faptul că în ipoteza sa nu intră şi cetăţenii străini „căsătoriţi" legal în străinătate. Întrucât omisiunea legislativă indicată are o relevanţă constituţională3 din perspectiva art. 26 din Constituţie, aceasta putea forma obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi ar fi fost analizată pe fond de către Curtea Constituţională. În acest caz, dacă s-ar fi constatat neconstituţionalitatea textului menţionat în sensul antereferit, nu am fi asistat la vreo recunoaştere a „căsătoriilor" încheiate în străinătate între persoane de acelaşi sex, ci la posibilitatea legală acordată persoanei de acelaşi sex, care a contractat în străinătate o astfel de „căsătorie" cu un cetăţean român, de a beneficia de dreptul de şedere pe teritoriul României. 10. Apreciem că, în funcţie de datele speţei, aceştia din urmă trebuiau să parcurgă calea procesuală menţionată la pct. 9 al prezentei opinii separate în vedere constatării neconstituţionalităţii textului legal care îi obliga la depunerea unor acte pe care numai persoane căsătorite de sex diferit le puteau deţine. Dar, pare că o asemenea acţiune, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate antereferită, nu este suficient de provocatoare, astfel că a fost formulată o acţiune în discriminare - însoţită de o excepţie de neconstituţionalitate care să vizeze interdicţia recunoaşterii căsătoriilor dintre persoane de acelaşi sex - a cărei soluţionare chiar favorabilă reclamanţilor nu duce la acordarea vreunui drept de şedere, având în vedere modul în care a fost formulată (cu privire la petitele acţiunii, a se vedea pct. 4 al prezentei opinii separate). 11. Concluzionând, reclamanţii au urmat o a treia cale procedurală, însă esenţialmente greşită, acţiunea în discriminare nefiind un remediu procesual pentru situaţia lor. Or, instanţa constituţională nu poate fi învestită cu examinarea neconstituţionalităţii unui act normativ într-un cadru procesual creat special cu acest scop (a se vedea Decizia nr. 460 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 9 octombrie 2014, sau Decizia nr. 137 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011). În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (în prezent Curtea de Justiţie a Uniunii Europene), în Hotărârea din 11 martie 1980, pronunţată în Cauza Foglia contra Novello, a admis că nu este competentă a se pronunţa în cazul în care ar fi obligată să pronunţe hotărâri în cauze provocate, „care ar pune în pericol întregul sistem al căilor de atac aflate la dispoziţia persoanelor private pentru a le permite să se apere".12. Optând pentru formularea unei asemenea acţiuni, reclamanţii au ignorat faptul că obiect al acesteia nu poate fi decât modul de acţiune/conduita autorităţii, nu şi comunicarea unei legislaţii naţionale pretins discriminatorii. Prin urmare, acţiunea din faţa instanţei judecătoreşti este inadmisibilă, astfel încât, potrivit jurisprudenţei Curţi Constituţionale, şi excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Astfel, dacă o excepţie de neconstituţionalitate este ridicată „într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză (a se vedea Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, sau Decizia nr. 320 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 13 iulie 2017, paragraful 26).13. Mai departe, se constată că acţiunea formulată a fost întemeiată pe art. 253 din Codul civil [mijloace de apărare a drepturilor nepatrimoniale], art. 2 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 10 lit. h), art. 15, 27, 28 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 2 alin. (1) pct. 3 lit. a) şi următoarele din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniuni Europene, Spaţiul Economic European si a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, Directiva 2004/38/CE privind libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor, art. 8, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale şi Protocolul nr. 14 la Convenţie. Or, toate aceste dispoziţii, pe de o parte, nu au legătură cu pretenţiile reclamanţilor, iar, pe de altă parte, chiar făcând aplicarea prevederilor Convenţiei referitoare la viaţa privată, pretenţiile reclamanţilor de a obţine dreptul de şedere de lungă durată nu pot fi valorificate pe calea unei asemenea acţiuni. 14. Invocarea art. 253 din Codul civil aduce în discuţie ideea de lezare a unui drept nepatrimonial; or, în măsura în care legislaţia din România nu recunoaşte „căsătoria" dintre persoane de acelaşi sex încheiate în străinătate, în sfera de jurisdicţie a statului român persoana nu deţine un drept nepatrimonial. Este un fapt juridic, şi nu un act juridic. 15. Cu privire la temeiurile de drept indicate din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, am arătat că acestea, în realitate, raportat la situaţia reclamanţilor, nu au nicio incidenţă în cauză pentru că aceştia nu contestă modul de comunicare în care a comunicat Inspectoratului General pentru Imigrări, ci textele pe care aceasta le-a comunicat, dar nici măcar aplicat în privinţa acestora. Or, când se formulează o acţiune în discriminare persoana trebuie să invoce fapte/acte concrete ale autorităţii care au pus-o într-o situaţie de inferioritate contrar legii sau actelor internaţionale în domeniu. 16. Directiva 2004/38/CE privind libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor şi actul naţional de transpunere a acesteia, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005, invocate de asemenea în susţinerea acţiunii, sunt inaplicabile cauzei. Asupra acestui aspect am avertizat în opinia separată pe care am întocmit-o la încheierea interlocutorie din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională, de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene4 şi pe care o redăm în cele ce urmează:1. În dezacord cu soluţia adoptată, cu majoritate de voturi, prin încheierea interlocutorie din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională, de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, apreciem că, în cauză, cererea de sesizare formulată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate trebuia respinsă ca neîntemeiată, nefiind întrunite condiţiile prevăzute în acest sens de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa constantă a Curţii.2. Mai întâi, reţinem jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare - CJUE) referitoare la condiţiile de sesizare a acesteia; în acest sens, prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunţată în Cauza C-283/81 SRL CILFIT împotriva Ministerului Sănătăţii şi Lanificio di Gavardo Spa împotriva Ministerului Sănătăţii, Curtea a statuat că „Articolul 177 (devenit art. 267 - sn.) al treilea paragraf trebuie să fie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii".3. Instanţa naţională ale cărei decizii nu mai sunt supuse unei căi de atac jurisdicţionale trebuie să sesizeze Curtea cu titlu preliminar atunci când are cea mai mică îndoială în ceea ce priveşte interpretarea sau aplicarea corectă a dreptului Uniunii (Hotărârea din 28 iulie 2016, pronunţată în Cauza C-379/15 Association France Nature Environnement, paragraful 51]. Revine exclusiv instanţei naţionale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune atât de evident încât nu permite nicio îndoială rezonabilă şi, în consecinţă, de a decide să se abţină să sesizeze Curtea cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii care a fost ridicată în faţa acesteia (Hotărârea din 9 septembrie 2015, pronunţată în Cauza C-160/14 Joăo Filipe Ferreira da Silva e Brito şi alţii, paragraful 40].4. În cadrul cooperării între Curte şi instanţele naţionale, numai instanţele naţionale care sunt sesizate cu litigiul şi care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată au competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii (exemplificativ: Hotărârea din 23 aprilie 2009, pronunţată în cauzele C-261/07 şi C-299/07 VTB-AB NV, respectiv Galatea BVBA, paragraful 32, sau Hotărârea din 22 septembrie 2016, pronunţată în Cauza C-110/15 Microsoft Mobile Sales International Oy, paragraful 18).5. Având în vedere jurisprudenţa enunţată, revenea Curţii Constituţionale competenţa de a aprecia dacă întrebările subsumate cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene erau relevante şi necesare cauzei a quo în sensul de a stabili dacă decizia CJUE va duce la constatarea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii art. 277 alin. (4) din Codul civil, respectiv dacă sfera de incidenţă ratione materiae al Directivei 2004/38/CE viza situaţia cetăţeanului român „căsătorit" cu un cetăţean american, de acelaşi sex, în Belgia cu privire la dreptul acestuia din urmă de stabilire pe teritoriul României.6. În acest cadru, cu privire la relevanţa/pertinenţa întrebărilor adresate CJUE, apreciem că, indiferent de hotărârea pronunţată de CJUE, acesta nu influenţează cu nimic constituţionalitatea art. 277 alin. (4) din Codul civil, potrivit cărora „Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile". Norma naţională este tocmai o concretizare a obligaţiilor care revin României în temeiul tratatelor constitutive şi a tratatului de aderare de a respecta actele obligatorii ale Uniunii Europene. Textul art. 277 alin. (4) din Codul civil indiferent că ar fi fost consacrat din punct de vedere normativ sau nu, în sine, nu este de natură să infirme sau să limiteze sfera de aplicare a actelor obligatorii ale Uniunii Europene. Această normă are mai degrabă caracterul unei norme explicative şi, indiferent de decizia CJUE, ea va continua să existe în dreptul pozitiv român. Constatarea neconstituţionalităţii sau constituţionalităţii sale sub rezervă de interpretare este o falsă problemă, întrucât, dacă s-ar pune o eventuală problemă de nerespectare a actelor obligatorii ale Uniunii Europene, aceasta ar viza o altă reglementare, respectiv actele normative naţionale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European; or, textul criticat nu reglementează astfel de condiţii, ci doar indică faptul că acele reglementări naţionale care cuprind condiţiile de fond/ formă în privinţa liberei circulaţii pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European îşi găsesc în continuare aplicarea. Ar fi absolut discutabil şi contrar art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale ca instanţa constituţională să constate neconstituţionalitatea (pură şi simplă, sub rezervă de interpretare) a altor acte normative cu care nu a fost sesizată pe motiv că acestea nu transpun sau că transpun într-un mod contrar prevederile unui act obligatoriu al Uniunii Europene. Curtea se pronunţă în limitele sesizării sale, aşadar, numai cu privire la textele legale cu care a fost sesizată la rândul ei de către instanţa judecătorească, respectiv Judecătoria Sector 5 Bucureşti.7. Prin urmare, pentru litigiul constituţional, problematica adusă în faţa CJUE nu prezintă relevanţă. Dacă instanţa constituţională ar fi fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate care ar fi vizat dispoziţiile din actele normative la care face referire art. 277 alin. (4) din Codul civil, atunci condiţia relevanţei/pertinenţei în cauză ar fi fost îndeplinită.8. Cu privire la necesitatea sesizării CJUE, apreciem că instanţa constituţională ar fi trebuit să ţină cont de considerentul nr. 11 al directivei, potrivit căruia „Dreptul fundamental şi personal de şedere în alt stat membru este conferit în mod direct prin tratat cetăţenilor Uniunii şi nu depinde de îndeplinirea anumitor proceduri administrative", precum şi de art. 3 paragraful 1 al directivei, potrivit căruia aceasta „se aplică oricărui cetăţean al Uniunii care se deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum şi membrilor familiei sale, conform definiţiei de la articolul 2 punctul 2, care îl însoţesc sau i se alătură".9. „Căsătoria" cetăţeanului român în străinătate, mai exact pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, a fost şi este posibilă, printre altele, în temeiul libertăţii de circulaţie consacrată de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi directiva citată. Dobândirea unui drept de intrare/şedere într-un stat membru de către cetăţeanul român este premisa încheierii unei astfel de „căsătorii", întrucât directiva reglementează dreptul oricărui cetăţean al Uniunii care se deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este. Intrarea şi şederea cetăţeanului român pe teritoriul statului al cărui resortisant este nu intră în sfera de incidenţă a directivei, ci a dreptului intern al statului respectiv.10. Potrivit considerentului nr. 9 al directivei, „Cetăţenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul niciunei condiţii sau formalităţi, alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, fără a se aduce atingere unui tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care caută de lucru, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie". Rezultă că, din moment ce prin „stat membru gazdă" se înţelege statul membru în care se deplasează un cetăţean al Uniunii în scopul de a-şi exercita dreptul la liberă circulaţie şi şedere, directiva nu priveşte situaţia cetăţeanului român privind intrarea şi şederea sa în România, ci într-un alt stat membru al Uniunii Europene.11. Jurisprudenţa CJUE este una foarte clară cu privire la sfera de incidenţă a art. 3 al directivei în sensul că „În măsura în care un cetăţean al Uniunii nu intră în sfera noţiunii «destinatar», în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, nici membrul familiei sale nu intră în sfera acestei noţiuni, dat fiind că drepturile conferite de directiva menţionată membrilor familiei unui destinatar al acesteia nu sunt drepturi proprii membrilor respectivi, ci drepturi derivate, dobândite în calitate de membri ai familiei destinatarului „[a se vedea Hotărârea din 5 mai 2011, pronunţată în Cauza C-434/09 McCarthy, paragraful 42, Hotărârea din 15 noiembrie 2011, pronunţată în Cauza C-256/11 Dereci şi alţii, paragraful 55, Hotărârea din 8 mai 2013, pronunţată în Cauza C-87/12 Ymeraga şi alţii, paragraful 31, sau Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în Cauza C-304/14 Secretary of State for the Home Department, paragraful 22]. Astfel, în cauza din faţa Curţii Constituţionale, chiar dacă acceptăm că soţul cetăţeanului român este „membru al familiei sale", acesta nu poate intra în sfera de incidenţă a directivei din moment ce nici cetăţeanul român nu este vizat prin textul directivei, întrucât acesta nu îşi exercită libertatea de circulaţie/şedere în sensul directivei (a se vedea, în acest sens, temeiul legal al adoptării directivei, respectiv art. 12, 18, 40, 44 şi 52 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene devenite art. 18, 21, 46, 50 şi 59 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), ci a revenit pur şi simplu în statul membru al Uniunii Europene al cărui resortisant este: România.12. „Nu toţi resortisanţii unor state terţe au, în temeiul Directivei 2004/38, dreptul de intrare şi de şedere într-un stat membru, ci numai cei care sunt „membr[i] de familie", în sensul articolului 2 punctul 2 din această directivă, ai unui cetăţean al Uniunii care şi-a exercitat dreptul la liberă circulaţie stabilindu-se într-un alt stat membru decât cel a cărui cetăţenie o deţine„ (Hotărârea din 16 iulie 2015, pronunţată în Cauza C-218/14 Singh, paragraful 51, sau Hotărârea din 8 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza C-40/11 Yoshikazu Iida, paragraful 51). Mai mult, acest considerent este subliniat expres şi punctat ca atare de CJUE, care, într-o decizie ulterioară, adaugă: „un astfel de principiu fiind stabilit de jurisprudenţa constantă a Curţii„ (Hotărârea din 30 iunie 2016, pronunţată în Cauza C-115/15 Secretary of State for the Home Department, paragraful 41).13. Există situaţii foarte speciale în care, „în pofida faptului că dreptul derivat privind dreptul de şedere al resortisanţilor ţărilor terţe nu este aplicabil şi că cetăţeanul Uniunii nu şi-a exercitat libertatea de circulaţie, un drept de şedere nu poate, în mod excepţional, să fie refuzat unui resortisant al unei ţări terţe, membru al familiei cetăţeanului menţionat, cu riscul de a nu respecta efectul util al cetăţeniei Uniunii de care se bucură acest din urmă resortisant în cazul în care, drept consecinţă a unui astfel de refuz, acel cetăţean ar fi obligat, în fond, să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu, împiedicându-l astfel să beneficieze în mod efectiv de substanţa drepturilor pe care le conferă acest statut" (Hotărârea din 8 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza C-40/11 Yoshikazu Iida, paragraful 71, precum şi următoarele, sau Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în Cauza C-165/14 Alfredo Rendón Marín, paragraful 74). Or, cetăţeanul unui stat nemembru al Uniunii Europene nu poate fi obligat să părăsească teritoriul statului în care s-a perfectat „căsătoria", respectiv Belgia, atât timp cât cetăţeanul Uniunii Europene îşi exercită dreptul de liberă circulaţie, aşadar, rămâne în sfera de incidenţă a directivei.14. Obiter dictum, cu privire la membrii de familie a cetăţeanului român, constatăm că art. 2 paragraful 2 lit. b) din directivă prevede că prin „membru de familie" se înţelege: „partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislaţiei unui stat membru, dacă, potrivit legislaţiei statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă. Or, în acest caz, nu există motive pentru care tocmai în privinţa soţului interpretul normei s-ar îndepărta de la această viziune. 15. De asemenea, se mai reţine faptul că „dispoziţiile Cartei se adresează, în temeiul articolului 51 alineatul (1) din aceasta, statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. În temeiul alineatului (2) al aceluiaşi articol, carta nu extinde domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competenţelor Uniunii şi nici nu creează vreo competenţă sau sarcină nouă pentru Uniune şi nu modifică competenţele şi sarcinile definite de tratate. Astfel, Curtea este chemată să interpreteze, în lumina cartei, dreptul Uniunii în limitele competenţelor atribuite acesteia" (Hotărârea din 8 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza C-40/11 Yoshikazu Iida, paragraful 78). Or, astfel cum am arătat mai sus, suntem în faţa unei situaţii pur interne în care directiva nu îşi găseşte aplicarea. O optică jurisprudenţială contrară ar echivala cu o gravă încălcare a competenţelor statului membru şi o nesocotire a unei jurisprudenţe consolidate a CJUE.16. De asemenea, mai observăm că sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi suspendarea cauzei din faţa Curţii Constituţionale s-a realizat „în temeiul art. 3 alin. (2) şi art. 14 din Legea nr. 47/1992"; or, în mod corect, temeiul de drept nu putea fi altul decât art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, respectiv art. 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 3 alin. (2) şi art. 14 din Legea nr. 47/1992.17. Pentru considerentele mai sus expuse, considerăm că, având în vedere lipsa de relevanţă/pertinenţă a întrebării preliminare raportate la cauza de faţă, precum şi faptul că dispoziţiile directivei sunt clare atât prin conţinutul normativ al acesteia, cât şi prin prisma jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene [suntem, aşadar, în faţa unui act clar în sensul jurisprudenţei CJUE], cererea de sesizare a Curţii formulată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate trebuia respinsă ca neîntemeiată, problemele ridicate încadrându-se în excepţiile rezultate din jurisprudenţa CILFIT. 17. În consecinţă, încă din 29 noiembrie 2016 am considerat că directiva invocată nu are incidenţă în cauză. Acest punct de vedere a fost confirmat şi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care, la paragraful 21 al Hotărârii din 5 iunie 2018, menţionează expressis verbis: „Rezultă că Directiva 2004/38, a cărei interpretare este solicitată de instanţa de trimitere, nu este susceptibilă să constituie temeiul unui drept de şedere derivat în favoarea domnului Hamilton".18. Prin urmare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin decizia menţionată, paragraful 22, arată că: „În aceste condiţii, astfel cum în mod repetat a statuat Curtea, chiar dacă, pe plan formal, instanţa de trimitere şi-a limitat întrebările la interpretarea dispoziţiilor Directivei 2004/38, o asemenea împrejurare nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluţionarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă această instanţă s-a referit sau nu s-a referit la ele în enunţul întrebărilor sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez-Vilchez şi alţii, C-133/15, EU:C:2017:354, punctul 48, şi Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes, C-165/16, EU:C:2017:862, punctul 28 şi jurisprudenţa citată)".19. Rezultă că instanţa europeană a reţinut că directiva antemenţionată nu este incidentă în cauză, domeniul său de reglementare fiind diferit faţă de situaţia din cauză. Prin urmare, Curtea de Justiţie, observând datele speţei, a procedat la furnizarea tuturor elementelor de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluţionarea cauzei cu care a fost sesizată şi a interpretat art. 21 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în sensul că acesta „trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca autorităţile competente ale statului membru a cărui cetăţenie o deţine cetăţeanul Uniunii să refuze acordarea unui drept de şedere pe teritoriul acestui stat membru resortisantului menţionat, pentru motivul că dreptul statului membru menţionat nu prevede căsătoria între persoane de acelaşi sex".20. În acest context, se constată că nici acţiunea introductivă de instanţă, nici excepţia de neconstituţionalitate nu cuprind temeiul de drept indicat în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Prin urmare, instanţa constituţională numai pe calea interpretării date art. 26 din Constituţie, nu prin raportare la directiva invocată, ci la textul art. 21 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene a putut să se pronunţe în sensul admiterii excepţiei. Se constată, astfel, că, după sesizarea sa, Curtea a modificat norma de referinţă din cuprinsul excepţiei de neconstituţionalitate. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a aceasta a fost formulată, nu rezultă că s-ar invoca dispoziţiile art. 21 din Tratat, astfel încât analiza art. 26 din Constituţie să se realizeze în funcţie de acesta, ci, ca urmare a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională ex proprio motu schimbă norma de referinţă şi, în consecinţă, nu ia în considerare viaţa privată prin prisma directivei, ci viaţa privată prin prisma tratatului. Astfel, s-a ajuns ca admiterea excepţiei de neconstituţionalitate să se facă prin raportare la o componentă a art. 26 din Constituţie neinvocată în cadrul excepţiei de neconstituţionalitate. Or, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că nu se poate substitui părţii în privinţa invocării motivului de neconstituţionalitate, pentru că un control din oficiu este inadmisibil, având în vedere că nu se poate exercita, decât la sesizare, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate; totodată, cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate rezultă din încheierea de sesizare şi din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în faţa Curţii Constituţionale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuţia părţilor în faţa instanţei de judecată (Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012). Prin urmare, Curtea şi-a depăşit limitele învestirii sale, modificând structura excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum aceasta a fost invocată.21. Pe cale de consecinţă, şi instanţa judecătorească a quo trebuie să schimbe temeiul de drept al acţiunii, astfel încât art. 8 din Convenţie să se raporteze la textul art. 21 alin. (1) din Tratat [neinvocat], şi nu la prevederile directivei. Însă, în mod paradoxal, chiar prin admiterea acţiunii, hotărârea astfel pronunţată nu are aptitudinea de a duce la acordarea dreptului de şedere. De aceea, reclamanţii ar fi trebuit să urmeze calea procedurală prevăzută de lege, respectiv depunerea unei cereri la Inspectoratul General pentru Imigrări pentru acordarea vizei de lungă şedere, atacarea deciziei Inspectoratului General pentru Imigrări de respingere a cererii şi ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (17) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002.22. Chiar per absurdum, acceptând că a fost aleasă calea procesuală corectă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate era inadmisibilă şi dintr-un alt punct de vedere, în sensul că art. 277 alin. (2) din Codul civil nu avea legătură cu cauza în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar art. 277 alin. (4) din Codul civil punea probleme de interpretare şi aplicare prin raportare la dreptul european la care face trimitere.23. În acest sens, se reţine că Decizia Curţii Constituţionale nr. 534 din 18 iulie 2018 stabileşte că dispoziţiile art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil sunt constituţionale „în măsura în care permit acordarea dreptului de şedere pe teritoriul statului român, în condiţiile stipulate de dreptul european, soţilor - cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene şi/sau cetăţeni ai statelor terţe - din căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex, încheiate sau contractate într-un stat membru al Uniunii Europene". Astfel, se ajunge, în realitate, la recunoaşterea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex încheiate în străinătate cu efect limitat, tocmai prin includerea art. 277 alin. (2) în dispozitivul antereferit. Or, pentru acordarea unui drept de şedere, astfel cum s-a solicitat în acţiunea introductivă, nu trebuia în mod implicit recunoscută căsătoria astfel încheiată, ea putând rămâne la nivelul unei stări de fapt în ordinea internă, căreia legiuitorul să îi asocieze posibilitatea obţinerii unui drept de şedere. Se constată că art. 277 alin. (2) din Codul civil nu are o legătură directă cu dreptul la şedere, ci exprimă o condiţie de ordine publică a cărei stabilire intră în marja de apreciere a statului şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Prin urmare, art. 277 alin. (2) din Codul civil nu este intrinsec legat de art. 21 alin. (1) din Tratat, acest din urmă text dispunând numai cu privire la libertatea de circulaţie în Uniunea Europeană, el neobligând, în niciun fel, la eliminarea exigenţelor pe care statul le impune în definirea căsătoriei.24. Paragraful 45 din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prevede „obligaţia unui stat membru de a recunoaşte o căsătorie între persoane de acelaşi sex încheiată într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat, exclusiv în scopul acordării unui drept de şedere derivat unui resortisant al unui stat terţ [...]. Ea nu presupune prevederea de către statul membru menţionat, în dreptul său naţional, a instituţiei căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Ea se limitează la obligaţia de a recunoaşte asemenea căsătorii, încheiate într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat, exclusiv în scopul exercitării drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă acestor persoane". Analizând acest considerent al hotărârii, se constată că aceasta nu obligă statul membru să recunoască astfel de căsătorii, ci doar de a recunoaşte dreptul de şedere; astfel, sintagma „obligaţia de a recunoaşte asemenea căsătorii" cuprinsă în partea finală a considerentului antereferit nici nu consacră şi nici nu obligă statul să recunoască o astfel de căsătorie şi, ulterior, să acorde în baza recunoaşterii numai dreptul de şedere, ci obligă statul să recunoască dreptul de şedere derivat dintr-un fapt juridic extraneu, chiar dacă acest fapt juridic nu poate transformat într-un act juridic recunoscut la nivel naţional. Prin urmare, în acest sens trebuie interpretat acest considerent; orice altă interpretare ar reprezenta o denaturare a considerentului antemenţionat şi ar crea o veritabilă antinomie între considerentele cuprinse în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât ar rezulta că se acceptă faptul că statele membre sunt libere să prevadă sau să nu prevadă căsătoria pentru persoane de acelaşi sex (paragraful 37), însă, în acelaşi timp, statul este obligat să recunoască o căsătorie între persoane de acelaşi sex încheiată într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat (paragraful 45). În consecinţă, apreciem că este dreptul oricărui stat membru de a reglementa mecanismele legale necesare pentru a asigura dreptul la şedere a persoanelor de acelaşi sex care au încheiat o căsătorie într-un alt stat membru, conform dreptului acestui stat, acesta neputând fi obligat în niciun fel să recunoască aceste căsătorii în temeiul hotărârii anterior menţionate.25. Prin urmare, art. 277 alin. (2) din Codul civil nu are nicio legătură cu soluţionarea cauzei, prin prisma pretenţiilor reclamanţilor, astfel că excepţia de neconstituţionalitate în privinţa acestuia trebuia respinsă ca inadmisibilă. De asemenea, din acest punct de vedere întreaga excepţie de neconstituţionalitate era inadmisibilă, întrucât revenea instanţei judecătoreşti competenţa de a aplica art. 277 alin. (4) din Codul civil, potrivit căruia „Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân valabile", în conformitate cu art. 21 alin. (1) din Tratat. În acest sens, se reţine că, în realitate, art. 277 alin. (4) din Codul civil este o normă de trimitere5, care nu cuprinde în sine nicio prescripţie normativă proprie, ci doar trimite chiar la art. 21 din Tratat, astfel încât, de principiu, revenea instanţei judecătoreşti competenţa de a aplica în cauza a quo acest text de drept european.26. De asemenea, decizia pronunţată interferează în mod nepermis cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 580 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 27 octombrie 2016, prin care Curtea a arătat că voinţa constituantului originar a fost aceea de a stabili constituţionalitatea unei iniţiative de revizuire a Constituţiei, potrivit căreia căsătoria poate fi încheiată între un bărbat şi o femeie; or, prin această decizie Curtea acceptă că o căsătorie încheiată în străinătate între persoane de acelaşi sex va fi recunoscută în România tot ca o căsătorie, dar cu „efecte restrânse", ceea ce contravine atât art. 48, cât şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.27. În consecinţă, în urma prezentei decizii a Curţii Constituţionale şi prin modul de formulare a dispozitivului acesteia, autorităţile naţionale vor fi obligate să transcrie certificatul de căsătorie astfel obţinut în străinătate, iar certificatul transcris va putea fi folosit exclusiv pentru acordarea unui drept de şedere. Or, apreciem că pentru acordarea doar a unui drept de şedere nu trebuia pronunţată o decizie interpretativă în privinţa art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil.28. Reiterăm faptul că textelor legale în raport cu care a fost pronunţată prezenta decizie nu li se poate imputa niciun fine de neconstituţionalitate. Excepţia de neconstituţionalitate trebuia să vizeze un alt obiect - art. 46 alin. (17) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 şi să fie ridicată într-un alt cadru procesual, astfel cum am arătat anterior. Or, prin neobservarea acestor două aspecte esenţiale, s-a ajuns la pronunţarea unei decizii de admitere în privinţa unor texte legale care nu aveau incidenţă în soluţionarea pretenţiilor reclamanţilor.29. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speţă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil trebuia respinsă ca inadmisibilă, pe de o parte, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, neavând legătură cu soluţionarea cauzei, iar, pe de altă parte, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 126 alin. (1) din Constituţie, pentru că, după pronunţarea Hotărârii din 5 iunie 2018 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, problema a devenit una de interpretare şi aplicare a dreptului european, nemaifiind una de constituţionalitate.Judecător,prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru____1 Acest text prevede: „Este interzisă transcrierea/înscrierea certificatelor sau extraselor de stare civilă emise de autorităţile străine privind căsătoria dintre persoane de acelaşi sex ori a parteneriatelor civile încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini."2 Potrivit acestui text legal, „Solicitarea de viză depusă de persoanele prevăzute la alin. (16) lit. a)-e) va fi însoţită de certificatul de căsătorie eliberat de autorităţile române sau transcris în condiţiile legii ori, după caz, de dovada existenţei legăturii de rudenie sau a calităţii de partener". Menţionăm că art. 46 alin. (16) lit. a) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă prevede că „Pot solicita viză pentru reîntregirea familiei şi următoarele categorii de persoane: a) străinii căsătoriţi cu cetăţeni români".3 Cu privire la relevanţa constituţională a omisiunii legislative, a se vedea şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014, Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 41, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 55, prin care Curtea a statuat că „omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat".4 Cele patru întrebări preliminare cu care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată sunt următoarele:1) «Soţ» din articolul 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38, coroborat cu articolele 7, 9, 21 şi 45 din cartă, include soţul de acelaşi sex, dintr-un stat care nu este membru al Uniunii, al unui cetăţean european cu care cetăţeanul s a căsătorit legal conform legii dintr-un stat membru, altul decât statul gazdă?2) Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul (1) şi articolul 7 alineatul [2] din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 şi 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidenţă pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soţ de acelaşi sex al unui cetăţean european?3) Dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, soţul de acelaşi sex, dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene, al unui cetăţean european, cu care cetăţeanul s-a căsătorit legal conform legii dintr-un stat membru, altul decât statul gazdă, poate fi calificat ca fiind «orice alt membru de familie, [...]» în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38 ori «partenerul cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie durabilă, atestată corespunzător», în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2004/38, cu obligaţia corelativă a statului gazdă de a facilita intrarea şi şederea acestuia, chiar dacă statul gazdă nu recunoaşte căsătoriile între persoane de acelaşi sex şi nici nu prevede vreo altă formă alternativă de recunoaştere juridică, de tipul parteneriatelor înregistrate?4) Dacă răspunsul la a treia întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul (2) şi articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 şi 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidenţă pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soţ de acelaşi sex al unui cetăţean european?5 În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, sau Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 87, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. OPINIE SEPARATĂÎn dezacord cu soluţia de admitere adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 534 din 18 iulie 2018, apreciem că excepţia de neconstituţionalitate care a format obiectul prezentului dosar trebuia respinsă ca inadmisibilă, pentru considerentele care vor urma.1. Litigiul supus soluţionării de către instanţa judecătorească a avut ca temei legal Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/20051 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/20022, reglementări care nu permit şederea pe teritoriul ţării noastre, pentru o perioadă de timp mai mare de trei luni, a persoanelor fizice din afara Uniunii Europene, a Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene. În cadrul acestui litigiu, purtat între reclamanţi şi Inspectoratul General pentru Imigrări, autorii excepţiei au invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil, susţinând că din cauza acestor norme legale - care nu permit încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex pe teritoriul României şi, respectiv, nu recunosc căsătoriile încheiate în străinătate între asemenea persoane - nu i se poate acorda dreptul de şedere unui cetăţean dintr-un stat terţ (SUA) cu care cetăţeanul român s-a căsătorit într-un stat membru al Uniunii Europene.2. Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a adoptat decizia sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) cu o cerere cuprinzând patru întrebări preliminare. Răspunzând primelor două întrebări, CJUE a statuat că autorităţile statului trebuie să asigure aplicarea prevederilor art. 21 (referitor la libertatea de mişcare a persoanelor în spaţiul european) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, interpretându-l în felul următor: (1) „Într-o situaţie în care un cetăţean al Uniunii a făcut uz de libertatea sa de circulaţie deplasându-se şi locuind efectiv ... într-un alt stat membru decât cel a cărui cetăţenie o deţine şi a întemeiat sau a consolidat cu această ocazie o viaţă de familie cu un resortisant al unui stat terţ, de acelaşi sex, de care este legat printr-o căsătorie legal încheiată în statul membru gazdă, articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca autorităţile competente ale statului membru a cărui cetăţenie o deţine cetăţeanul Uniunii să refuze acordarea unui drept de şedere pe teritoriul acestui stat membru resortisantului menţionat, pentru motivul că dreptul statului membru menţionat nu prevede căsătoria între persoane de acelaşi sex" (s.n.). (2) „Articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, resortisantul unui stat terţ, de acelaşi sex ca cetăţeanul Uniunii, a cărui căsătorie cu acesta din urmă a fost încheiată într-un stat membru conform dreptului acestui stat, dispune de un drept de şedere pe o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul statului membru a cărui cetăţenie o deţine cetăţeanul Uniunii. Acest drept de şedere derivat nu poate fi supus unor condiţii mai restrictive decât cele prevăzute la art. 7 din Directiva 2004/38."3. Este indiscutabil faptul că atât prevederile TFUE, cât şi Hotărârea CJUE trebuie respectate şi aplicate necondiţionat, însă aplicarea întocmai şi de o manieră directă a celor statuate mai sus este de competenţa instanţei judecătoreşti, care - având calitatea de autoritate publică a statului (conform titlului III capitolul VI secţiunea 1 din a dispune aplicarea directă a prevederilor TFUE într-un litigiu care se poartă în baza unor norme juridice interne rezultă în mod expres din dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2)4, precum şi ale art. 148 alin. (2) şi (4)5.4. Prin urmare, respectarea dreptului Uniunii şi a jurisprudenţei CJUE poate şi trebuie să fie asigurată prin aplicarea de către instanţa judecătorească, în mod direct, a prevederilor art. 21 din TFUE în cazul din speţă, fără să fie adusă atingere dispoziţiilor art. 277 din Codul civil care nu sunt de natură a împiedica o instanţă judecătorească să aplice direct o reglementare europeană, dacă prevederea legală internă este contrară6. Ba, mai mult, dispoziţiile art. 277 alin. (2) şi (4) din Codul civil nu au o legătură directă cu obiectul litigiului în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate (a se vedea pct. 1 din prezenta opinie separată).5. Concluzionând, reţinem că - în prezenta cauză - condiţionarea constituţionalităţii prevederilor art. 277 din Codul civil de acordarea dreptului de şedere al unui cetăţean terţ (chiar căsătorit, într-un alt stat, cu un cetăţean român) este nu numai gratuită, ci chiar dăunătoare, întrucât Hotărârea CJUE impune numai aplicarea dispoziţiilor art. 21 din TFUE în sensul în care au fost interpretate pentru cauza de faţă, adică acordarea dreptului de şedere în România cetăţeanului dintr-un stat terţ pentru o perioadă mai mare de trei luni, împrejurare din care rezultă că atingerea adusă dispoziţiilor art. 277 din Codul civil (ştirbirea/atenuarea efectelor respectivelor prevederi legale) este neavenită. În plus, din Hotărârea CJUE nu rezultă că dispoziţiile art. 277 din Codul civil trebuiau interpretate constituţional în vreun fel pentru a se putea aplica art. 21 din TFUE în litigiul dedus judecăţii. Altfel spus, apreciem că Hotărârea CJUE pronunţată în cauză este revelatoare/semnificativă în sensul celor arătate mai sus şi susţine/întăreşte punctul nostru de vedere potrivit căruia excepţia de neconstituţionalitate ridicată cu privire la dispoziţiile menţionate ale Codului civil trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea litigiului dintre reclamanţi şi Inspectoratul General pentru Imigrări.Judecători,Mircea Ştefan MineaPetre Lăzăroiu______1Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 2 noiembrie 2011, este reglementarea care transpune în legislaţia internă Directiva 2004/38/CE. 2Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008.3 Faptele juridice sunt împrejurări care, potrivit legii, determină naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice şi, odată cu acestea, naşterea, modificarea sau încetarea unor drepturi subiective sau obligaţii (a se vedea: M. N. Costin, C. M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, Editura „Hamangiu", Bucureşti, 2007, p. 456-457; M. Mureşan, Dicţionar de drept civil, Editura „Cordial Lex" Cluj-Napoca, 2009, p. 320-321).4 Articolul 11 din Constituţie prevede: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."5 Articolul 148 din Legea fundamentală statuează: „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. [...] (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)."6 În prezenta speţă, prevederea legală internă contrară este cea din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005, cit. supra.


SmartCity5

COMENTARII la Decizia /2018

Momentan nu exista niciun comentariu la Decizia din 2018
Comentarii la alte acte
ANONIM a comentat Legea 243 2021
    Hello everyone, I want to use this medium to thank a great spell caster called Dr Grceondu for transforming my life financially, i have been playing lottery game for long but have never won any reasonable amount, I contacted Dr Graceondu after i red about him on the internet on how he help a lady with a lottery winning numbers and the lady won a very big amount of money, so i contacted him and He instructed me on what to do which i did and he told me to give him some time to prayers, on the second day he sent me some numbers and he said i should go and play them, so i went to play the numbers he gave me, after two day the result came out, and i went to check and to my greatest surprise my name came out as one of the winners i won $45 million, i still cant believe what happened to me that i am now a millionaire over night, i just want to say a very big thank you to Dr Graceondu i have never seen a powerful man like him, I will advice everyone out there to contact Dr Graceondu if you want to win big in your lottery game. You can reach him via his email, drgraceondu12@gmail.com or WhatsApp him +15204677763, you can also visit his Website. https://drgraceonduadodo.com
ANONIM a comentat Decretul 1231 2021
    i will never stop until the whole World knows about the MOST powerful priest maurice whose contact details I saw in a comment section here few weeks ago, so and i decided to contact him because i was badly in need of help TO SAVE MY MARRIAGE, I explained my situation to PRIEST MURICE. that Everything was going down the drain as my husband WAS constantly cheating on me with other women and he physically abuse me. priest maurice promised to help that my husband will change and will love me unconditionally in less than a week as far that my heart still beats for him. I FOLLOWED HIS INSTRUTION and he prepared a spell for me and my husband called me exactly when priest maurice said. He pleaded and said he needs me back since then he have been the sweetest man on earth. anyone out there reading this comment that need a effect spell caster Can reach him on email:psychicspellsolution@gmail.coM whatsapp:+1(571)3573337
ANONIM a comentat Ordin 12 2006
    Mai este in vigoare acest ordin, din moment ce aven Regulamentul (CE) 396:2005, revizuit 2019, referitor la rezidurile de pesticide din alimente, inclusiv din fructe si legume?
ANONIM a comentat Decretul 770 1966
    HOW TO GET YOUR EX LOVER BACK & HOW I GOT MY EX LOVER. BACK I want to thank Dr Omokpo for saving my marriage. My husband treated me badly and left home for almost 3 month this got me sick and confused. Then I told my friend about how my husband has changed towards me. Then he told me to contact: {dromokpo@gmail.com}that he will help me bring my husband back to being a good man. That this great man helped her too. Then I gave him a try. after 3 days of casting the spell my husband came back home and I forgive him and today we are living in joy and happiness If you are going through any relationship stress or broken marriage situation and you want your Ex lover, Ex boyfriend, Ex girlfriend or Divorced husband or wife back you reach him via: dromokpo@gmail.com
ANONIM a comentat Decretul 390 2018
    HOW TO GET YOUR EX LOVER BACK & HOW I GOT MY EX LOVER. BACK I want to thank Dr Omokpo for saving my marriage. My husband treated me badly and left home for almost 3 month this got me sick and confused. Then I told my friend about how my husband has changed towards me. Then he told me to contact: {dromokpo@gmail.com}that he will help me bring my husband back to being a good man. That this great man helped her too. Then I gave him a try. after 3 days of casting the spell my husband came back home and I forgive him and today we are living in joy and happiness If you are going through any relationship stress or broken marriage situation and you want your Ex lover, Ex boyfriend, Ex girlfriend or Divorced husband or wife back you reach him via: dromokpo@gmail.com
ANONIM a comentat Rectificare 353 2008
    HOW TO GET YOUR EX LOVER BACK & HOW I GOT MY EX LOVER. BACK I want to thank Dr Omokpo for saving my marriage. My husband treated me badly and left home for almost 3 month this got me sick and confused. Then I told my friend about how my husband has changed towards me. Then he told me to contact: {dromokpo@gmail.com}that he will help me bring my husband back to being a good man. That this great man helped her too. Then I gave him a try. after 3 days of casting the spell my husband came back home and I forgive him and today we are living in joy and happiness If you are going through any relationship stress or broken marriage situation and you want your Ex lover, Ex boyfriend, Ex girlfriend or Divorced husband or wife back you reach him via: dromokpo@gmail.com
ANONIM a comentat OUG 114 2021
    Într-un cuvânt, wow!! Nu pot să cred că banii sunt deja în contul meu. Multumesc, multumesc, multumesc! De obicei, ați transformat o sarcină lungă, consumatoare de timp și intimidantă într-o experiență foarte plăcută și simplificată. Nu pot să vă mulțumesc vouă și doamnei Della Taylor pentru suficientă asistentă. Dna Della Taylor Împrumuturi pentru un sistem excelent și pentru un serviciu excelent. Ambele sunt grozave! dacă aveți nevoie de un împrumut de urgență, îi puteți e-mail la Dellastaylors@yahoo.com WhatsApp pe +1 (209) 251-1529
ANONIM a comentat Decizia 2 2007
    I never use to believe in spell casting until i met Lord Zuma a powerful spell caster who helped me to be a happy person again. i reside in USA. After 4 years of Broken marriage, my husband left me with two kids. I felt like my life was about to end and i almost committed suicide, i was emotionally down for a very long time. Thanks to a Great spell caster called Lord Zuma which i met online on one faithful day when I was browsing through the internet, i came across a lot of testimonies about this particular Great spell caster how he has helped so many people. he has helped people to bring back their Ex lover, some testified that he restores womb, cure cancer and other sickness, and so on. I also came across a testimony, it was about a woman called Sandra, she testified about how his spell made her to be pregnant after so many years of bareness and at the end of her testimony she dropped Lord Zuma's email address. After reading all these, i decided to give it a try and i contacted him and explained my problem to him and he assured me that in less than 48 hours, my husband will call me and beg for forgiveness but i thought it will not work. When he had finished casting the spell, the next day my husband called me and he was begging for forgiveness just as Lord Zuma said. This is not brain washing and after the spell has been cast, i realized that my husband love me like never before and the spell caster opened him up to know how much i love him and how much love we need to share. We are even happier now than before. Lord Zuma is really a gifted man and i will not stop publishing him because he is a wonderful man. If you have a problem and you are looking for a real and a genuine spell caster to solve all your problems contact Lord Zuma now on spiritualherbalisthealing@gmail.com or just visit https://spiritualherbal.blogspot.com and see so many he has helped that are testifying about his good work. He will help you solve all your problems. Once again thank you Lord Zuma for your good deeds. His whatsapp number +1 506 800 1647
ANONIM a comentat Decretul 770 1966
    BEST WAYS TO GET YOUR EX LOVER BACK AND RESTORED YOUR BROKEN MARRIAGE OR RELATIONSHIP FROM SORROW TO HAPPINESS. Help me thank Dromokpo@gmail.com for helping me get my ex husband back to me and my family. This great powerful spiritual man restored my sorrow to happiness. My husband left me some years ago for another woman and they both planned to get married. I am so surprised he just came back to me one cool afternoon on Saturday June, begging and crying for me to take him back and to forgive him for breaking up our marriage home and forsaking me and the children. Dr Omokpo is a true spiritualist savior . He brought my husband back” if you have any worries or you have any problem in your marriages or relationships you can reach him via: dromokpo@gmail.com
ANONIM a comentat Hotărârea 774 2010
    Dear Sir/Madam, Do you need a quick long or short term Loan with a relatively low interest rate as low as 3% ? We offer business Loan, personal Loan, home Loan, auto Loan,student Loan, debt consolidation Loan e.t.c. no matter your credit score. Personal Loans (Secure and Unsecured) Business Loans (Secure and Unsecured) Consolidation Loan and many more. Contact US for more information about Loan offer and we will solve your financial problem. Contact us via email: mbfinance.ltd@gmail.com Phone number: +918099362729 (Call/Whats app) Website: https://www.mbfinanceservice.com Thanks. M B Finance Services
Alte acte pe aceeaşi temă cu Decizia /2018
Coduri postale Prefixe si Coduri postale din Romania Magazin si service calculatoare Sibiu